Dumnezeu acţionează prin cei care aud şi ascultă de glasul Său, prin cei care vor spune, dacă va fi nevoie, adevăruri care nu plac, prin cei care nu se tem să mustre păcate larg răspândite. Motivul pentru care El nu alege prea des oameni cu studii şi cu poziţii înalte ca să conducă mişcări de reformă este acela că ei se bazează pe crezurile lor, pe teoriile şi sistemele lor teologice, şi nu simt nevoia să fie învăţaţi de Dumnezeu. Numai cei care au o relaţie personală cu Izvorul înţelepciunii pot să înţeleagă sau să explice Scripturile. Oameni cu mai puţină educaţie sunt adesea chemaţi să proclame adevărul, dar nu pentru că sunt neînvăţaţi, ci pentru că nu se încred în ei înşişi şi pot fi învăţaţi de Dumnezeu. Ei sunt educaţi în şcoala lui Hristos, iar modestia şi ascultarea îi fac mari. Încredinţându-le cunoaşterea adevărului Său, Dumnezeu le acordă o cinste în comparaţie cu care onorurile şi demnităţile pământeşti sunt fără valoare.
Majoritatea adventiştilor au respins adevărurile despre Sanctuar şi Legea lui Dumnezeu şi mulţi au renunţat chiar şi la credinţa lor în mişcarea de aşteptare a revenirii lui Hristos, adoptând concepţii greşite şi contradictorii despre profeţiile care se aplicau acesteia. Unii au căzut în greşeala de a fixa, în mod repetat, date pentru venirea lui Hristos. Lumina care strălucea acum asupra subiectului Sanctuarului ar fi trebuit să le arate că nicio perioadă profetică nu se întinde până la a doua venire, că timpul exact al venirii Sale nu este prezis. Respingând însă această lumină, ei au continuat să fixeze dată după dată pentru venirea Domnului şi de tot atâtea ori au fost dezamăgiţi.
Când biserica din Tesalonic a acceptat idei greşite despre venirea lui Hristos, apostolul Pavel i-a sfătuit pe credincioşi să-şi verifice cu atenţie speranţele şi aşteptările în lumina Cuvântului lui Dumnezeu. El le-a prezentat profeţiile care vorbeau despre evenimentele ce urmau să aibă loc înainte ca Hristos să vină şi le-a arătat că nu aveau niciun motiv să-L aştepte în zilele lor. „Nimeni să nu vă amăgească în vreun fel” (2 Tesaloniceni 2:3) sunt cuvintele lui de avertizare. Dacă nutreau speranţe care nu erau bazate pe Scriptură, puteau acţiona greşit. Dezamăgirea îi putea expune batjocurii celor necredincioşi şi pericolului de a se descuraja şi de a fi tentaţi să se îndoiască de adevărurile care erau esenţiale pentru mântuirea lor. Avertizarea apostolului către credincioşii din Tesalonic conţine o lecţie importantă pentru cei care trăiesc în zilele de pe urmă. Mulţi adventişti considerau că, în condiţiile în care credinţa lor nu era ancorată de o anumită dată a revenirii Domnului, nu puteau fi zeloşi şi perseverenţi în pregătirea lor. Însă, cum speranţele lor erau aprinse din nou şi din nou numai pentru a fi distruse, credinţa lor a primit o lovitură atât de puternică, încât a fost aproape imposibil să mai fie impresionaţi de marile adevăruri ale profeţiei.
-376-
Predicarea unei date fixe pentru judecată în momentul în care a fost proclamat mesajul primului înger a fost un lucru hotărât de Dumnezeu. Calculul perioadelor profetice pe care s-a bazat acel mesaj, calcul care stabilea sfârşitul perioadei celor 2.300 de zile în toamna anului 1844, nu putea fi contestat. Eforturile repetate de a găsi date noi pentru începutul şi sfârşitul perioadelor profetice, precum şi raţionamentele eronate necesare pentru a susţine aceste poziţii nu numai că au îndepărtat minţile de la adevărul prezent, ci au făcut ca toate eforturile de a explica profeţiile să fie privite cu desconsiderare. Cu cât sunt fixate mai des date pentru a doua venire a lui Hristos şi cu cât sunt predicate mai mult, cu atât se îndeplinesc mai bine planurile lui Satana. După ce trece momentul fixat, el îi face pe oameni să îi ridiculizeze şi să-şi bată joc de cei care cred în revenirea Mântuitorului, aruncând astfel o pată asupra marii mişcări adventiste din anii 1843 şi 1844. Cei care persistă în această greşeală vor ajunge să fixeze, în cele din urmă, o dată prea îndepărtată în viitor. Astfel, se vor complace într-o siguranţă falsă şi mulţi nu-şi vor da seama de înşelăciune decât când va fi prea târziu. Istoria vechiului Israel este o ilustrare izbitoare a experienţei prin care au trecut adventiştii. Dumnezeu i-a condus pe cei care Îi aşteptau venirea exact cum i-a condus pe copiii lui Israel la ieşirea din Egipt. În timpul marii lor dezamăgiri, credinţa le-a fost testată aşa cum a fost testată credinţa evreilor la Marea Roşie. Dacă şi-ar fi pus încrederea în mâna călăuzitoare care fusese alături de ei în experienţa prin care trecuseră, ar fi văzut mântuirea lui Dumnezeu. Dacă toţi cei care au participat, uniţi, la mişcarea de redeşteptare din anul 1844 ar fi acceptat mesajul îngerului al treilea şi l-ar fi proclamat în puterea Duhului Sfânt, Dumnezeu ar fi lucrat cu forţă prin ei. Un potop de lumină s-ar fi revărsat asupra lumii. Locuitorii pământului ar fi fost avertizaţi cu ani de zile mai înainte, Evanghelia ar fi fost vestită tuturor şi Hristos ar fi venit pentru a-Şi răscumpăra poporul. N-a fost voia lui Dumnezeu ca israeliţii să rătăcească patruzeci de ani în pustie. El dorea să-i ducă direct în ţara Canaanului şi să-i stabilească acolo ca popor sfânt şi fericit. Dar „n-au putut să intre din pricina necredinţei lor” (Evrei 3:19). Ei au murit în pustie din cauza neascultării şi apostaziei lor şi alţii au intrat în ţara promisă. În acelaşi fel, n-a fost voia lui Dumnezeu ca venirea lui Hristos să fie amânată atât de mult şi poporul Său să rămână atât de mulţi ani în această lume a păcatului şi a durerii.
-377-
Necredinţa însă i-a separat pe oameni de Dumnezeu. Pentru că au refuzat să îndeplinească misiunea pe care El le-o încredinţase, alţii au fost chemaţi să vestească mesajul Lui. Din milă pentru lume, Iisus Îşi amână venirea pentru ca păcătoşii să aibă ocazia să audă avertizarea şi să găsească în El adăpost înainte de a se revărsa mânia lui Dumnezeu. Acum, ca şi în secolele trecute, prezentarea unui adevăr care mustră păcatele şi erorile timpului stârneşte împotrivire. „Căci oricine face răul urăşte lumina şi nu vine la lumină, ca să nu i se vădească faptele” (Ioan 3:20). Când oamenii constată că nu-şi pot susţine poziţia cu ajutorul Scripturilor, mulţi se decid să o susţină cu orice risc şi atacă violent şi răutăcios motivele şi caracterul acelora care stau în apărarea adevărului nepopular. Aceeaşi metodă a fost folosită în toate timpurile. Ilie a fost acuzat că aduce nenorocire asupra lui Israel; Ieremia, că este trădător; Pavel, că profanează Templul. De atunci până astăzi, cei care au vrut să rămână fideli adevărului au fost acuzaţi că sunt răzvrătiţi, eretici sau schismatici. Mulţimile de oameni mult prea necredincioşi pentru a accepta cuvântul sigur al profeţiei vor fi în schimb de acord, în credulitatea lor, cu acuzele care li se aduc celor care îndrăznesc să mustre păcatele la modă. Acest spirit se va extinde din ce în ce mai mult. Biblia afirmă clar că va veni un timp când legile statului vor fi într-un asemenea contrast cu Legea lui Dumnezeu, încât oricine va vrea să asculte de toate preceptele divine va trebui să suporte batjocuri şi pedepse ca un răufăcător. Ce ar trebui să facă mesagerul adevărului în această situaţie? Să tragă concluzia că adevărul nu trebuie prezentat deoarece, de cele mai multe ori, singurul lui efect este acela de a-i face pe oameni să evite sau să se opună cerinţelor lui? Nu, el nu este mai îndreptăţit decât primii reformatori să nu proclame Cuvântul lui Dumnezeu pe motiv că acesta provoacă opoziţie. Mărturisirea de credinţă rostită de sfinţi şi de martiri a fost scrisă pentru generaţiile următoare. Acele exemple vii de sfinţenie şi integritate statornică le inspiră curaj celor care sunt chemaţi ca, în prezent, să fie martori pentru Dumnezeu. Ei nu au primit harul şi adevărul numai pentru ei înşişi, ci pentru ca, prin ei, cunoaşterea de Dumnezeu să lumineze pământul. Le-a dat Dumnezeu lumină slujitorilor Săi din această generaţie? Da, atunci ei trebuie să lase lumina să lumineze în lume. În vechime, Domnul i-a spus unui profet care vorbea în Numele Său: „Dar casa lui Israel nu va voi să te asculte, pentru că nu vrea să M-asculte.
-378-
” Totuşi a adăugat: „Să le spui cuvintele Mele fie că vor asculta, fie că nu vor asculta” (Ezechiel 3:7; 2:7). Slujitorului lui Dumnezeu de astăzi îi este dată porunca: „Înalţă-ţi glasul ca o trâmbiţă şi vesteşte poporului Meu nelegiuirile lui, casei lui Iacov, păcatele ei” (Isaia 58:1).
În măsura în care i se oferă ocazii, oricine primeşte lumina adevărului are aceeaşi responsabilitate solemnă şi importantă ca profetul lui Israel, căruia Cuvântul Domnului i-a spus: „Acum, fiul omului, te-am pus străjer peste casa lui Israel. Tu trebuie să asculţi Cuvântul care iese din gura Mea şi să-i înştiinţezi din partea Mea. Când zic celui rău: «Răule, vei muri negreşit!» şi tu nu-i spui, ca să-l întorci de la calea lui cea rea, răul acela va muri în nelegiuirea lui, dar sângele lui îl voi cere din mâna ta. Dar dacă vei înştiinţa pe cel rău, ca să se întoarcă de la calea lui, şi el nu se va întoarce, va muri în nelegiuirea lui, dar tu îţi vei mântui sufletul” (Ezechiel 33:7-9).
Marele obstacol atât pentru acceptarea, cât şi pentru răspândirea adevărului este faptul că el implică neplăceri şi critică din partea celorlalţi. Acesta este singurul argument împotriva adevărului pe care apărătorii lui nu-l pot nega. Dar urmaşii autentici ai lui Hristos nu aşteaptă ca adevărul să devină popular. Fiind convinşi că aceasta este datoria lor, ei acceptă de bunăvoie crucea, considerând, ca şi apostolul Pavel, că „întristările noastre uşoare, de o clipă, lucrează pentru noi tot mai mult o greutate veşnică de slavă” şi, ca şi Moise din vechime, că „ocara lui Hristos [este] o mai mare bogăţie decât comorile Egiptului” (2 Corinteni 4:17; Evrei 11:26).
Orice ar mărturisi cu gura, în probleme ce ţin de religie, cei care în inima lor sunt ataşaţi de lume acţionează mai degrabă din considerente ce ţin de confortul personal, şi nu din principiu. Noi ar trebui să alegem ce este drept pentru că este drept şi să lăsăm consecinţele pe seama lui Dumnezeu. Lumea îşi datorează marile ei reforme oamenilor de principiu, de credinţă şi de curaj. Tot prin astfel de oameni trebuie dusă mai departe lucrarea de reformă pentru timpul prezent.
Aşa zice Domnul: „Ascultaţi-Mă, voi, care cunoaşteţi neprihănirea, popor care ai în inimă Legea Mea! Nu te teme de ocara oamenilor şi nu tremura de ocările lor. Căci îi va mânca molia ca pe o haină şi-i va roade viermele cum roade lâna, dar neprihănirea Mea va dăinui în veci şi mântuirea Mea se va întinde din veac în veac” (Isaia 51:7,8).