Capitolul 28 — În fața raportului vieții
Mă uitam la aceste lucruri, până când s-au aşezat nişte scaune de domnie. Şi un Îmbătrânit de zile a şezut jos. Haina Lui era albă ca zăpada şi părul capului Lui, era ca nişte lână curată; scaunul Lui de domnie era ca nişte flăcări de foc, şi roţile lui ca un foc aprins. Un râu de foc curgea şi ieşea dinaintea Lui. Mii de mii de slujitori Îi slujeau şi de zece mii de ori zece mii stăteau înaintea Lui. S-a ţinut judecata şi s-au deschis cărţile” (Daniel 7:9,10).
Astfel i-a fost prezentată profetului în viziune ziua aceea mare şi solemnă în care caracterul şi viaţa oamenilor vor trece prin faţa Judecătorului întregului pământ şi fiecare om va fi răsplătit „după faptele lui”. Cel Îmbătrânit de zile este Dumnezeu Tatăl. Psalmistul spune: „Înainte ca să se fi născut munţii şi înainte ca să se fi făcut pământul şi lumea, din veşnicie în veşnicie, Tu eşti Dumnezeu!” (Psalmii 90:2). El, care este izvorul întregii existenţe şi sursa a tot ce este lege, prezidează acţiunea de judecată. Îngerii sfinţi, în număr de „zece mii de ori zece mii şi mii de mii”, participă la procesele desfăşurate în acest mare tribunal ca agenţi şi martori. „Şi iată că pe norii cerurilor a venit unul ca un fiu al omului; a înaintat spre Cel Îmbătrânit de zile şi a fost adus înaintea Lui. I S-a dat stăpânire, slavă şi putere împărătească, pentru ca să-I slujească toate popoarele, neamurile şi oamenii de toate limbile. Stăpânirea Lui este o stăpânire veşnică şi nu va trece nicidecum” (Daniel 7:13,14). Venirea lui Hristos descrisă aici nu este a doua Sa venire pe pământ. El vine la Cel Îmbătrânit de zile, în ceruri, pentru a primi stăpânirea, slava şi împărăţia care Îi vor fi date la încheierea lucrării Sale de Mijlocitor.
-395-
Această venire, şi nu a doua Sa venire pe pământ, a fost prezisă de profeţie că va avea loc la sfârşitul celor 2.300 de zile, în anul 1844. Iisus, Marele-Preot, a intrat în Locul Preasfânt însoţit de îngeri cereşti şi S-a prezentat înaintea lui Dumnezeu pentru a Se angaja în ultima fază a misiunii Sale în favoarea omului – pentru a efectua judecata de cercetare şi a face ispăşire pentru toţi cei care vor dovedi că au dreptul să beneficieze de ea. În cadrul sistemului de slujbe simbolice, numai cei care veneau înaintea lui Dumnezeu cu mărturisire şi pocăinţă şi ale căror păcate fuseseră transferate asupra Sanctuarului prin sângele jertfei pentru păcat luau parte la ceremoniile Zilei de Ispăşire. În acelaşi fel, în marea Zi a Ispăşirii finale şi a judecăţii de cercetare, sunt luate în considerare numai cazurile celor care formează poporul lui Dumnezeu. Judecarea celor răi este un proces distinct şi separat şi are loc mai târziu. „Căci suntem în clipa când judecata stă să înceapă de la casa lui Dumnezeu. Şi dacă începe cu noi, care va fi sfârşitul celor ce nu ascultă de Evanghelia lui Dumnezeu?” (1 Petru 4:17).
Cărţile din ceruri, în care sunt consemnate numele şi faptele oamenilor, vor determina hotărârile care se vor lua la judecată. Profetul Daniel spune: „S-a ţinut judecata şi s-au deschis cărţile.” Apostolul Ioan, descriind aceeaşi scenă, adaugă: „Şi a fost deschisă o altă carte, care este cartea vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile acelea” (Apocalipsa 20:12).
Cartea vieţii cuprinde numele celor care au intrat vreodată în serviciul lui Dumnezeu. Iisus îi îndemna pe ucenicii Săi: „Bucuraţi-vă că numele voastre sunt scrise în ceruri” (Luca 10:20). Pavel vorbeşte despre colaboratorii lui credincioşi, „ale căror nume sunt scrise în cartea vieţii” (Filipeni 4:3). Daniel, referindu-se la „o vreme de strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt neamurile”, declară că poporul lui Dumnezeu va fi mântuit, „şi anume oricine va fi găsit scris în carte”. Iar Ioan spune că în cetatea lui Dumnezeu vor intra numai cei al căror nume este scris „în cartea vieţii Mielului” (Daniel 12:1; Apocalipsa 21:27).
„O carte de aducere-aminte” este scrisă înaintea lui Dumnezeu, în care sunt înregistrate faptele bune ale celor „ce se tem de Domnul şi cinstesc Numele Lui” (Maleahi 3:16). Cuvintele lor de credinţă şi faptele lor de iubire sunt consemnate în ceruri. La aceasta se referă Neemia când spune: „Adu-Ţi aminte de mine, Dumnezeule,… şi nu uita faptele mele evlavioase făcute pentru Casa Dumnezeului meu” (Neemia 13:14).
-396-
În cartea de aducere-aminte a lui Dumnezeu este imortalizată orice faptă de dreptate. Acolo se consemnează cu fidelitate orice ispită căreia i s-a rezistat, orice păcat biruit, orice cuvânt de milă exprimat. Acolo se înregistrează orice gest de sacrificiu, orice suferinţă şi necaz îndurate pentru Hristos. Psalmistul spune: „Tu numeri paşii vieţii mele de pribeag; punemi lacrimile în burduful Tău: nu sunt ele scrise în cartea Ta?” (Psalmii 56:8).
Există, de asemenea, un raport al păcatelor oamenilor. „Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată, şi judecata aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău” (Eclesiastul 12:14). „Vă spun că, în ziua judecăţii, oamenii vor da socoteală de orice cuvânt nefolositor pe care-l vor fi rostit.” Mântuitorul spune: „Căci din cuvintele tale vei fi scos fără vină şi din cuvintele tale vei fi osândit” (Matei 12:36,37). Planurile şi motivele ascunse apar în acest registru precis, deoarece Dumnezeu „va scoate la lumină lucrurile ascunse în întuneric şi va descoperi gândurile inimilor” (1 Corinteni 4:5). „Iată, sunt scrise înaintea Mea… nelegiuirile voastre şi nelegiuirile părinţilor voştri, zice Domnul” (Isaia 65:6,7, tr. engl. KJV). Faptele fiecărui om sunt aduse în atenţia lui Dumnezeu şi sunt înregistrate ca o dovadă fie de loialitate, fie de neloialitate. În dreptul fiecărui nume din cărţile cerului sunt trecute cu o exactitate extraordinară orice cuvânt rău, orice faptă egoistă, orice datorie neîndeplinită, orice păcat ascuns şi orice prefăcătorie vicleană. Neglijarea avertizărilor sau mustrărilor trimise de Cer, momentele irosite, ocaziile nefolosite, influenţa exercitată spre bine sau spre rău, cu rezultatele ei pe termen lung, toate sunt consemnate de îngerul raportor.
Legea lui Dumnezeu este standardul în funcţie de care vor fi analizate caracterul şi viaţa oamenilor la judecată. Înţeleptul spune: „Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om. Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată” (Eclesiastul 12:13,14). Apostolul Iacov îi îndemna pe fraţii săi: „Să vorbiţi şi să lucraţi ca nişte oameni care au să fie judecaţi de o lege a slobozeniei” (Iacov 2:12).
Cei care la judecată sunt „găsiţi vrednici” vor avea parte de învierea celor drepţi. Iisus a spus: „Cei ce vor fi găsiţi vrednici să aibă parte de veacul viitor şi de învierea dintre cei morţi… vor fi ca îngerii; şi vor fi fiii lui Dumnezeu, fiind fii ai învierii” (Luca 20:35,36). El declară din nou că „cei ce au făcut binele vor învia pentru viaţă” (Ioan 5:29).
-397-
Neprihăniţii morţi nu vor fi înviaţi decât după judecata care îi va găsi demni să „învieze pentru viaţă”. Aşadar, ei nu vor fi prezenţi în persoană la tribunal, când rapoartele lor sunt examinate şi cazurile lor, hotărâte. Iisus Se va prezenta ca avocat, să pledeze în favoarea lor înaintea lui Dumnezeu. „Dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Iisus Hristos, Cel neprihănit” (1 Ioan 2:1). „Căci Hristos n-a intrat într-un locaş de închinare făcut de mână omenească, după chipul adevăratului locaş de închinare, ci a intrat chiar în cer, ca să Se înfăţişeze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu.” „De aceea şi poate să mântuiască în chip desăvârşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentru că trăieşte pururea ca să mijlocească pentru ei” (Evrei 9:24; 7:25).
Când rapoartele sunt deschise la judecată, viaţa celor care au crezut în Iisus este examinată de Dumnezeu. Avocatul nostru prezintă cazurile fiecărei generaţii, succesiv, începând cu primii oameni care au trăit pe pământ şi încheind cu cei în viaţă. Fiecare nume este amintit, fiecare caz este cercetat în detaliu. Unele sunt acceptate, altele sunt respinse. Numele celor care au păcate rămase în rapoarte, păcate de care nu s-au pocăit şi deci nu sunt iertate, sunt şterse din cartea vieţii, iar raportul faptelor lor bune este şters din cartea de amintire a lui Dumnezeu. Domnul i-a spus lui Moise: „Pe cel ce a păcătuit împotriva Mea, pe acela îl voi şterge din cartea Mea” (Exodul 32:33). Iar profetul Ezechiel a declarat: „Însă dacă cel neprihănit se abate de la neprihănirea lui şi săvârşeşte nelegiuirea…, toată neprihănirea lui va fi uitată” (Ezechiel 18:24).
În dreptul tuturor acelora care s-au pocăit cu adevărat de păcat şi au revendicat, prin credinţă, sângele lui Hristos, ca jertfă ispăşitoare, s-a scris „iertare” în cărţile din ceruri. Şi pentru că au devenit părtaşi la neprihănirea lui Hristos şi caracterul lor a fost găsit în acord cu Legea lui Dumnezeu, păcatele lor vor fi şterse, iar ei vor fi consideraţi demni de viaţa veşnică. Domnul declară prin profetul Isaia: „Eu, Eu îţi şterg fărădelegile, pentru Mine, şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele tale” (Isaia 43:25). Iisus a spus: „Cel ce va birui va fi îmbrăcat astfel în haine albe. Nu-i voi şterge nicidecum numele din cartea vieţii şi voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu şi înaintea îngerilor Lui.” „De aceea, pe oricine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri; dar de oricine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri” (Apocalipsa 3:5; Matei 10:32,33).
-398-
Nici cel mai profund interes manifestat de oameni faţă de deciziile tribunalelor pământeşti nu poate egala interesul arătat în curţile cereşti când numele scrise în cartea vieţii ajung să fie analizate înaintea Judecătorului întregului pământ. Mijlocitorul divin pledează ca toţi cei care au biruit prin credinţa în sângele Său să fie iertaţi de păcate, să fie readuşi în căminul din Eden şi să fie încoronaţi împreună-moştenitori cu El la „vechea stăpânire” (Mica 4:8). Satana a crezut că, prin amăgirea şi ispitirea omenirii, va dejuca planul divin urmărit prin crearea omului, dar acum, Hristos cere ca acest plan să fie adus la îndeplinire ca şi cum omul n-ar fi căzut niciodată. El cere pentru poporul Său nu numai iertare şi disculpare totală şi definitivă, ci şi dreptul de a împărţi cu El gloria şi tronul Său. În timp ce Iisus mijloceşte pentru supuşii harului Său, Satana îi acuză înaintea lui Dumnezeu că sunt călcători ai Legii. Marele amăgitor a încercat să-i ducă la scepticism, să-i facă să-şi piardă încrederea în Dumnezeu, să se despartă de dragostea Sa şi să calce Legea Sa. Acum, el arată către raportul vieţii lor, către defectele lor de caracter şi lipsa de asemănare dintre ei şi Hristos, fapt care Îl dezonorează pe Răscumpărătorul lor, face referire la toate păcatele pe care el i-a ispitit să le comită. Din cauza tuturor acestora, el îi pretinde ca supuşi ai lui. Iisus nu le scuză păcatele, ci face trimitere la pocăinţa şi credinţa lor şi, cerând iertare în numele lor, Îşi înalţă mâinile rănite înaintea Tatălui şi a sfinţilor îngeri, spunând: „Îi cunosc pe nume, i-am săpat pe palmele Mele”. „Jertfele plăcute lui Dumnezeu sunt un duh zdrobit: Dumnezeule, Tu nu dispreţuieşti o inimă zdrobită şi mâhnită” (Psalmii 51:17). Iar acuzatorului poporului Său îi spu- ne: „Domnul să te mustre, Satano! Domnul să te mustre, El, care a ales Ierusalimul! Nu este el…un tăciune scos din foc?” (Zaharia 3:2). Hristos îi îmbracă atunci cu propria neprihănire pe cei care i-au ră- mas devotaţi, pentru a prezenta înaintea Tatălui o „Biserică, slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta” (Efeseni 5:27). Numele lor sunt scrise în cartea vieţii şi despre ei este scris: „Ei vor umbla împreună cu Mine, îmbrăcaţi în alb, fiindcă sunt vrednici” (Apocalipsa 3:4).
În acest fel se va împlini în totalitate făgăduinţa noului legământ: „Le voi ierta nelegiuirea şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatul lor.”