Niciun om nu poate descrie acea scenă, nicio minte muritoare nu-şi poate imagina splendoarea ei. „Măreţia Lui acoperă cerurile şi slava Lui umple pământul. Strălucirea Lui este ca lumina soarelui” (Habacuc 3:3,4). Când norul viu se apropie mai mult, orice ochi priveşte la Prinţul vieţii. Pe frunte nu mai are o coroană de spini care să-L rănească, ci o diademă de slavă. Strălucirea feţei Sale întrece lumina orbitoare a soarelui la amiază: „Pe haină şi pe coapsă avea scris numele acesta: «Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor»” (Apocalipsa 19:16).
Înaintea prezenţei Sale „au îngălbenit toate feţele” (Ieremia 30:6). Peste cei care au respins îndurarea lui Dumnezeu cade groaza disperării veşnice. „Inima îi e mâhnită, îi tremură genunchii… şi toate feţele au îngălbenit” (Naum 2:10). Cei drepţi strigă tremurând: „Cine poate sta în picioare?” (Apocalipsa 6:17). Cântarea îngerilor încetează şi urmează o tăcere înfricoşătoare. Apoi, vocea lui Iisus se aude zicând: „Harul Meu vă este de ajuns.” Feţele celor drepţi se luminează şi bucuria le umple inimile. Îngerii îşi reiau cântecul pe un ton mai înalt, apropiindu-se şi mai mult de pământ.
Împăratul împăraţilor coboară pe nor, învăluit în flăcări de foc. Cerurile se strâng ca un sul, pământul se cutremură înaintea Lui şi toţi munţii şi insulele se mută din locurile lor. „Dumnezeul nostru vine şi nu tace. Înaintea Lui merge un foc mistuitor şi împrejurul Lui, o furtună puternică. El strigă spre ceruri sus şi spre pământ, ca să judece pe poporul Său” (Psalmii 50:3,4).
„Împăraţii pământului, domnitorii, căpitanii oştilor, cei bogaţi şi cei puternici, toţi robii şi toţi oamenii slobozi s-au ascuns în peşteri şi în stâncile munţilor. Şi ziceau munţilor şi stâncilor: «Cădeţi peste noi şi ascundeţi-ne de faţa Celui ce şade pe scaunul de domnie şi de mânia Mielului, căci a venit ziua cea mare a mâniei Lui şi cine poate sta în picioare?»” (Apocalipsa 6:15-17). Ironiile au încetat. Buzele mincinoase au amuţit. Zăngănitul armelor, tumultul bătăliei, „învălmăşeala luptei şi orice haină de război tăvălită în sânge” (Isaia 9:5) au dispărut. Nu se mai aude nimic altceva decât rugăciuni şi plânsete. De pe buzele de pe care, până nu demult, ieşeau ironii, izbucneşte strigătul: „A venit ziua cea mare a mâniei Lui şi cine poate sta în picioare?” Păcătoşii se roagă ca mai degrabă să fie îngropaţi sub stâncile munţilor decât să vadă faţa Aceluia pe care L-au desconsiderat şi respins.
Ei cunosc acea voce care pătrunde acum în urechile celor morţi. De câte ori nu i-a chemat la pocăinţă tonul ei cald! De câte ori n-au auzit-o în rugăminţile stăruitoare ale unui prieten, ale unui frate sau ale Mântuitorului Însuşi! Nicio altă voce nu-i poate condamna şi acuza mai puternic pe cei care au respins harul divin ca acel glas care a insistat atât de mult timp pe lângă ei: „Întoarceţi-vă, întoarceţi-vă de la calea voastră cea rea! Pentru ce vreţi să muriţi?” (Eze- chiel 33:11).
-528-
O, dacă ar fi glasul unui străin! Iisus spune: „Fiindcă Eu chem şi voi vă împotriviţi, fiindcă Îmi întind mâna şi nimeni nu ia seama, fiindcă lepădaţi toate sfaturile Mele şi nu vă plac mustrările Mele” (Proverbele 1:24,25). Acea voce le trezeşte amintiri pe care ar dori să şi le şteargă din minte – avertismente ignorate, invitaţii refuzate, privilegii neluate în seamă.
Iată-i pe cei care şi-au bătut joc de Hristos în timp ce era umilit! Îi trec fiorii când le revin atât de viu în minte cuvintele Suferindului care, somat sub jurământ de marele-preot, a declarat solemn: „Vă spun că de acum încolo veţi vedea pe Fiul omului şezând la dreapta puterii lui Dumnezeu şi venind pe norii cerului” (Matei 26:64). Acum Îl văd în slava Lui şi trebuie să-L vadă şi stând la dreapta lui Dumnezeu. Cei care au luat în râs afirmaţia Sa că este Fiul lui Dumnezeu amuţesc acum. Iată-l pe arogantul Irod, care I-a dispreţuit titlul regal şi le-a poruncit soldaţilor să-L încoroneze ca împărat! Iată-i pe cei care, cu mâini profane, I-au pus pe umeri mantia de purpură, pe frunte, coroana de spini, iar în mână, acea imitaţie de sceptru; pe cei care s-au închinat înaintea Lui într-o bătaie de joc blasfematoare şi care L-au lovit şi L-au scuipat pe Prinţul vieţii! Toţi aceştia se ascund de privirea Sa pătrunzătoare şi caută să fugă din prezenţa Sa. Cei care I-au bătut cuiele în mâini şi în picioare şi soldatul care I-a străpuns coasta Îi privesc acum urmele cu groază şi remuşcare. Preoţii şi conducătorii îşi amintesc cu o claritate înspăimântătoare evenimentele de pe Calvar. Îşi aduc aminte cu groază cum au exclamat, dând din cap cu o bucurie satanică: „Pe alţii i-a mântuit, iar pe Sine nu Se poate mântui! Dacă este El Împăratul lui Israel, să Se pogoare acum de pe cruce şi vom crede în El! S-a încrezut în Dumnezeu; să-L scape acum Dumnezeu, dacă-L iubeşte” (Matei 27:42,43).
Îşi amintesc cu claritate parabola Mântuitorului despre îngrijitorii viei care au refuzat să-i predea stăpânului lor rodul viei, i-au bătut şi omorât robii şi i-au ucis fiul. Îşi amintesc, de asemenea, sentinţa pe care ei înşişi au pronunţat-o: Stăpânul viei „pe ticăloşii aceia ticălos îi va pierde” (Matei 21:33-41). În păcatul şi pedeapsa care au venit asupra acelor oameni neloiali preoţii şi bătrânii îşi văd
-529-
propriile fapte şi propriul sfârşit, pe care îl merită din plin. Acum scot un ţipăt agonizant. Mai puternic decât strigătul: „Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!”, care a răsunat pe străzile Ierusalimului, se înalţă acum bocetul disperat: „Este Fiul lui Dumnezeu! Este adevăratul Mesia!” Caută să fugă din prezenţa Împăratului împăraţilor, însă degeaba încearcă să se ascundă în peşterile adânci ale pământului, deschise de furia elementelor naturii.
În viaţa tuturor celor care au respins adevărul au fost momente când conştiinţa s-a trezit, când i-au chinuit amintirile unei vieţi de ipocrizie, iar sufletul a fost hărţuit de regrete zadarnice. Dar ce sunt acestea în comparaţie cu remuşcările acestei zile, „când vă va apuca groaza ca o furtună şi când vă va învălui nenorocirea ca un vârtej” (Proverbele 1:27)?! Cei care au vrut să-i distrugă pe Hristos şi pe copiii Săi credincioşi sunt acum martorii gloriei de care aceştia sunt înconjuraţi. În toiul spaimei lor, aud vocile sfinţilor exclamând fericit: „Iată, Acesta este Dumnezeul nostru, în care aveam încredere că ne va mântui!” (Isaia 25:9).
În mijlocul cutremurării pământului, al strălucirii fulgerelor şi al bubuitului tunetelor, se aude vocea Fiului lui Dumnezeu, care îi cheamă la viaţă pe sfinţii adormiţi. El priveşte asupra mormintelor celor drepţi, apoi, ridicând mâinile către cer, strigă: „Treziţi-vă, treziţi-vă, treziţi-vă, voi, care dormiţi în ţărână!” Pe tot cuprinsul pământului, morţii aud acea voce şi învie. Pământul întreg răsună de paşii acelei armate imense formate din oameni din orice naţiune, trib, limbă şi popor. Ei vin din închisoarea morţii îmbrăcaţi cu slavă nemuritoare, strigând: „Unde îţi este biruinţa, moarte? Unde îţi este boldul, moarte?” (1 Corinteni 15:55). Cei drepţi care sunt în viaţă şi sfinţii înviaţi îşi unesc vocile într-un strigăt lung şi bucuros de victorie.
Toţi ies din morminte cu aceeaşi statură cu care au intrat în ele. Adam, care se află printre cei înviaţi, are o înălţime impunătoare şi o ţinută maiestuoasă, fiind cu puţin mai scund decât Fiul lui Dumnezeu. Este un contrast remarcabil între el şi oamenii din generaţiile ulterioare. Aici se vede marea degenerare a omenirii. Toţi însă învie cu prospeţimea şi vigoarea unei tinereţi veşnice. La început, omul a fost creat asemănător lui Dumnezeu nu numai în caracter, ci şi ca aspect şi trăsături. Păcatul a desfigurat şi aproape a şters imaginea divină, dar Hristos a venit să restaureze ceea ce fusese pierdut. El ne va schimba corpurile degenerate şi le va face asemenea corpului Său glorios. Trupul muritor, degradat, cândva mânjit de păcat şi lipsit de orice frumuseţe, devine perfect, frumos şi nemuritor.
-530-
Toate defectele şi diformităţile sunt lăsate în mormânt. Având din nou dreptul la pomul vieţii din Edenul demult pierdut, cei răscumpăraţi „vor creşte” (Maleahi 4:2, tr. engl. KJV) până la înălţimea deplină a omenirii, în slava ei de la început. Ultimele urme ale blestemului păcatului vor fi îndepărtate şi credincioşii, în „frumuseţea Domnului Dumnezeului nostru” (Psalmii 90:17; tr. engl. KJV), vor reflecta în mintea, sufletul şi corpul lor imaginea perfectă a Domnului lor. O, minunată răscumpărare! Mult timp discutată, mult timp sperată, aşteptată cu nerăbdare, dar niciodată pe deplin înţeleasă. Drepţii care sunt în viaţă vor fi transformaţi „într-o clipă, într-o clipeală din ochi” (1 Corinteni 15:52). La glasul lui Dumnezeu, au primit un corp nou. Acum sunt făcuţi nemuritori şi, împreună cu sfinţii înviaţi, sunt ridicaţi pentru a-L întâlni pe Domnul lor în atmosfera planetei Pământ. Îngerii îi adună „pe aleşii Lui din cele patru vânturi, de la o margine a cerului până la cealaltă” (Matei 24:31). Copilaşii sunt duşi în braţele mamelor lor. Prieteni, mult timp despărţiţi prin moarte, sunt uniţi pentru a nu se mai despărţi niciodată şi, în cântări de bucurie, se înalţă împreună spre cetatea lui Dumnezeu. De fiecare parte a carului de nori sunt aripi şi sub el sunt roţi vii. În timp ce carul se înalţă, roţile strigă: „Sfânt!”, iar aripile, în timp ce se mişcă, strigă: „Sfânt!” şi suita de îngeri strigă: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic!” (Apocalipsa 4:8). Cei răscumpăraţi strigă: „Aleluia!”, în timp ce carul triumfal înaintează către Noul Ierusalim.
Înainte de a intra în cetatea lui Dumnezeu, Mântuitorul le înmânează urmaşilor Săi emblemele victoriei şi îi învesteşte cu însemnele demnităţii lor regale. Rândurile strălucitoare se aliniază, într-un careu larg, în jurul Regelui lor, a cărui statură se înalţă cu maiestate mult deasupra sfinţilor şi a îngerilor şi a cărui faţă străluceşte asupra lor, plină de iubire binevoitoare. Privirile tuturor celor salvaţi sunt aţintite asupra Lui; toţi ochii privesc gloria Aceluia a cărui faţă a fost atât de schimonosită şi a cărui înfăţişare s-a deosebit atât de mult de cea a fiilor oamenilor (Isaia 52:14). Pe capetele învingătorilor, Iisus pune, cu propria mână, o coroană de glorie, care a fost pregătită pentru fiecare şi pe care este scris noul lor nume (Apocalipsa 2:17), alături de: „Sfinţenie Domnului”. În mâna fiecăruia sunt aşezate ramura de palmier a biruitorului şi o harpă strălucitoare.