Capitolul 29 — Originea răului
Pentru mulţi oameni, originea păcatului şi motivul existenţei lui sunt o sursă de mare nedumerire. Ei văd acţiunea răului, cu nenorocirile şi distrugerile pe care le aduce, şi se întreabă cum pot exista toate acestea sub conducerea Aceluia care este infinit în înţelepciune, putere şi dragoste. Acesta este un mister căruia nu-i găsesc nicio explicaţie. În nesiguranţa şi îndoiala lor, sunt orbi faţă de adevărurile clar prezentate în Cuvântul lui Dumnezeu, adevăruri esenţiale pentru mântuire. Unii, în tentativa lor de a explica existenţa păcatului, încearcă să cerceteze ceea ce Dumnezeu nu a făcut cunoscut niciodată. Ca urmare, nu găsesc nicio rezolvare pentru dificultăţile lor. Înclinaţi spre îndoială şi critică, fac din eşecul lor o scuză pentru a respinge cuvintele Sfintei Scripturi. Alţii însă nu ajung la o soluţie acceptabilă pentru marea problemă a răului din cauză că tradiţia şi interpretările greşite au denaturat învăţătura Bibliei cu privire la caracterul lui Dumnezeu, la natura guvernării Sale şi la principiile pe baza cărora El tratează păcatul. Este imposibil să explicăm originea păcatului şi să găsim un motiv pentru existenţa lui. Totuşi putem înţelege suficient de mult, atât despre originea, cât şi despre soluţionarea finală a păcatului, încât să vedem limpede dreptatea şi iubirea lui Dumnezeu în modul în care a tratat răul. Nimic nu este explicat mai clar în Scriptură decât faptul că Dumnezeu n-a fost în niciun fel răspunzător pentru apariţia păcatului; răzvrătirea nu a luat naştere în urma unei retrageri arbitrare a harului divin sau a vreunui defect al guvernării lui Dumnezeu. Păcatul este un intrus, pentru a cărui existenţă nu se poate găsi niciun motiv. Este misterios, inexplicabil. A-l scuza înseamnă a-l apăra. Dacă s-ar putea găsi vreo justificare sau vreo cauză a existenţei lui, ar înceta să mai fie păcat. Unica definiţie pe care putem să o dăm păcatului este aceea pe care o găsim în Cuvântul lui Dumnezeu: „păcatul este fărădelege” (1 Ioan 3:4), este manifestarea unui principiu aflat în conflict cu marea lege a iubirii, care este baza conducerii divine.
-406-
Înainte de apariţia păcatului, în tot universul era pace şi bucurie. Totul era în perfectă armonie cu voinţa Creatorului. Iubirea faţă de Dumnezeu era supremă, dragostea faţă de semeni era imparţială. Hristos, Cuvântul, Singurul născut din Dumnezeu, era una cu Tatăl cel veşnic – în natură, caracter şi scop –, fiind singura fiinţă din tot universul care putea să participe la sfaturile şi planurile lui Dumnezeu. Prin Hristos a creat Tatăl toate fiinţele cereşti. „Prin El au fost făcute toate lucrurile care sunt în ceruri… fie scaune de domnii, fie dregătorii, fie domnii, fie stăpâniri” (Coloseni 1:16). Tot cerul se supunea lui Hristos în aceeaşi măsură ca şi Tatălui. Legea iubirii fiind baza guvernării lui Dumnezeu, fericirea tuturor fiinţelor create depindea de aderarea lor totală la marile principii ale neprihănirii. Dumnezeu doreşte de la toate fiinţele pe care le-a creat să-L iubească şi să-L onoreze pentru că Îi apreciază caracterul într-un mod raţional. Lui nu-I face plăcere o ascultare din constrân- gere, ci le acordă tuturor libertatea de voinţă, ca să-I slujească de bunăvoie. Dar a existat cineva care a ales să pervertească această libertate. Păcatul şi-a avut originea în cel care, după Hristos, fusese onorat de Dumnezeu în cea mai mare măsură şi care deţinea cea mai înaltă putere şi slavă printre locuitorii cerului. Înainte de cădere, Lucifer era primul dintre heruvimii ocrotitori, sfânt şi nepătat. „Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: «Ajunseseşi la cea mai înaltă desăvârşire, erai plin de înţelepciune şi desăvârşit în frumuseţe. Stăteai în Eden, grădina lui Dumnezeu, şi erai acoperit cu tot felul de pietre scumpe… Erai un heruvim ocrotitor, cu aripile întinse; te pusesem pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu şi umblai prin mijlocul pietrelor scânteietoare. Ai fost fără prihană în căile tale, din ziua când ai fost făcut până în ziua când s-a găsit nelegiuirea în tine” (Ezechiel 28:12-15).
Lucifer ar fi putut rămâne în graţia lui Dumnezeu, iubit şi onorat de toate oştile îngereşti, exercitându-şi puterile nobile pentru binecuvântarea altora şi pentru a-L slăvi pe Creatorul său. Dar profetul spune: „Ţi s-a îngâmfat inima din pricina frumuseţii tale, ţi-ai stricat înţelepciunea cu strălucirea ta” (Ezechiel 28:17). Puţin câte puţin, Lucifer a ajuns să nutrească o dorinţă de înălţare: „pentru că îţi dai ifose ca şi când ai fi Dumnezeu” (Ezechiel 28:6);
-407-
„Tu ziceai în inima ta: «(…) îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu, voi şedea pe muntele adunării, (…) mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Preaînalt»” (Isaia 14:13,14). În loc să caute să-L pună pe Dumnezeu pe primul loc în iubirea şi devotamentul făpturilor Sale, Lucifer se străduia să câştige pentru el însuşi slujirea şi închinarea lor. Râvnind la onoarea pe care Tatăl infinit o revărsase asupra Fiului Său, acest prinţ al îngerilor a aspirat la puterea pe care numai Hristos avea privilegiul s-o exercite. Tot cerul se bucura să reflecte slava Creatorului şi să proclame lauda Lui. Astfel, cât timp Dumnezeu a fost onorat, pretutindeni a fost pace şi bucurie. Dar acum, armoniile cereşti au fost tulburate de o notă discordantă. Înălţarea de sine, atitudine contrară planului Creatorului, a trezit presimţiri sumbre în mintea îngerilor, pentru care slava lui Dumnezeu era mai presus de orice. Consiliile cereşti au insistat pe lângă Lucifer să se răzgândească. Fiul lui Dumnezeu i-a prezentat măreţia, bunătatea şi dreptatea Creatorului, precum şi natura sfântă şi neschimbătoare a Legii Sale. Dumnezeu Însuşi stabilise ordinea din ceruri, de aceea, încălcând-o, Lucifer Îl dezo- nora pe Creatorul său şi îşi atrăgea ruina. Dar avertizarea, dată cu dragoste şi milă infinită, n-a făcut decât să-i stârnească împotrivirea. Lucifer a permis ca invidia faţă de Hristos să-l stăpânească şi a devenit şi mai hotărât. Mândria pentru propria splendoare i-a alimentat dorinţa de su- premaţie. Înaltele onoruri care i-au fost conferite nu l-au făcut pe Lucifer să le considere daruri de la Dumnezeu şi nici nu l-au de- terminat să-I fie recunoscător Creatorului său. El se mândrea cu strălucirea şi poziţia lui înaltă şi aspira la egalitate cu Dumnezeu. Era iubit şi respectat de oştile cereşti. Îngerii erau încântaţi să-i împlinească poruncile, iar Dumnezeu îl înzestrase cu înţelepciune şi slavă mai mult decât pe toţi ceilalţi. Totuşi Fiul lui Dumnezeu era Suveranul recunoscut al cerului, una cu Tatăl în putere şi autoritate. Hristos participa la toate consfătuirile lui Dumnezeu, pe când lui Lucifer nu-i era permis să ia parte la planurile divine. „De ce,” întreba acest înger puternic, „să aibă Hristos supremaţia? De ce este El mai onorat decât mine?” Plecând din prezenţa lui Dumnezeu, Lucifer s-a dus să răspândească spiritul de nemulţumire printre îngeri. Cu o discreţie misterioasă, ascunzându-şi pentru un timp adevăratul scop sub aparenţa respectului pentru Dumnezeu, s-a străduit să trezească nemulţumire faţă de legile care guvernau fiinţele cereşti, sugerând că ele impuneau restricţii inutile.
-408-
El susţinea că, întrucât natura lor era sfântă, îngerii trebuiau să-şi urmeze propria voinţă. Încerca să trezească simpatie pentru el însuşi, spunându-le că Dumnezeu procedase ne- drept cu el, acordându-I lui Hristos onoarea supremă. El pretindea că, aspirând la putere şi onoare mai mare, nu urmărea să se înalţe pe sine, ci căuta să le asigure libertate tuturor locuitorilor cerului, pentru ca, astfel, ei să poată ajunge la un nivel superior al existenţei. Dumnezeu, în marea Sa îndurare, a fost îngăduitor cu Lucifer. Nu l-a înlăturat imediat din poziţia lui înaltă, atunci când el a nu- trit pentru prima dată spiritul de nemulţumire, şi nici chiar atunci când a început să-şi prezinte pretenţiile false înaintea îngerilor lo- iali. I s-a permis să stea mult timp în ceruri. Din nou şi din nou i s-a oferit iertare, cu condiţia să se pocăiască şi să se supună lui Dumnezeu. Pentru a-l convinge de greşeala lui, s-au făcut eforturi pe care doar iubirea şi înţelepciunea infinită le puteau imagina. Atitudinea de nemulţumire nu fusese cunoscută niciodată în ceruri. Nici chiar Lucifer n-a înţeles, la început, încotro se îndreaptă şi care este adevărata natură a sentimentelor lui. Pe măsură ce nemulţumirea lui se dovedea tot mai neîntemeiată, Lucifer era tot mai convins că greşise, că cerinţele divine erau drepte şi că el ar fi trebuit să le recunoască înaintea întregului cer. Dacă ar fi făcut lucrul acesta, ar fi fost salvaţi şi el, şi mulţi îngeri. În acel moment, el nu se răzvrătise complet împotriva lui Dumnezeu. Deşi renunţase la poziţia de heruvim ocrotitor, dacă ar fi fost dispus să se întoarcă la Dumnezeu şi să-I recunoască înţelepciunea şi dacă s-ar fi mulţumit să ocupe locul care îi fusese desemnat, ar fi fost repus în funcţie. Dar mândria l-a împiedicat să se supună. El şi-a apărat cu insistenţă cauza, susţinând că nu are nevoie de pocăinţă şi s-a angajat cu totul în marea luptă împotriva Creatorului său. Lucifer şi-a canalizat acum toate puterile minţii lui geniale pentru a-i înşela pe îngeri şi pentru a le câştiga adeziunea. Pentru ca planurile sale trădătoare să poată fi aduse la îndeplinire, a răstălmăcit chiar şi avertizările şi sfaturile pe care Hristos i le dăduse. Celor care erau cel mai strâns legaţi de el, care-l iubeau şi aveau încredere în el, Lucifer le spunea că a fost judecat nedrept, că poziţia lui nu era respectată şi că libertatea i-a fost îngrădită. De la denaturarea cuvintelor lui Hristos, a trecut la minciună explicită, acuzându-L pe Fiul lui Dumnezeu de intenţia de a-l umili înaintea locuitorilor cerului.
-409-
El a încercat, de asemenea, să provoace un conflict fals între el şi îngerii loiali lui Dumnezeu. Pe cei pe care n-a putut să-i corupă şi să-i câştige de partea lui, i-a acuzat de indiferenţă faţă de interesele fiinţelor cereşti. I-a învinuit pe îngerii care I-au rămas credincioşi lui Dumnezeu tocmai de lucrarea pe care o făcea el. Pentru a-şi susţine acuzaţia cu privire la nedreptatea lui Dumnezeu faţă de el, a recurs la interpretarea tendenţioasă a cuvintelor şi a faptelor Creatorului. Metoda lui era ca, prin argumente subtile, să creeze confuzie în mintea îngerilor cu privire la planurile lui Dumnezeu. A învăluit în mister tot ce era simplu şi, printr-o denaturare abilă, a aruncat îndoială asupra celor mai clare declaraţii ale lui Dumnezeu. Poziţia sa înaltă, de înger care se afla într-o legătură atât de strânsă cu conducerea divină, a conferit mai multă forţă afirmaţiilor lui şi mulţi au fost convinşi să i se alăture în răzvrătirea împotriva autorităţii Cerului. Dumnezeu, în înţelepciunea Sa, i-a permis lui Satana să-şi continue lucrarea până când spiritul de nemulţumire s-a transformat în revoltă activă. A fost necesar ca planurile lui să se desfăşoare până la capăt, pentru ca adevărata lor natură să fie înţeleasă de toţi. Lucifer, care fusese uns ca heruvim, ocupa o poziţie foarte înal- tă. Era extrem de iubit de fiinţele cereşti, iar influenţa lui asupra lor era puternică. Guvernarea lui Dumnezeu îi includea nu numai pe locuitorii cerului, ci şi toate lumile pe care El le crease, iar Satana îşi închipuia că, dacă i-ar putea atrage pe îngeri de partea lui în rebeliune, ar putea face acelaşi lucru şi cu celelalte lumi. Şi-a prezentat cu măiestrie punctul de vedere, folosindu-se de sofisme şi de înşelăciune pentru a-şi atinge scopul. Puterea lui de amăgire era foarte mare şi, deghizându-se sub o mască falsă, câştigase teren. Nici chiar îngerii loiali n-au putut să discearnă pe deplin caracterul lui sau să înţeleagă unde avea să ducă demersul lui. Satana fusese atât de onorat şi toate faptele lui erau atât de învă- luite în mister, încât îngerilor le era greu să vadă adevărata natură a acţiunilor lui. Până când nu s-a dezvoltat pe deplin, păcatul n-a părut atât de rău pe cât era. Până atunci, păcatul nu existase în universul lui Dumnezeu şi de aceea fiinţele sfinte nu aveau nicio idee despre natura şi caracterul său nociv. Ele nu puteau înţelege consecinţele teribile ale respingerii Legii divine. La început, Satana şi-a ascuns intenţiile sub o aparentă loialitate faţă de Dumnezeu, pretinzând că urmăreşte să promoveze onoarea Lui, stabilitatea conducerii Sale şi binele tuturor locuitorilor cerului.