Pretinşii creştini cheltuiesc anual sume imense pe lucruri dăunătoare, menite să satisfacă dorinţele. Dumnezeu este jefuit de zecimi şi daruri, în timp ce ei irosesc pe altarul poftei mai mult decât dau pentru a-i ajuta pe săraci sau pentru a susţine predicarea Evangheliei. Dacă toţi cei care se declară urmaşi ai lui Hristos ar fi într-adevăr sfinţiţi, atunci mijloacele lor materiale, în loc să fie cheltuite pe lucruri inutile şi dăunătoare, ar fi aduse în tezaurul Domnului. Creştinii ar fi exemple de cumpătare şi abnegaţie. Atunci ei ar fi lumina lumii. Lumea s-a dedat îngăduinţei de sine. „Pofta firii pământeşti, pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii” (1 Ioan 2:16) stăpânesc mulţimile. Însă urmaşii lui Hristos au o chemare mai sfântă. „Ieşiţi din mijlocul lor şi despărţiţi-vă de ei, zice Domnul; nu vă atingeţi de ce este necurat.” În lumina Cuvântului lui Dumnezeu, suntem îndreptăţiţi să declarăm că sfinţirea nu este veritabilă dacă nu are ca rezultat o renunţare totală la scopurile păcătoase şi la plăcerile lumii.
Pentru cei care îndeplinesc condiţia: „Ieşiţi din mijlocul lor şi despărţiţi-vă de ei… nu vă atingeţi de ce este necurat”, promisiunea lui Dumnezeu este: „Vă voi primi. Eu vă voi fi Tată şi voi Îmi veţi fi fii şi fiice, zice Domnul cel atotputernic” (2 Corinteni 6:17,18). Este privilegiul şi datoria fiecărui creştin să aibă o experienţă bogată şi abundentă în ce priveşte lucrurile lui Dumnezeu. Iisus a zis: „Eu sunt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan 8:12). „Dar cărarea celor neprihăniţi este ca lumina strălucitoare, a cărei strălucire merge mereu crescând până la miezul zilei” (Proverbele 4:18). Fiecare pas al credinţei şi al ascultării aduce sufletul într-o legătură mai strânsă cu Lumina lumii, în care „nu este întuneric” (1 Ioan 1:5). Razele puternice ale Soarelui Neprihănirii strălucesc peste slujitorii lui Dumnezeu, iar ei reflectă razele Sale. După cum planetele ne spun că există o lumină mai mare pe cer, din a cărei slavă îşi primesc ele strălucirea, tot aşa creştinii trebuie să arate că există un Dumnezeu pe tronul universului, al cărui caracter este demn să fie lăudat şi imitat. Darurile Duhului Sfânt, curăţia şi sfinţenia caracterului Său se vor manifesta în martorii Săi. În Epistola către Coloseni, Pavel menţionează binecuvântările bogate care le sunt oferite copiilor lui Dumnezeu. El spune: „Nu încetăm să ne rugăm pentru voi şi să cerem să vă umpleţi de cunoştinţa voii Lui, în orice fel de înţelepciune şi pricepere duhovnicească, pentru ca astfel să vă purtaţi într-un chip vrednic de Domnul, ca să-I fiţi plăcuţi în orice lucru, aducând roade în tot felul de fapte bune şi crescând în cunoştinţa lui Dumnezeu, întăriţi cu toată puterea, potrivit cu tăria slavei Lui, pentru orice răbdare şi îndelungă răbdare, cu bucurie” (Coloseni 1:9-11).
-392-
Apoi, el scrie despre dorinţa sa ca fraţii din Efes să ajungă să înţeleagă măreţia privilegiului de a fi creştin. El le descrie, în limbajul cel mai amplu, puterea minunată şi cunoştinţele pe care le-ar putea avea ca fii şi fiice ale Celui Preaînalt. Era privilegiul lor să fie „întăriţi în putere, prin Duhul Lui, în omul dinăuntru… pentru ca, având rădăcina şi temelia puse în dragoste, să puteţi pricepe, împreună cu toţi sfinţii, care este lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea şi să cunoaşteţi dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoştinţă”. Rugăciunea apostolului atinge apogeul când se roagă să ajungă „plini de toată plinătatea lui Dumnezeu” (Efeseni 3:16-19).
Aici sunt descoperite realizările înalte pe care le putem atinge prin credinţa în promisiunile Tatălui nostru ceresc, când împlinim cerinţele Sale. Prin meritele lui Hristos, noi avem acces la tronul Puterii infinite. „El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da, fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?” (Romani 8:32). Tatăl i-a dat Fiului Său Duhul fără măsură. Noi, de asemenea, ne putem împărtăşi din plinătatea Lui. Iisus spune: „Deci, dacă voi, care sunteţi răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da Duhul Sfânt celor ce I-L cer!” (Luca 11:13). „Dacă veţi cere ceva în Numele Meu, voi face.” „Cereţi şi veţi căpăta, pentru ca bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 14:14; 16:24).
Deşi viaţa creştinului trebuie să fie caracterizată de umilinţă, ea nu trebuie să fie marcată de tristeţe şi de subestimare a valorii proprii. Orice om are privilegiul de a trăi în aşa fel încât Dumnezeu să-l aprecieze şi să-l binecuvânteze. Tatăl nostru ceresc nu doreşte să fim niciodată sub condamnare şi întuneric. A merge cu capul plecat şi cu inima preocupată de propria stare nu este o dovadă de adevărată smerenie. Putem să venim la Iisus pentru a fi curăţaţi, apoi să stăm înaintea Legii fără ruşine şi regrete. „Acum dar nu este nicio osândire pentru cei ce sunt în Hristos Iisus, care nu trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului” (Romani 8:1).
Prin Iisus, fiii căzuţi ai lui Adam devin „fii ai lui Dumnezeu”. „Căci Cel ce sfinţeşte şi cei ce sunt sfinţiţi sunt dintr-unul. De aceea, Lui nu-I este ruşine să-i numească fraţi” (Evrei 2:11). Viaţa creştinului trebuie să fie o viaţă de credinţă, de victorie şi de bucurie în Dumnezeu.
-393-
„Pentru că oricine este născut din Dumnezeu biruieşte lumea; şi ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii este credinţa noastră” (1 Ioan 5:4). Bine s-a exprimat Neemia, slujitorul Domnului: „Bucuria Domnului va fi tăria voastră” (Neemia 8:10). Pavel, de asemenea, spune: „Bucuraţi-vă totdeauna în Domnul! Iarăşi zic: Bucuraţi-vă!” „Bucuraţi-vă întotdeauna. Rugaţi-vă neîncetat. Mulţumiţi lui Dumnezeu pentru toate lucrurile; căci aceasta este voia lui Dumnezeu, în Hristos Iisus, cu privire la voi” (Filipeni 4:4; 1 Tesaloniceni 5:16- 18).
Acestea sunt roadele pocăinţei şi ale sfinţirii biblice. Dar aceste roade sunt atât de rar întâlnite pentru că marile principii ale neprihănirii, stabilite în Legea lui Dumnezeu, sunt privite cu atât de mare indiferenţă de lumea creştină. De aceea se manifestă atât de puţin acea influenţă profundă şi de durată a Duhului lui Dumnezeu care a caracterizat redeşteptările de altădată.
Privind, suntem schimbaţi. Când sunt neglijate învăţăturile sfinte prin care Dumnezeu le-a descoperit oamenilor desăvârşirea şi sfinţenia caracterului Său, iar mintea oamenilor este atrasă de învăţături şi teorii omeneşti, nu este de mirare că rezultatul este un declin al adevăratei evlavii în biserică. Domnul spune: „M-au părăsit pe Mine, Izvorul apelor vii, şi şi-au săpat puţuri, puţuri crăpate, care nu ţin apă” (Ieremia 2:13).
„Ferice de omul care nu se duce la sfatul celor răi… Ci îşi găseşte plăcerea în Legea Domnului şi zi şi noapte cugetă la Legea Lui! El este ca un pom sădit lângă un izvor de apă, care îşi dă rodul la vremea lui şi ale cărui frunze nu se veştejesc; tot ce începe duce la bun sfârşit” (Psalmii 1:1-3). Numai când Legea lui Dumnezeu va fi repusă în poziţia ei de drept, se va produce o redeşteptare a credinţei şi a evlaviei de la început în mijlocul celor care se declară copiii Săi. „Aşa vorbeşte Domnul: «Staţi în drumuri, uitaţi-vă şi întrebaţi care sunt cărările cele vechi, care este calea cea bună: umblaţi pe ea şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre!»” (Ieremia 6:16).