La primirea veştii că Luther a scăpat, legatul a fost copleşit de surprindere şi de mânie. Se aşteptase să primească mari onoruri pentru înţelepciunea şi fermitatea cu care tratase acest perturbator al bisericii, dar speranţele i se năruiseră. El şi-a exprimat mânia într-o scrisoare către Frederic, electorul de Saxonia, acuzându-l cu înverşunare pe Luther şi cerându-i principelui să-l trimită pe reformator la Roma sau să-l expulzeze din Saxonia.
În apărarea sa, Luther a cerut ca legatul sau papa să-i arate din Cuvântul lui Dumnezeu erorile, angajându-se în modul cel mai so- lemn să renunţe la învăţăturile lui dacă se va arăta că sunt în contradicţie cu Scripturile. El şi-a exprimat recunoştinţa faţă de Dumnezeu, care îl socotise vrednic să sufere pentru o cauză atât de sfântă.
Până atunci, prinţul elector cunoştea foarte puţin doctrinele reformate, dar a fost profund impresionat de sinceritatea, forţa şi claritatea cuvintelor lui Luther, aşa că s-a hotărât să-l protejeze până când avea să se demonstreze că reformatorul greşise. Ca răspuns la cererea legatului papal, el i-a scris: „Întrucât dr. Martin a apărut înaintea domniei voastre la Augsburg, ar trebui să fiţi mulţumit. Nu ne-am aşteptat să vă străduiţi să-l faceţi să retracteze fără să-l fi convins de greşelile lui. Niciunul dintre învăţaţii din principatul nostru nu m-a informat că doctrina lui Martin este nelegiuită, anticreştină sau eretică.” Mai mult, prinţul a refuzat să-l trimită pe Luther la Roma sau să-l expulzeze din ţinuturile lui (D’Aubigné, vol. 4, cap.10).
Electorul vedea că există o decădere generală a valorilor morale în societate. Era necesară o mare acţiune de reformă. Reglementările complicate şi costisitoare pentru a ţine sub control şi a pedepsi infracţiunile n-ar fi fost necesare dacă oamenii ar fi recunoscut şi ar fi ascultat de cerinţele lui Dumnezeu şi de îndemnurile unei conştiinţe luminate. El a văzut că acţiunile lui Luther aveau tocmai acest scop şi, în ascuns, se bucura că în biserică se făcea simţită o influenţă mai bună.
El vedea şi că, în calitatea sa de profesor la universitate, Luther avea un succes remarcabil. Trecuse doar un an de când reformatorul îşi afişase tezele pe uşa bisericii castelului şi se vedea deja o mare scădere a numărului de pelerini care vizitau biserica la Sărbătoarea Tuturor Sfinţilor. Roma fusese sărăcită de închinători şi de darurile lor, dar locul acestora a fost luat de o altă categorie de oameni care veneau acum la Wittenberg, nu ca pelerini care să-i adore relicvele (moaştele), ci ca studenţi care să-i umple sălile de curs. Scrierile lui Luther stârniseră pretutindeni un interes nou pentru Sfintele Scripturi şi studenţii veneau la universitate nu numai din toate părţile Germaniei, ci şi din alte ţări. Tineri care veneau pentru prima dată să vadă Wittenbergul „îşi ridicau mâinile spre cer şi-L lăudau pe Dumnezeu, care făcuse ca lumina adevărului să strălucească din acest oraş, cum strălucise în vechime, din Sion, şi de aici să se răspândească în ţările cele mai îndepărtate” (Idem, vol. 4, cap. 10).
Luther era doar parţial convins de erorile romano-catolicismului. Dar, când compara Sfintele Scripturi cu decretele şi constituţiile papale, se umplea de uimire. „Citesc”, scria el, „decretele pontifilor şi… nu ştiu dacă papa este însuşi antihristul sau apostolul lui, atât de greşit este reprezentat şi atât de mult este răstignit Hristos în ele” (Idem, vol. 5, cap. 1). Totuşi, în tot acest timp, Luther era încă un susţinător al Bisericii Romano-Catolice şi nici nu-i trecea prin gând că se va separa vreodată de ea.
Scrierile şi doctrina reformatorului se răspândeau pretutindeni în creştinătate. Lucrările lui au ajuns în Elveţia şi în Olanda. Exemplare ale scrierilor lui au pătruns în Franţa şi în Spania. În Anglia, învăţăturile lui au fost primite ca fiind cuvântul vieţii.
-114-
Adevărul se răspândise, de asemenea, în Belgia şi în Italia. Mii de oameni se trezeau din letargia de moarte la bucuria şi speranţa unei noi vieţi de credinţă.
Roma devenea din ce în ce mai iritată de atacurile lui Luther, iar unii dintre adversarii săi fanatici, chiar şi doctori la universităţi ca- tolice, declarau că cel care îl va ucide pe călugărul răzvrătit va fi fără păcat. Într-o zi, un străin cu un pistol ascuns sub mantie s-a apropiat de reformator şi l-a întrebat de ce umblă singur. „Sunt în mâna lui Dumnezeu”, i-a răspuns Luther. „El este tăria mea şi scutul meu. Ce poate să-mi facă omul?” (Idem, vol. 6, cap. 2). Auzind aceste cuvinte, omul s-a îngălbenit şi a luat-o la fugă ca din faţa îngerilor cerului.
Roma era hotărâtă să-l distrugă pe Luther, însă Dumnezeu îl apăra. Învăţăturile lui ajungeau pretutindeni – „în colibe şi mănăs- tiri, (…) în castelele nobililor, în universităţi şi în palatele regilor” – şi oameni nobili se ridicau din toate părţile pentru a-i susţine eforturile (Idem, vol. 6, cap. 2).
Cam în această perioadă, citind lucrările lui Hus, Luther a descoperit că marele adevăr al îndreptăţirii prin credinţă, pe care el însuşi îl susţinea şi îl predica, fusese deja afirmat de reformatorul din Boemia. „Toţi”, spunea Luther, „Pavel, Augustin şi eu însumi, am fost husiţi fără să ştim!” „Cu siguranţă că Dumnezeu va pedepsi lumea”, a continuat el, „întrucât adevărul i-a fost predicat acum un secol, dar a fost ars!” (Wylie, vol. 6, cap. 1).
Într-un apel adresat împăratului şi nobilimii din Germania pentru reformarea creştinătăţii, Luther scria cu privire la papă: „Este un lucru oribil să-l vezi pe omul care se pretinde a fi locţiitorul lui Hristos etalând un lux pe care niciun împărat nu-l poate egala. Se aseamănă el cu Iisus cel sărac sau cu Petru cel umil? Se spune că el este stăpânul lumii! Dar Hristos, al cărui vicar se laudă că este, spunea: «Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta.» Pot oare domeniile unui vicar să se întindă dincolo de acelea ale superiorului său?” (D’Aubigné, vol. 6, cap. 3).
Despre universităţi scria astfel: „Tare mi-e teamă că universităţile se vor dovedi a fi marile porţi ale iadului, dacă în ele nu se lucrează cu stăruinţă ca Sfintele Scripturi să fie explicate şi întipărite în inimile tinerilor. Nu sfătuiesc pe nimeni să-şi dea copilul în şcolile unde Scripturilor nu li se acordă primul loc. Orice instituţie în care oamenii nu se ocupă neîncetat de Cuvântul lui Dumnezeu devine inevitabil coruptă” (Idem, b. 6, cap. 3).
-115-
Acest apel s-a răspândit cu repeziciune în toată Germania şi a exercitat o influenţă puternică asupra oamenilor. Întreaga naţiune a fost pusă în mişcare, iar mulţimile s-au trezit şi s-au adunat în jurul steagului Reformei. Adversarii lui Luther, arzând de dorinţa de răzbunare, au insistat pe lângă papă să ia măsuri energice împotriva lui. S-a decretat ca învăţăturile lui să fie imediat condamnate. Reformatorului şi adepţilor lui le-au fost acordate 60 de zile, după care, dacă nu retractau, urmau să fie excomunicaţi.
A urmat o criză teribilă pentru Reformă. Secole la rând, sentinţa de excomunicare a Romei răspândise teroare în rândul unor monarhi potenţaţi; ea umpluse imperii puternice de nenorociri şi pustiiri. Aceia peste care cădea condamnarea erau priviţi de întreaga lume cu spaimă şi groază, li se tăia orice legătură cu semenii lor şi erau trataţi ca proscrişi, fiind vânaţi până la exterminare. Luther nu era orb în faţa furtunii care era gata să izbucnească împotriva lui, dar a rămas ferm, având încredere că Hristos urma să-i fie sprijin şi scut. Cu credinţa şi curajul unui martir, el scria: „Nu ştiu ce se va întâmpla, nici nu mă interesează să ştiu… Cadă lovitura oriunde, nu mă tem. Nicio frunză nu cade fără voia Tatălui nostru. Cu cât mai mult se va îngriji El de noi! Este uşor să mori pentru Cuvânt, întrucât Însuşi Cuvântul care S-a făcut trup a murit. Dacă murim împreună cu El, vom şi trăi împreună cu El şi, trecând prin ceea ce a trecut El înaintea noastră, vom fi acolo unde este El şi vom locui împreună cu El pe vecie” (Idem, 3rd London ed., Walther, 1840, vol. 6, cap. 9).
Când bula papală a ajuns la el, Luther a spus: „O dispreţuiesc şi o denunţ ca nelegiuită, falsă… Însuşi Iisus Hristos este condamnat în ea… Mă bucur să îndur o asemenea nedreptate pentru cea mai bună dintre cauze. Simt deja o mai mare libertate în inima mea, căci ştiu, în sfârşit, că papa este antihristul şi că tronul lui este chiar tronul lui Satana” (D’Aubigné, vol. 6, cap. 9).
Totuşi ordinul papal n-a rămas fără efect. Închisoarea, tortura şi sabia erau armele puternice, care impuneau ascultare. Cei slabi şi superstiţioşi tremurau înaintea decretului papei şi, deşi exista o simpatie generală pentru Luther, mulţi considerau că viaţa era prea scumpă ca să o rişte pentru cauza Reformei. Totul părea să arate că lucrarea reformatorului era aproape de încheiere.
Dar Luther era încă neînfricat. Roma îşi aruncase asupra lui anatemele, iar lumea privea, neîndoindu-se câtuşi de puţin că el va pieri sau va fi forţat să cedeze. Dar el a întors sentinţa de condamnare cu toată puterea împotriva Romei, anunţându-şi public hotărârea de a o părăsi pentru totdeauna.
-116-
În prezenţa unei mulţimi de studenţi, doctori şi orăşeni de toate categoriile, Luther a ars bula papală, împreună cu legile canonice, colecţia de decrete şi edicte papale şi anumite scrieri care susţineau autoritatea papală. „Arzându-mi cărţile”, a spus el, „duşmanii mei au prejudiciat cauza adevărului în mintea oamenilor de rând şi le-au distrus sufletele. Din acest motiv, am ars şi eu cărţile lor. Lupta serioasă abia a început. Până acum m-am jucat doar cu papa. Am început această lucrare în numele lui Dumnezeu; se va încheia fără mine, dar prin puterea Sa” (Idem, vol. 6, cap. 10).
La acuzaţiile adversarilor săi care luau în derâdere slăbiciunea cauzei lui, Luther răspundea: „Cine ştie dacă nu Dumnezeu m-a ales şi m-a chemat şi dacă ei n-ar trebui cumva să se teamă că, dispreţuindu-mă pe mine, Îl dispreţuiesc pe Dumnezeu Însuşi? Moise era singur când a plecat din Egipt, Ilie era singur în timpul domniei lui Ahab, Isaia era singur în Ierusalim, Ezechiel era singur în Babilon… Dumnezeu n-a ales niciodată ca profet nici pe marele preot, nici vreun alt personaj mare! De obicei, El a ales oameni umili şi dispreţuiţi, odată chiar pe păstorul Amos. În toate timpurile, sfinţii au trebuit să-i mustre pe cei mari – regi, prinţi, preoţi şi oameni înţelepţi – cu primejdia vieţii lor… Eu nu spun că sunt profet, dar spun că ar trebui să se teamă, tocmai pentru că eu sunt singur, iar ei sunt mulţi. Sunt sigur că de partea mea este Cuvântul lui Dumnezeu, şi nu de partea lor” (Idem, vol. 6, cap. 10).
Totuşi Luther s-a hotărât să se separe definitiv de biserică numai după o luptă teribilă cu sine. Cam în timpul acesta, el scria: „Simt în fiecare zi, din ce în ce mai mult, cât de greu este să dai la o parte scrupulele cu care ai fost îmbibat din copilărie. Cu toate că aveam Scripturile de partea mea, câtă durere mi-a produs convingerea că trebuie să îndrăznesc să mă ridic singur împotriva papei şi să-l denunţ ca antihrist! Cât de mare a fost mâhnirea inimii mele! De câte ori nu mi-am pus cu amărăciune aceeaşi întrebare pe care o auzeam atât de des pe buzele reprezentanţilor papalităţii: «Numai tu singur eşti înţelept? Toţi ceilalţi greşesc oare? Şi ce ar fi dacă, după toate acestea, tu însuţi ai greşi şi ai atrage în rătăcirea ta atâtea suflete care vor fi pe veci condamnate?» Aşa m-am luptat cu mine şi cu Satana până când Hristos, prin Cuvântul Său infailibil, mi-a întărit inima în faţa acestor îndoieli” (Martyn, p. 372, 373).
-117-
Papa îl ameninţase pe Luther cu excomunicarea dacă nu retracta, şi acum ameninţarea a devenit realitate. A fost emisă o nouă bulă, care anunţa separarea definitivă a reformatorului de Biserica Romano-Catolică şi îl denunţa ca fiind blestemat de cer, cuprinzându-i în aceeaşi condamnare pe toţi cei care aveau să primească învăţăturile lui. Marea luptă începuse.
Toţi aceia pe care Dumnezeu îi foloseşte pentru a prezenta adevărurile care se aplică în mod special timpului lor au parte numai de opoziţie. În zilele lui Luther exista un adevăr prezent – un adevăr de o deosebită importanţă pentru timpul acela; există un adevăr prezent şi pentru biserica de astăzi. Acela care face totul după sfatul voii Sale (Efeseni 1:11) a găsit cu cale să-i pună pe oameni în diferite circumstanţe şi să le încredinţeze îndatoriri speciale pentru timpurile în care trăiesc. Dacă vor preţui lumina care le-a fost dată, li se va descoperi o perspectivă mai largă a adevărului. Majoritatea oamenilor nu doresc astăzi adevărul mai mult decât l-au dorit adepţii papalităţii care i s-au împotrivit lui Luther. Astăzi, ca şi în secolele trecute, există aceeaşi dispoziţie de a accepta teoriile şi tradiţiile oamenilor în locul Cuvântului lui Dumnezeu. Cei ce prezintă adevărul pentru timpul acesta să nu se aştepte să fie primiţi mai bine decât reformatorii de mai înainte. Marea luptă dintre adevăr şi eroare, dintre Hristos şi Satana, urmează să crească în intensitate spre încheierea istoriei acestei lumi.
Iisus le-a spus ucenicilor Săi: „Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei, dar, pentru că nu sunteţi din lume şi pentru că Eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea vă urăşte lumea. Aduceţi-vă aminte de vorba pe care v-am spus-o: «Robul nu este mai mare decât stăpânul său.» Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi” (Ioan 15:19,20). Pe de altă parte, Domnul a declarat clar: „Vai de voi, când toţi oamenii vă vor grăi de bine! Fiindcă tot aşa făceau părinţii lor cu prorocii mincinoşi!” (Luca 6:26). Spiritul lumii nu este mai în armonie astăzi cu spiritul lui Hristos decât pe timpuri, iar cei care predică Scriptura în curăţia ei nu vor fi primiţi mai bine acum decât atunci. Modalităţile de manifestare a opoziţiei faţă de adevăr se pot schimba, duşmănia ar putea fi mai puţin făţişă deoarece este mai subtilă, dar există acelaşi antagonism, iar acesta se va da pe faţă la sfârşitul timpului.