Marea Luptă – Ziua 072

Capitolul 26 — O  reformă necesară

Reforma în privinţa Sabatului care va avea loc în timpul sfârşitului este prezisă de profetul Isaia: „Aşa vorbeşte Domnul: «Păziţi ce este drept şi faceţi ce este bine, căci mântuirea Mea este aproape să vină şi neprihănirea Mea este aproape să se arate. Ferice de omul care face lucrul acesta şi de fiul omului care rămâne statornic în el, păzind Sabatul, ca să nu-l pângărească, şi stăpânindu-şi mâna ca să nu facă niciun rău! (…) Şi pe străinii care se vor lipi de Domnul, ca să-I slujească şi să iubească Numele Domnului, pentru ca să fie slujitorii Lui, şi pe toţi cei ce vor păzi Sabatul, ca să nu-l pângărească, şi vor stărui în legământul Meu îi voi aduce la muntele Meu cel sfânt şi-i voi umple de veselie în Casa Mea de rugăciune»” (Isaia 56:1,2,6,7). 

Aceste cuvinte se aplică la era creştină, după cum este arătat în context: „Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu, care strânge pe cei risipiţi ai lui Israel: «Voi mai strânge şi alte popoare la cei strânşi acum din el»” (Isaia 56:8). Aici este prefigurată convertirea neevreilor în urma auzirii Evangheliei. Asupra celor care vor respecta Sabatul este pronunţată o binecuvântare. Astfel, obligativitatea păzirii poruncii a patra se extinde dincolo de răstignirea, învierea şi înălţarea lui Hristos, până în momentul când slujitorii lui Dumnezeu vor predica Evanghelia tuturor popoarelor. 

Domnul porunceşte prin acelaşi profet: „Înveleşte această mărturie, pecetluieşte Legea între ucenicii Mei” (Isaia 8:16, tr. engl. KJV). Sigiliul Legii lui Dumnezeu se găseşte în porunca a patra. Dintre toate cele Zece Porunci, numai aceasta menţionează numele şi titlul Legiuitorului. Porunca declară că El este Creatorul cerului şi al pământului şi, în virtutea acestui fapt, are dreptul la respect şi închinare mai presus de toţi ceilalţi dumnezei. În afară de această poruncă, în Decalog nu se mai află niciuna care să arate prin a cui autoritate a fost dată Legea.

-372-

 Când Sabatul a fost schimbat de puterea papală, acest sigiliu a fost scos din Lege. Ucenicii lui Iisus sunt chemaţi să-l reinstaureze prin înălţarea adevăratului Sabat la poziţia lui legitimă, ca monument comemorativ al Creatorului şi ca semn al autorităţii Sale. „La Lege şi la mărturie!” Când doctrine şi teorii contradictorii abundă, Legea lui Dumnezeu este singura regulă infailibilă prin care trebuie testate toate opiniile, doctrinele şi teoriile. Profetul zice: „Căci dacă nu vor vorbi aşa, nu vor mai răsări zorile pentru poporul acesta” (Isaia 8:20).

Pe lângă aceasta, este dată porunca: „Strigă în gura mare, nu te opri! Înalţă-ţi glasul ca o trâmbiţă şi vesteşte poporului Meu nelegiuirile lui, casei lui Iacov, păcatele ei!” Nu lumea păcătoasă, ci aceia pe care Domnul îi numeşte „poporul Meu” trebuie să fie mustraţi pentru nelegiuirile lor. El declară: „În toate zilele Mă întreabă şi vor să afle căile Mele, ca un neam care ar fi înfăptuit neprihănirea şi n-ar fi părăsit Legea Dumnezeului său” (Isaia 58:1,2). Aici este menţionată o categorie de oameni care se consideră drepţi şi care, în aparenţă, manifestă un mare interes pentru slujirea lui Dumnezeu. Dar mustrarea solemnă şi categorică a Cercetătorului inimilor dovedeşte că ei calcă în picioare poruncile divine. Profetul se referă în modul următor la porunca respinsă: „Ai tăi vor zidi iarăşi pe dărâmăturile de mai înainte, vei ridica din nou temeliile străbune; vei fi numit Dregător de spărturi, Cel ce drege drumurile şi face ţara cu putinţă de locuit. Dacă îţi vei opri piciorul în ziua Sabatului, ca să nu-ţi faci gusturile tale în ziua Mea cea sfântă; dacă Sabatul va fi desfătarea ta, ca să sfinţeşti pe Domnul slăvindu-L, şi dacă-l vei cinsti neurmând căile tale, neîndeletnicindu-te cu treburile tale şi nededându-te la flecării, atunci te vei putea desfăta în Domnul” (Isaia 58:12-14). Această profeţie se aplică, de asemenea, zilelor noastre. Spărtura a fost făcută în Legea lui Dumnezeu când Sabatul a fost schimbat de puterea Romei. Dar a venit timpul ca această instituţie divină să fie restabilită. Spărtura trebuie reparată, iar temelia străbună trebuie ridicată din nou. 

Sfinţit prin odihna şi binecuvântarea Creatorului, Sabatul a fost respectat de Adam, în nevinovăţia sa, în Edenul sfânt, şi de acelaşi Adam căzut, dar pocăit, când a fost alungat din locuinţa lui fericită. A fost păzit de toţi patriarhii, de la Abel până la Noe, la Avraam şi la Iacov. Când israeliţii erau sclavi în Egipt, în mijlocul idolatriei care predomina, mulţi au ajuns să nu mai cunoască Legea lui Dumnezeu, dar când i-a eliberat, Domnul a proclamat Legea Sa înaintea lor într-un cadru de o măreţie înfricoşătoare, pentru ca ei să-I cunoască voia, să se teamă şi să asculte de El pentru totdeauna. 

Legea lui Dumnezeu a fost continuu cunoscută, iar Sabatul porunc

-373-

ii a patra a fost respectat neîntrerupt din ziua aceea până în prezent. Cu toate că „omul fărădelegii” a reuşit să calce în picioare ziua sfântă a lui Dumnezeu, chiar şi în perioada supremaţiei lui au existat suflete credincioase care, ascunse în locuri tainice, au onorat Sabatul. Din timpul Reformei au existat în fiecare generaţie oameni care l-au păzit. Deşi deseori au fost batjocoriţi şi persecutaţi, au existat permanent oameni care au susţinut perpetuitatea Legii lui Dumnezeu şi obligaţia sfântă de a păzi Sabatul creaţiei. Aceste adevăruri, aşa cum sunt ele prezentate în Apocalipsa 14 în legătură cu „Evanghelia veşnică”, vor caracteriza biserica lui Hristos în perioada premergătoare venirii Sale. Ca rezultat al întreitului mesaj îngeresc, se face declaraţia: „Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Iisus” (Apocalipsa 14:12). Acesta este ultimul mesaj vestit înainte de venirea Domnului. Imediat după proclamarea lui, profetul Îl vede pe Fiul omului venind în slavă pentru a recolta secerişul pământului. Cei care au acceptat lumina despre Sanctuar şi despre Legea lui Dumnezeu s-au umplut de bucurie şi uimire când au văzut frumu- seţea şi armonia sistemului de adevăruri care se deschidea în faţa minţilor lor. Ei au vrut ca lumina care li se părea atât de preţioasă să le fie împărtăşită tuturor creştinilor, crezând că aceştia o vor primi cu bucurie. Dar adevărurile care aveau să-i pună în dezacord cu lumea n-au fost primite de mulţi care pretindeau că sunt urmaşi ai lui Hristos. Ascultarea de porunca a patra cerea un sacrificiu în faţa căruia majoritatea creştinilor au făcut pasul înapoi. Când le era prezentată obligativitatea păzirii Sabatului, mulţi răspundeau cu tot felul de raţionamente omeneşti. Ei spuneau: „Noi am păzit dintotdeauna duminica, părinţii noştri au păzit-o şi mulţi oameni buni şi evlavioşi au murit fericiţi păzind-o. Dacă pentru ei a fost bine aşa, şi pentru noi este. Păzirea acestui nou Sabat ne va pune în dezacord cu lumea şi nu vom mai avea nicio influenţă asupra ei. Ce poate spera să realizeze o mică grupă care păzeşte ziua a şaptea, spre deosebire de lumea întreagă, care păzeşte duminica?” Prin argumente similare, iudeii justificaseră faptul că L-au respins pe Hristos. Dacă părinţii lor fuseseră acceptaţi de Dumnezeu prin faptul că aduceau jertfe, atunci de ce n-ar putea şi copiii lor să obţină mântuirea urmând aceeaşi cale?

-374-

 Tot astfel şi în zilele lui Luther, adepţii papalităţii obiectau că mulţi creştini adevăraţi au murit în credinţa catolică şi, prin urmare, acea religie era suficientă. Asemenea raţionamente se vor dovedi o adevărată piedică în calea oricărei înaintări în credinţă sau în practicarea religiei. 

Mulţi susţineau că păzirea duminicii a fost o doctrină stabilă şi o practică foarte răspândită a bisericii timp de multe secole. Împotriva acestui argument, s-a arătat că Sabatul şi păzirea lui erau mult mai vechi, la fel de vechi ca însăşi lumea, şi aveau aprobarea atât a îngerilor, cât şi a lui Dumnezeu. Când au fost puse temeliile pământului, când stelele dimineţii cântau şi când toţi fiii lui Dumnezeu strigau de bucurie, atunci au fost puse bazele Sabatului (Iov 38:6,7; Geneza 2:1-3). Această instituţie merită în mod justificat respectul nostru. Ea n-a fost stabilită de vreo autoritate omenească şi nu se bazează pe tradiţii omeneşti, ci a fost întemeiată de Cel Îmbătrânit de zile şi poruncită de Cuvântul Său veşnic. Când atenţia oamenilor le-a fost îndreptată spre subiectul reformei în ce priveşte Sabatul, preoţii şi pastorii populari au răstălmăcit Cuvântul lui Dumnezeu, interpretându-l în aşa fel, încât să liniştească cât mai mult minţile cercetătoare. Cei care nu cercetau personal Scripturile s-au mulţumit să accepte acele concluzii care se armonizau cu dorinţele lor. Mulţi s-au străduit să distrugă adevărul prin discuţii, prin sofisme, prin tradiţiile Sfinţilor Părinţi şi prin autoritatea bisericii. Apărătorii lui au apelat însă la Biblie în încercarea lor de a apăra valabilitatea poruncii a patra. Oameni umili, înarmaţi doar cu adevărul biblic, au rezistat atacurilor unor persoane culte, care au constatat cu surpriză şi mânie că raţionamentele lor elocvente erau fără putere împotriva judecăţii simple şi directe a celor care se pricepeau mai bine la Scriptură decât la subtilităţi academice. În lipsa dovezilor biblice care să vină în sprijinul poziţiei lor, mulţi insistau în mod perseverent, uitând că acelaşi raţionament fusese folosit împotriva lui Hristos şi a apostolilor Săi: „De ce conducătorii noştri nu înţeleg această problemă a Sabatului? Doar puţini cred ceea ce credeţi voi. Nu se poate ca voi să aveţi dreptate şi toţi învăţaţii lumii să greşească.” 

Pentru a combate asemenea argumente, era necesar numai să se citeze Scriptura şi istoria, ca să se vadă ceea ce a făcut Dumnezeu cu poporul Său de-a lungul timpului.