Deşi strecurase nemulţumirea în minţile îngerilor aflaţi sub conducerea lui, reuşise cu măiestrie să facă să pară că el caută, de fapt, să o îndepărteze. Când susţinea că trebuie făcute schimbări în ordinea şi legile guvernării lui Dumnezeu, pretindea că acestea erau necesare pentru a păstra armonia în ceruri. În modul Său de a trata păcatul, Dumnezeu putea să folosească numai dreptatea şi adevărul. Satana, în schimb, putea să folosească ceea ce Dumnezeu nu putea – linguşirea şi înşelăciunea. El căutase să denatureze cuvintele lui Dumnezeu şi prezentase într-o lumină falsă conducerea Sa înaintea îngerilor, pretinzând că Dumnezeu nu a fost drept când a instituit legi şi reguli pentru locuitorii cerului, că, cerând supunere şi ascultare de la făpturile Sale, căuta numai să Se înalţe. De aceea trebuia să se demonstreze, atât înaintea locuitorilor cerului, cât şi înaintea tuturor celorlalte lumi, că modul lui Dumnezeu de a conduce este drept şi că Legea Sa este perfectă. Satana făcuse să pară că el era cel care căuta să promoveze binele universului. Era nevoie ca toţi să înţeleagă adevăratul scop şi caracter al uzurpatorului. Era necesar ca el să aibă timp să se demaşte prin faptele lui nelegiuite. Satana acuza Legea şi guvernarea lui Dumnezeu de discordia pe care el însuşi o provocase în ceruri. El declara că tot răul era urmarea conducerii divine şi pretindea că scopul lui era să îmbunătăţească legile lui Iehova. De aceea, era necesar să se demonstreze natura pretenţiilor lui şi să se arate efectul schimbărilor în Legea divină pe care el le propusese. Propria lui lucrare trebuia să-l condamne. Satana pretinsese încă de la început că nu se răzvrătea. Întregul univers trebuia să-l vadă pe amăgitor demascat. Chiar şi atunci când s-a luat hotărârea că Satana nu mai poate rămâne în cer, Înţelepciunea infinită nu l-a distrus. Deoarece Dumnezeu acceptă doar o slujire care vine din iubire, loialitatea fiinţelor create de El trebuie să aibă la bază convingerea că El este drept. Locuitorii cerului şi ai celorlalte lumi, nefiind pregătiţi să înţeleagă natura sau consecinţele păcatului, n-ar fi putut în momentul acela să vadă, în distrugerea lui Satana, dreptatea şi mila lui Dumnezeu. Dacă Satana ar fi fost suprimat imediat, ei I-ar fi slujit lui Dumnezeu mai mult din teamă decât din iubire. Influenţa amăgitorului n-ar fi fost cu totul anihilată, nici spiritul de revoltă n-ar fi fost eradicat. Răului trebuia să i se îngăduie să ajungă la maturitate. Pentru binele întregului univers de-a lungul veşniciei, Satana trebuia să-şi dezvolte şi mai amplu principiile, pentru ca acuzaţiile lui la adresa conducerii divine să fie văzute în adevărata lor lumină de toate fiinţele create, pentru ca dreptatea şi mila lui Dumnezeu, precum şi caracterul imuabil al Legii Sale să nu mai poată fi niciodată puse la îndoială.
-411-
Revolta lui Satana urma să constituie pentru întregul univers, de-a lungul veşniciei, o dovadă cu privire la natura şi consecinţele teribile ale păcatului. Conducerea lui Satana şi efectele ei asupra oamenilor şi îngerilor aveau să arate care este rezultatul respingerii autorităţii divine şi aveau să confirme că bunăstarea tuturor fiinţelor create de Dumnezeu depinde de existenţa guvernării şi Legii Sale. Astfel, istoria acestui teribil experiment de rebeliune urma să fie un avertisment veşnic pentru toate fiinţele sfinte, care să le împiedice să mai fie înşelate cu privire la natura încălcării Legii şi să le ferească de păcat şi de pedeapsa pentru acesta. Marele uzurpator a continuat să se declare nevinovat până la încheierea luptei din ceruri. Când s-a anunţat că el şi toţi simpatizanţii lui trebuiau să fie expulzaţi din locuinţele fericirii, conducătorul rebel şi-a declarat cu îndrăzneală dispreţul faţă de Legea Creatorului, reafirmându-şi pretenţia că îngerii nu trebuiau să fie controlaţi, ci lăsaţi să-şi urmeze propria voinţă, care avea să-i călăuzească întotdeauna corect. A denunţat preceptele divine ca fiind o restrângere a libertăţii şi a declarat că scopul lui este acela de a se asigura că Legea va fi desfiinţată, pentru ca, eliberate de această restricţie, fiinţele cereşti să poată atinge un nivel superior al existenţei. Satana şi îngerii lui, de comun acord, au aruncat vina pentru rebeliunea lor asupra lui Hristos, declarând că, dacă n-ar fi fost mustraţi, nu s-ar fi răsculat niciodată. Astfel, încăpăţânaţi şi sfidători în necredinţa lor, încercând fără succes să răstoarne guvernarea lui Dumnezeu, însă pretinzând blasfemator că sunt victime inocente ale unei puteri tiranice, arhirebelul şi toţi simpatizanţii lui au fost, în cele din urmă, alungaţi din cer (vezi Apocalipsa 12:7-9).
Acelaşi spirit care a insuflat rebeliune în cer inspiră rebeliune şi pe pământ. Satana a apelat în cazul oamenilor la acelaşi procedeu folosit cu îngerii. Spiritul lui domneşte acum în rândul fiilor neascultării. Ca şi el, aceştia caută să desfiinţeze restricţiile Legii lui Dumnezeu şi le promit oamenilor libertate în urma încălcării ei. Mustrarea păcatelor trezeşte şi acum ură şi opoziţie. Când avertizările lui Dumnezeu sunt prezentate conştiinţei, Satana îi face pe oameni să-şi justifice păcatele şi să caute compasiunea celorlalţi. În loc să-şi îndrepte greşelile, ei instigă la mânie împotriva celui care îi mustră pentru păcat, ca şi când el ar fi cauza răului.
-412-
Din zilele neprihănitului Abel până în timpul nostru, acesta este spiritul care s-a manifestat faţă de cei care au îndrăznit să condamne păcatul. Satana l-a determinat pe om să păcătuiască prezentând caracterul lui Dumnezeu într-o lumină falsă, la fel cum a procedat în ceruri, şi făcând să fie privit ca un Dumnezeu aspru şi tiranic. Iar după ce l-a înşelat în felul acesta pe om, el a declarat că restricţiile nedrepte ale lui Dumnezeu au dus la căderea acestuia, după cum duseseră la propria sa revoltă. Însă Cel Veşnic Îşi prezintă caracterul: „Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie, care Îşi ţine dragostea până în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul, dar nu socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat” (Exodul 34:6,7).
Expulzându-l pe Satana din ceruri, Dumnezeu Şi-a demonstrat dreptatea şi a protejat onoarea tronului Său. Dar, când omul a păcătuit, cedând în faţa înşelăciunilor acestui spirit apostat, Dumnezeu Şi-a dovedit iubirea dându-L pe singurul Său Fiu să moară pentru omenirea decăzută. Caracterul lui Dumnezeu s-a văzut în lucrarea de răscumpărare. Argumentul puternic al crucii demonstrează universului întreg că drumul păcatului pe care l-a ales Lucifer nu putea fi pus în niciun fel pe seama guvernării lui Dumnezeu. Caracterul marelui amăgitor a fost demascat în conflictul care a apărut între el şi Hristos, în timpul lucrării pământeşti a Mântuitorului. Satana nu şi-ar fi putut atrage mai cu succes antipatia îngerilor cereşti şi a întregului univers loial lui Dumnezeu decât a făcut-o prin lupta nemiloasă pe care a dus-o împotriva Răscumpărătorului lumii. Blasfemia incredibilă de a-I cere lui Hristos să i se închine, îndrăzneala arogantă de a-L duce pe vârful muntelui şi pe acoperişul Templului, intenţia criminală care s-a văzut atunci când L-a îndemnat să Se arunce de la acea înălţime ameţitoare, răutatea neobosită cu care L-a urmărit peste tot, inspirând în inima preoţilor şi a poporului hotărârea de a-I refuza iubirea şi de a striga: „Răs- tigneşte-L! Răstigneşte-L!” – toate acestea au provocat uimirea şi indignarea universului.
Satana a îndemnat lumea să-L respingă pe Hristos. Prinţul răului şi-a exercitat toată puterea şi viclenia pentru a-L distruge pe Iisus deoarece a văzut că îndurarea şi iubirea Mântuitorului, compasiunea şi bunătatea Lui prezentau lumii caracterul lui Dumnezeu. A combătut toate declaraţiile Fiului lui Dumnezeu şi a folosit oameni ca instrumente prin care să umple viaţa Mântuitorului de suferinţă şi tristeţe.
-413-
Sofismele şi minciunile prin care a căutat să împiedice lucrarea lui Iisus, ura lui manifestată în copiii neascultării, acuzaţiile sale nemiloase împotriva Aceluia a cărui viaţă era de o bunătate neegalată – toate acestea izvorau dintr-o dorinţă adâncă de răzbunare. Focurile înăbuşite ale invidiei şi răutăţii, ale urii şi răzbunării au izbucnit la Calvar împotriva Fiului lui Dumnezeu, în timp ce tot cerul privea scena într-o groază tăcută.
După ce S-a adus ca jertfă, Hristos S-a înălţat la cer, refuzând adorarea îngerilor până când nu va fi prezentat cererea: „Vreau ca, acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu” (Ioan 17:24). Apoi, de la tronul Tatălui, cu nespusă iubire şi putere, a venit răspunsul: „Toţi îngerii lui Dumnezeu să I se închi- ne!” (Evrei 1:6). Iisus nu avea nicio pată. Umilindu-Se până la capăt şi aducând o jertfă deplină, I s-a dat un nume care este mai presus de orice alt nume.
Vinovăţia lui Satana nu mai avea acum nicio scuză. El îşi manifestase adevăratul caracter de mincinos şi ucigaş. S-a văzut că, dacă i s-ar fi permis să stăpânească peste locuitorii cerului, ar fi manifestat exact aceeaşi atitudine cu care îi conducea pe fiii oamenilor aflaţi sub puterea lui. El pretinsese că încălcarea Legii lui Dumnezeu va aduce libertate şi înălţare, dar s-a văzut că nu a adus decât sclavie şi degradare. Acuzaţiile mincinoase ale lui Satana la adresa caracterului lui Dumnezeu şi a guvernării divine au apărut acum în adevărata lor lumină. El Îl acuzase pe Dumnezeu că urmăreşte doar să Se înalţe pe Sine atunci când pretinde supunere şi ascultare din partea fiinţelor create şi declarase că, deşi cere din partea tuturor un spirit de jertfire de sine, El nu manifestă acest spirit şi nu face niciun sacrificiu. Acum s-a văzut că, pentru mântuirea omenirii decăzute şi păcătoase, Conducătorul universului făcuse cel mai mare sacrificiu pe care putea să-l facă iubirea, căci „Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine” (2 Corinteni 5:19). De asemenea, s-a văzut că, în timp ce Lucifer deschisese uşa pentru intrarea păcatului, prin dorinţa lui de onoare şi supremaţie, Hristos, pentru a distruge păcatul, S-a umilit şi S-a făcut ascultător până la moarte. Dumnezeu Şi-a manifestat repulsia faţă de principiile răzvrătirii. Tot cerul a văzut dreptatea Sa manifestată atât în condamnarea lui Satana, cât şi în răscumpărarea omului. Lucifer declarase că, dacă Legea lui Dumnezeu este de neschimbat şi încălcarea ei nu poate fi iertată, orice păcătos trebuie să fie pe veci privat de favoarea Creatorului.
-414-
El pretinsese că omenirea păcătoasă nu mai poate fi răscumpărată şi, de aceea, era prada lui de drept. Dar moartea lui Hristos era un argument în favoarea omului care nu putea fi combătut. Pedeapsa Legii a căzut peste Acela care era egal cu Dumnezeu, iar omul a fost liber să primească neprihănirea lui Hristos şi, printr-o viaţă de pocăinţă şi umilinţă, să învingă puterea lui Satana la fel cum a învins şi Fiul lui Dumnezeu. Astfel, Dumnezeu este drept şi, în acelaşi timp, îi îndreptăţeşte pe toţi cei care cred în Iisus. Hristos a venit pe pământ ca să sufere şi să moară nu doar pentru a-l răscumpăra pe om, ci pentru a vesti „o Lege mare şi minunată” (Isaia 42:21), nu doar pentru ca locuitorii acestui pământ să privească Legea aşa cum ar trebui privită, ci ca să demonstreze tuturor lumilor din univers că Legea lui Dumnezeu este imuabilă. Dacă s-ar fi putut anula cerinţele ei, atunci Fiul lui Dumnezeu n-ar fi trebuit să-Şi dea viaţa ca ispăşire pentru călcarea ei. Moartea lui Hristos îi dovedeşte caracterul neschimbător. Iubirea infinită I-a determinat pe Tatăl şi pe Fiul să facă marele sacrificiu prin care păcătoşii pot fi răscumpăraţi, iar aceasta demonstrează întregului univers – aşa cum nimic altceva nu ar putea-o demonstra – că dreptatea şi mila sunt baza guvernării lui Dumnezeu. La judecata finală se va vedea că nu există niciun motiv pentru apariţia păcatului. Când Judecătorul întregului pământ îl va întreba pe Satana: „De ce te-ai răzvrătit împotriva Mea şi M-ai jefuit de supuşii Împărăţiei Mele?”, iniţiatorul păcatului nu va putea să aducă nicio justificare. Orice gură va fi închisă şi toţi îngerii rebeli vor amuţi. În timp ce declară că Legea este de neschimbat, crucea de pe Calvar face cunoscut universului că plata păcatului este moartea. În strigătul muribund al Mântuitorului, „S-a isprăvit!”, a răsunat clopotul de moarte al lui Satana. Marea luptă care durase atât de mult timp s-a decis în acel moment, iar eradicarea finală a păcatului a devenit o certitudine. Fiul lui Dumnezeu a trecut prin porţile mormântului pentru ca, „prin moarte, să nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe Diavolul” (Evrei 2:14). Dorinţa de înălţare de sine a lui Lucifer l-a făcut să spună: „Îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu… Voi fi ca Cel Preaînalt.” Dar Dumnezeu declară: „Te prefac în cenuşă pe pământ… şi nu vei mai fi niciodată” (Isaia 14:13,14; Ezechiel 28:18,19). „Căci iată, vine ziua care va arde ca un cuptor! Toţi cei trufaşi şi toţi cei răi vor fi ca miriştea; ziua care vine îi va arde, zice Domnul oştirilor, şi nu le va lăsa nici rădăcină, nici ramură” (Maleahi 4:1).
-415-
Întregul univers va fi înţeles natura şi consecinţele păcatului. Distrugerea lui completă, care la început le-ar fi provocat frică îngerilor şi I-ar fi adus dezonoare lui Dumnezeu, Îi va demonstra acum iubirea şi-I va întări onoarea în faţa tuturor fiinţelor din univers care găsesc plăcere în a face voia Sa şi în a căror inimă este Legea Sa. Păcatul nu va mai apărea niciodată. Cuvântul lui Dumnezeu spune: „Nenorocirea nu va veni de două ori” (Naum 1:9). Legea lui Dumnezeu, pe care Satana a respins-o ca pe un jug al sclaviei, va fi onorată ca lege a libertăţii. O creaţie trecută prin atâtea încercări nu se va mai abate niciodată de la loialitatea faţă de Acela al cărui caracter s-a demonstrat că nu este nimic altceva decât iubire profundă şi înţelepciune infinită.