Capitolul 35 — Scopul papalitații
Romano-catolicismul este privit în prezent de protestanţi mult mai favorabil decât în anii precedenţi. În ţările unde nu este predominant catolicismul şi unde supuşii papei adoptă o atitudine conciliantă pentru a dobândi influenţă, se manifestă o indiferenţă în creştere faţă de doctrinele care separă bisericile reformate de biserica papală. Câştigă teren ideea că, în fond, nu ne deosebim în punctele principale atât de mult cum s-a presupus şi că o concesie mică din partea noastră va duce la o mai bună înţelegere cu Roma. A fost o vreme când protestanţii puneau mare preţ pe libertatea de conştiinţă plătită atât de scump. Ei îşi învăţau copiii să aibă oroare de papalitate şi considerau că a căuta să fie în armonie cu Roma ar însemna lipsă de loialitate faţă de Dumnezeu. Dar ce sentimente diametral opuse sunt exprimate în prezent!
Apărătorii papalităţii declară că această biserică a fost calomniată, iar lumea protestantă este înclinată să accepte această idee. Mulţi susţin că este nedrept să judecăm biserica de astăzi după ororile şi absurdităţile care i-au marcat domnia în secolele de ignoranţă şi întuneric. Aceştia îi scuză cruzimea înfiorătoare, considerând-o un rezultat al barbariei acelor timpuri şi pretind că influenţa civilizaţiei moderne i-a schimbat sentimentele.
Au uitat aceste persoane pretenţia la infailibilitate susţinută timp de 800 de ani de această putere arogantă? Departe de a se fi renunţat la această pretenţie, ea a fost exprimată în secolul al XIX-lea mai categoric decât oricând înainte. Din moment ce Roma susţine că „biserica n-a greşit niciodată şi nici nu va greşi vreodată,potrivit Scripturilor” (John L. von Mosheim, Institutes of Ecclesiastical History, vol. 3, secolul 11, partea a 2-a, cap. 2, secţ. 9, nota 17), cum poate să renunţe ea la principiile care au călăuzit-o în secolele trecute?
-464-
Biserica papală nu va renunţa niciodată la ideea că este infailibilă. Ea susţine că a fost corect tot ce a făcut prin persecutarea celor care i-au respins dogmele. Nu ar repeta ea aceleaşi fapte, dacă ar avea ocazia? Să fie eliminate restricţiile impuse acum de guvernele civile, să-i fie redată Romei puterea de mai înainte şi rapid va avea loc o reînnoire a tiraniei şi persecuţiei ei!
Un scriitor bine cunoscut vorbeşte astfel despre atitudinea autorităţii papale faţă de libertatea de conştiinţă şi despre pericolele care ameninţă în special Statele Unite, din cauza succesului politicii acestei ţări:
„Sunt mulţi în Statele Unite care pun pe seama bigotismului sau a naivităţii teama de catolicism. Aceştia nu văd nimic ostil în caracterul şi atitudinea catolicismului faţă de instituţiile noastre libere şi nu văd niciun pericol în răspândirea lui. Să comparăm mai întâi unele dintre principiile fundamentale ale guvernării noastre cu acelea ale Bisericii Catolice.
Constituţia Statelor Unite garantează libertatea de conştiinţă. Nimic nu este mai scump şi mai fundamental. Papa Pius al IX-lea, în enciclica din 15 august 1854, a spus: «Doctrinele sau fanteziile absurde şi eronate aduse în sprijinul libertăţii de conştiinţă sunt ereziile cele mai periculoase – o plagă care, dintre toate celelalte, este cea mai de temut într-un stat.» Acelaşi papă, în enciclica din 8 decembrie 1864, îi anatemiza pe «cei care revendică dreptul la libertatea de conştiinţă şi la închinare religioasă», precum şi pe «toţi care susţin că bisericii nu-i este permis să folosească forţa».
Tonul paşnic al Romei în Statele Unite nu înseamnă o schimbare a atitudinii. Ea este îngăduitoare acolo unde nu are putere. Episcopul O’Connor afirma: «Libertatea religioasă este tolerată până când contrariul poate fi pus în aplicare fără vreun pericol pentru lumea catolică.» (…) Arhiepiscopul de St. Louis a spus odată: «Erezia şi necredinţa sunt infracţiuni, iar în ţări creştine ca Italia şi Spania, de exemplu, unde toţi oamenii sunt catolici şi unde religia catolică este o parte esenţială a legii ţării, acestea sunt pedepsite ca şi celelalte delicte.» (…)
Orice cardinal, arhiepiscop şi episcop din Biserica Romano-Catolică depune un jurământ de credinţă faţă de papă, în care se afirmă următoarele: «Îi voi persecuta pe ereticii, schismaticii şi rebelii faţă de numitul nostru domn (papa) sau faţă de urmaşii lui mai sus-amintiţi şi mă voi opune lor cu toate puterile mele»” (Josiah Strong, Our Country, cap. 5, par. 2-4).
-465-
Este adevărat că există creştini sinceri în comunitatea romano-catolică. Mii de credincioşi din această biserică Îl slujesc pe Dumnezeu după cea mai bună lumină pe care o au. Lor nu le este permis accesul la Cuvântul Său şi de aceea nu cunosc adevărul. Ei n-au înţeles niciodată contrastul dintre o slujire vie, din inimă, şi o serie de simple forme şi ceremonii. Dumnezeu priveşte cu blândeţe şi milă la aceste suflete educate într-o credinţă amăgitoare şi nesatisfăcătoare. El va face ca raze de lumină să pătrundă prin întunericul dens care le înconjoară. Le va dezvălui adevărul, aşa cum este el în Iisus, şi mulţi vor trece de partea poporului Său.
Romano-catolicismul, ca sistem, nu este în prezent mai fidel Evangheliei lui Hristos decât a fost în orice altă perioadă din istorie. Bisericile protestante sunt în mare întuneric, altfel ar înţelege semnele timpului. Biserica Catolică ţinteşte departe cu planurile şi metodele ei de lucru. Se foloseşte de orice mijloc pentru a-şi extinde influenţa şi a-şi mări puterea în pregătirea ei pentru o luptă cruntă şi decisivă prin care urmăreşte să recâştige stăpânirea lumii, să reinstaureze persecuţia şi să distrugă tot ce a făcut protestantismul. Catolicismul câştigă teren pretutindeni. Observaţi numărul crescând de biserici şi capele catolice din ţările protestante! Priviţi la popularitatea colegiilor şi a seminarelor catolice din America, sprijinite atât de mult de protestanţi! Urmăriţi creşterea ritualismului în Anglia şi convertirile frecvente la catolicism! Aceste lucruri ar trebui să trezească îngrijorarea tuturor celor care ţin la principiile curate ale Evangheliei.
Protestanţii s-au asociat cu papalitatea şi au sprijinit-o. Au făcut compromisuri şi concesii de care înşişi susţinătorii papalităţii sunt surprinşi când le văd şi pe care nu reuşesc să le înţeleagă. Oamenii închid ochii în faţa adevăratului caracter al catolicismului şi în faţa pericolelor de temut asociate supremaţiei lui. Ei trebuie treziţi pentru a se opune avansării celui mai periculos duşman al libertăţilor civile şi religioase.
Mulţi protestanţi presupun că religia catolică este neinteresantă şi că serviciul ei de închinare este un şir de ceremonii plictisitoare şi fără sens. Aici greşesc. Deşi are la bază amăgirea, catolicismul nu este o înşelătorie grosolană şi stângace. Slujba religioasă a Bisericii Catolice este ceremonia cea mai impresionantă.
-466-
Desfăşurarea fastuoasă şi ritualurile ei solemne fascinează simţurile oamenilor şi aduc la tăcere glasul raţiunii şi al conştiinţei. Ochiul este încântat. Biserici măreţe, procesiuni impunătoare, altare de aur, racle împodobite cu pietre scumpe, picturi alese şi sculpturi minunate fac apel la iubirea de frumos. Urechea, de asemenea, este captivată. Muzica este neîntrecută. Notele ample şi profunde ale orgii, îmbinate cu armonia corului, când răsună în domurile impunătoare şi printre coloanele din marile catedrale, nu pot să nu impresioneze mintea, impunând veneraţie şi respect.
Splendoarea exterioară, pompa şi ceremonia, care nu fac decât să înşele aspiraţiile sufletului bolnav de păcat, sunt dovezi ale decăderii interioare. Religia lui Hristos nu are nevoie de astfel de atracţii care să o facă plăcută. În lumina care străluceşte de la cruce, adevăratul creştinism apare atât de curat şi de atrăgător, încât nicio împodobire exterioară nu poate să-i mărească valoarea reală. Ceea ce are preţ înaintea lui Dumnezeu este frumuseţea sfinţeniei, un duh blând şi liniştit.
Strălucirea stilului nu este neapărat indiciul unei gândiri curate şi elevate. Concepţii înalte despre artă, un gust rafinat şi subtil se întâlnesc deseori la oameni neconsacraţi şi senzuali. Ei sunt folosiţi adesea de Satana pentru a-i face pe alţii să uite nevoile sufletului, să piardă din vedere viitorul, viaţa veşnică, să-i îndepărteze de Ajutorul lor nemărginit şi să-i facă să trăiască numai pentru lumea aceasta.
O religie a formelor exterioare este atrăgătoare pentru inima netransformată. Pompa şi ritualismul slujbei catolice au o putere seducătoare, fascinantă, prin care mulţi sunt amăgiţi. Ei ajung să considere Biserica Romano-Catolică însăşi poarta cerului. Numai cei care şi-au aşezat ferm picioarele pe temelia adevărului şi a căror inimă este reînnoită de Duhul lui Dumnezeu sunt protejaţi de influenţa ei. Mii de oameni care nu Îl cunosc pe Hristos din proprie experienţă vor fi determinaţi să accepte forme de evlavie lipsite de viaţă. O astfel de religie este exact ceea ce îşi doresc masele.
Pretenţia bisericii că are dreptul să ierte păcatele îi face pe romano-catolici să se simtă liberi să păcătuiască. Ceremonialul confesiunii, sau spovedaniei, fără de care iertarea nu este acordată, tinde de asemenea să dea frâu liber răului.
-467-
Acela care îngenunchează înaintea unui om păcătos şi îşi mărturiseşte gândurile şi fanteziile ascunse ale inimii se înjoseşte şi îşi degradează orice înclinaţie nobilă a sufletului. Dezvăluindu-şi păcatele în faţa unui preot – un muritor supus greşelii şi păcatului şi prea adesea corupt de alcool şi imoralitate –, idealul omului în ceea ce priveşte caracterul este coborât şi, în consecinţă, el rămâne pătat. Concepţia lui despre Dumnezeu este coborâtă la nivelul asemănării cu omenirea căzută, întrucât preotul este considerat un reprezentant al lui Dumnezeu. Această mărturisire degradantă a omului în faţa altui om este sursa ascunsă a numeroase rele care mânjesc lumea şi o pregătesc pentru distrugerea finală. Totuşi, pentru cel care se complace în îngăduinţă de sine, este mai convenabil să se mărturisească unui semen muritor decât să-şi deschidă sufletul înaintea lui Dumnezeu. Este mai acceptabil firii omeneşti să se supună canoanelor decât să renunţe la păcat. Este mai uşor să-şi chinuiască trupul, prin îmbrăcarea în sac, flagelare şi purtarea de lanţuri chinuitoare, decât să-şi răstignească poftele trupeşti. Inima neschimbată este mai dispusă să poarte un jug greu decât să se plece să ia jugul lui Hristos.
Există o asemănare remarcabilă între biserica Romei şi religia iudaică din timpul primei veniri a lui Hristos. În timp ce, în ascuns, călcau în picioare toate principiile Legii lui Dumnezeu, în exterior iudeii erau riguroşi în păzirea învăţăturilor ei, încărcându-le cu impuneri excesive riguroase şi tradiţii, care făceau ca ascultarea să fie grea şi împovărătoare. Aşa cum iudeii pretindeau că respectă Legea, şi romano-catolicii pretind că respectă crucea. Ei înalţă simbolul suferinţelor lui Hristos în timp ce, în viaţa lor, Îl reneagă pe Acela pe care Îl reprezintă crucea.
Catolicii pun cruci pe biserici, pe altare şi pe îmbrăcăminte. Pretutindeni se vede semnul crucii. Peste tot este onorată şi înălţată la exterior. Dar principiile lui Hristos sunt îngropate sub o mulţime de tradiţii fără rost, de interpretări false şi de cerinţe riguroase. Cuvintele Mântuitorului referitoare la iudeii bigoţi se aplică într-o măsură mai mare conducătorilor Bisericii Romano-Catolice: „Ei leagă sarcini grele şi anevoie de purtat şi le pun pe umerii oamenilor, dar ei nici cu degetul nu vor să le mişte” (Matei 23:4). Suflete conştiincioase sunt ţinute într-o continuă groază, temându-se de mânia unui Dumnezeu ofensat, în timp ce mulţi dintre demnitarii bisericii trăiesc în lux şi plăceri senzuale. Închinarea la icoane şi relicve (sau moaşte), invocarea sfinţilor şi înălţarea papei sunt mijloace folosite de Satana pentru a abate atenţia oamenilor de la Dumnezeu şi de la Fiul Său. Pentru a-i distruge complet, el se străduieşte să le distragă atenţia de la Singurul prin care pot găsi mântuirea.