Capitolul 25 — Legea imuabilă a lui Dumnezeu
Templul lui Dumnezeu, care este în cer, a fost deschis şi s-a văzut chivotul legământului Său în Templul Său” (Apocalipsa 11:19). Chivotul legământului lui Dumnezeu se află în Locul Preasfânt, a doua încăpere a Sanctuarului. În cadrul slujbelor din Sanctuarul de pe pământ, care era ca „o umbră a lucrurilor cereşti”, această încăpere era deschisă numai în marea Zi a Ispăşirii, pentru curăţirea Sanctuarului. De aceea declaraţia că Templul lui Dumnezeu a fost deschis în ceruri şi că s-a văzut chivotul legământului se referă la deschiderea Locului Preasfânt din Sanctuarul ceresc, în anul 1844, când Hristos a intrat acolo pentru a aduce la îndeplinire faza de încheiere a ispăşirii. Cei care, prin credinţă, L-au urmat pe Iisus când Şi-a început misiunea de Mare-Preot în Locul Preasfânt au văzut chivotul legământului Său. Când au studiat subiectul Sanctuarului, au înţeles schimbarea care a avut loc în lucrarea Mântuitorului şi au văzut că El mijlocea acum înaintea chivotului lui Dumnezeu, pledând cu sângele Său în favoarea păcătoşilor.
Chivotul din Sanctuarul de pe pământ conţinea cele două table de piatră pe care erau gravate preceptele Legii lui Dumnezeu. Chivotul era doar un loc de păstrare pentru tablele Legii, însă prezenţa acestor principii divine îi conferea valoare şi sfinţenie. Când Templul lui Dumnezeu a fost deschis în cer, s-a văzut chivotul legământului Său. În Locul Preasfânt din Sanctuarul ceresc, Legea divină este păstrată cu sfinţenie – acea Lege care a fost enunţată de Însuşi Dumnezeu, în mijlocul tunetelor de pe Sinai, şi scrisă cu degetul Său pe tablele de piatră.
-358-
Poruncile gravate pe tablele de piatră şi redate de Moise în Pentateuh au fost o copie perfectă a marelui original al Legii lui Dumnezeu din Sanctuarul ceresc. Cei care au ajuns să înţeleagă acest punct important au fost conduşi astfel să vadă caracterul sfânt, neschimbător al Legii divine. Ei au înţeles, ca niciodată până atunci, puterea cuvintelor Mântuitorului: „Câtă vreme nu va trece cerul şi pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege” (Matei 5:18). Legea lui Dumnezeu fiind o revelare a voinţei Sale, o copie a caracterului Său, trebuie să continue să existe pentru totdeauna, „ca un martor credincios în ceruri”. Nicio poruncă n-a fost anulată, nicio iotă sau frântură de literă n-a fost schimbată. Psalmistul spune: „Cuvântul Tău, Doamne, dăinuie în veci în ceruri.” „Toate poruncile Lui sunt adevărate, întărite pentru veşnicie” (Psalmii 119:89; 111:7,8).
Chiar în centrul Decalogului se găseşte porunca a patra, aşa cum a fost proclamată prima dată: „Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti. Să lucrezi şase zile şi să-ţi faci lucrul tău. Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului Dumnezeului tău: să nu faci nicio lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici vita ta, nici străinul care este în casa ta. Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pământul şi marea şi tot ce este în ele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit: de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă şi a sfinţit-o” (Exodul 20:8-11).
Duhul lui Dumnezeu a impresionat inima acelor cercetători ai Cuvântului Său. Ei au ajuns la convingerea că din neştiinţă călcaseră acest precept, neglijând ziua de odihnă a Creatorului. Au început să cerceteze motivele pentru care era păzită prima zi a săptămânii în locul zilei pe care o sfinţise Dumnezeu. N-au găsit nicio dovadă în Scripturi că porunca a patra a fost desfiinţată sau că Sabatul a fost schimbat. Binecuvântarea care a sfinţit la început ziua a şaptea n-a fost niciodată anulată. Ei căutaseră cu sinceritate să cunoască voia lui Dumnezeu şi să o pună în practică. Acum însă, când s-au văzut călcători ai Legii Sale, regretul le-a umplut inima şi şi-au manifestat loialitatea faţă de Dumnezeu prin păzirea Sabatului Său. S-au depus eforturi multe şi perseverente pentru distrugerea credinţei lor. Însă toţi au reuşit să înţeleagă că, dacă Sanctuarul pământesc era o miniatură sau o copie a celui ceresc, Legea păstrată în chivotul de pe pământ era o reproducere exactă a Legii din chivotul din ceruri şi că acceptarea adevărului despre Sanctuarul ceresc implica şi recunoaşterea cerinţelor Legii lui Dumnezeu şi obligativitatea Sabatului din porunca a patra. Iată motivul ascuns al opoziţiei înverşunate şi hotărâte faţă de armonioasa învăţătură a Scripturii, care prezenta misiunea lui Hristos în Sanctuarul ceresc!
-359-
Oamenii încercau să închidă uşa pe care Dumnezeu o deschisese şi să deschidă uşa pe care El o închisese. Dar „Cel ce deschide şi nimeni nu va închide, Cel ce închide şi nimeni nu va deschide”, declarase: „Iată, ţi-am pus înainte o uşă deschisă, pe care nimeni n-o poate închide” (Apocalipsa 3:7,8). Hristos deschisese uşa Locului Preasfânt, lumina strălucea prin uşa aceea deschisă a Sanctuarului ceresc şi porunca a patra a fost văzută inclusă în Legea care este păstrată acolo. Niciun om nu putea desfiinţa ceea ce instituise Dumnezeu. Cei care acceptaseră lumina cu privire la medierea lui Hristos şi la caracterul perpetuu al Legii lui Dumnezeu au descoperit că acestea erau adevărurile prezentate în Apocalipsa 14. Mesajele din acest capitol formează tripla avertizare (vezi Apendicele) care trebuie să-i pregătească pe locuitorii pământului pentru a doua venire a Domnului. Expresia „A venit ceasul judecăţii Lui” se referă la faza finală a misiunii lui Hristos pentru salvarea oamenilor. Se proclamă un adevăr care trebuie făcut cunoscut până când lucrarea de mijlocire a Mântuitorului va înceta şi El va reveni pe pământ, pentru a-Şi lua poporul. Acţiunea de judecată care a început în anul 1844 trebuie să continue până când se va lua o decizie în dreptul tuturor oamenilor, atât al celor vii, cât şi al celor morţi. În consecinţă, ea se va extinde până la încheierea harului. Ca să fie pregătiţi să facă faţă judecăţii, oamenilor li se porunceşte să se teamă de Dumnezeu, să-I dea slavă şi să se închine „Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor”. Rezultatul acceptării acestor solii este exprimat prin cuvintele: „Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Iisus.” Ca să fie pregătiţi pentru judecată, este necesar ca oamenii să respecte Legea lui Dumnezeu. Această Lege este standardul în funcţie de care va fi măsurat caracterul la judecată. Apostolul Pavel declară: „Toţi cei ce au păcătuit având Lege vor fi judecaţi după Lege… în ziua când, după Evanghelia mea, Dumnezeu va judeca, prin Iisus Hristos, lucrurile ascunse ale oamenilor”. El spune că „cei ce împlinesc Legea… vor fi socotiţi neprihăniţi” (Romani 2:12,16,13). Credinţa este esenţială pentru păzirea Legii lui Dumnezeu, deoarece „fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui”, iar „tot ce nu vine din încredinţare este păcat” (Evrei 11:6; Romani 14:23).
Prin mesajul primului înger, oamenii sunt chemaţi „să se teamă de Dumnezeu şi să-I dea slavă”, să se închine Celui care a creat cerul şi pământul.
-360-
În acest scop, ei trebuie să asculte de Legea Sa. Înţeleptul spune: „Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om” (Eclesiastul 12:13). Fără ascultare de poruncile Sale, niciun fel de închinare nu poate să-I placă lui Dumnezeu. „Căci dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui.” „Dacă cineva îşi întoarce urechea ca să n-asculte Legea, chiar şi rugăciunea lui este o scârbă” (1 Ioan 5:3; Proverbele 28:9).
Datoria de a ne închina lui Dumnezeu are la bază faptul că El este Creatorul şi că Lui Îi datorează existenţa toate celelalte fiinţe. Oriunde este prezentat în Biblie dreptul Său la respect şi închinare mai presus de zeii păgânilor, este invocată dovada puterii Sale creatoare. „Căci toţi dumnezeii popoarelor sunt nişte idoli, dar Domnul a făcut cerurile” (Psalmii 96:5). „Cu cine Mă veţi asemăna, ca să fiu deopotrivă cu el?” zice Cel Sfânt. „Ridicaţi-vă ochii în sus şi priviţi! Cine a făcut aceste lucruri?” „Căci aşa vorbeşte Domnul, Făcătorul cerurilor, singurul Dumnezeu, care a întocmit pământul, l-a făcut şi l-a întărit.” „Eu sunt Domnul şi nu este altul!” (Isaia 40:25,26; 45:18). Psalmistul spune: „Să ştiţi că Domnul este Dumnezeu! El ne-a făcut, ai Lui suntem” (Psalmii 100:3). „Veniţi să ne închinăm şi să ne smerim, să ne plecăm genunchiul înaintea Domnului, Făcătorului nostru!” (Psalmii 95:6). Fiinţele sfinte care se închină lui Dumnezeu în ceruri exprimă astfel motivul pentru care Îi datorează închinarea: „Vrednic eşti Doamne şi Dumnezeul nostru, să primeşti slava, cinstea şi puterea, căci Tu ai făcut toate lucrurile” (Apocalipsa 4:11).
În Apocalipsa 14, oamenii sunt somaţi să se închine Creatorului. Profeţia prezintă o categorie de oameni care, ca urmare a întreitului mesaj, păzesc poruncile lui Dumnezeu. Una dintre aceste porunci atrage atenţia direct asupra lui Dumnezeu în calitate de Creator. Porunca a patra anunţă solemn: „Ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului, Dumnezeului tău… Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pământul şi marea, şi tot ce este în ele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit; de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă şi a sfinţit-o” (Exodul 20:10,11). Pe lângă aceasta, cu privire la Sabat, Domnul declară că este „un semn… ca să ştiţi că Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru” (Ezechiel 20:20), iar motivul dat este: „Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile şi pământul, iar în ziua a şaptea S-a odihnit şi a răsuflat” (Exodul 31:17).
„Importanţa Sabatului, ca monument comemorativ al creaţiei, constă în faptul că el aminteşte mereu adevăratul motiv pentru care închinarea I se cuvine lui Dumnezeu” – pentru că El este Creatorul,
-361-
iar noi suntem fiinţele create de El. „De aceea, Sabatul constituie fundamentul închinării la Dumnezeu, deoarece ne învaţă acest mare adevăr în modul cel mai impresionant şi nicio altă instituţie nu face lucrul acesta. Adevărata bază a închinării la Dumnezeu, nu numai în ziua a şaptea, ci a închinării în general, o constituie deosebirea dintre Creator şi fiinţele create. Acest mare fapt nu-şi poate pierde niciodată valoarea şi nu trebuie uitat niciodată” (J. N. Andrews, History of the Sabbath, cap. 27). Dumnezeu a instituit Sabatul în Eden cu scopul de a păstra acest adevăr în atenţia oamenilor pentru totdeauna. Atâta timp cât calitatea Sa de Creator al nostru continuă să fie motivul pentru care ne închinăm Lui, Sabatul va continua să fie un semn şi un monument comemorativ al acestui adevăr. Dacă Sabatul ar fi fost păzit la nivel global, gândurile şi sentimentele omului ar fi fost îndreptate către Creator ca obiect al adorării şi închinării şi n-ar fi existat niciodată vreun idolatru, ateu sau necredincios. Păzirea Sabatului este un semn al loialităţii faţă de adevăratul Dumnezeu, care „a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor”. Rezultă că mesajul prin care li se porunceşte oamenilor să se închine lui Dumnezeu şi să păzească poruncile Lui le cere, de fapt, să păzească porunca a patra. În contrast cu cei care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi au credinţa lui Iisus, îngerul al treilea atrage atenţia asupra unei alte categorii de oameni, închinători la fiară şi la icoana ei, cu privire la care se rosteşte o avertizare solemnă şi înfricoşătoare: „Dacă se închină cineva fiarei şi icoanei ei şi primeşte semnul ei pe frunte sau pe mână, va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu” (Apocalipsa 14:9,10). Pentru înţelegerea acestui mesaj, este necesară o corectă interpretare a simbolurilor folosite. Ce reprezintă fiara, chipul ei şi semnul ei? Seria profetică în care se găsesc aceste simboluri începe cu Apocalipsa 12, cu balaurul care căuta să-L distrugă pe Hristos la naştere. Este arătat că balaurul este Satana (Apocalipsa 12:9). El a fost cel care l-a îndemnat pe Irod să-L ucidă pe Mântuitorul. Dar principalul mijloc prin care Satana a dus războiul cu Hristos şi cu poporul Său în primele secole ale erei creştine a fost Imperiul Roman, în care păgânismul era predominant. Astfel, balaurul îl reprezintă în principal pe Satana, dar este şi un simbol al Romei păgâne. În capitolul 13 (versetele 1-10) este descris un alt animal feroce, „ca un leopard”, căruia balaurul i-a dat „puterea lui, scaunul lui de domnie şi o stăpânire mare”.
-362-
Acest simbol, aşa cum au crezut majoritatea protestanţilor, reprezintă papalitatea, care a moştenit
puterea, tronul şi autoritatea deţinute de Imperiul Roman antic. Despre fiara care semăna cu un leopard se spune: „I s-a dat o gură care rostea vorbe mari şi hule… Ea şi-a deschis gura şi a început să rostească hule împotriva lui Dumnezeu, să-I hulească Numele, cortul şi pe cei care locuiesc în cer. I s-a dat să facă război cu sfinţii şi să-i biruiască. Şi i s-a dat stăpânire peste orice seminţie, peste orice norod, peste orice limbă şi peste orice neam.” Această profeţie, care este identică aproape cu descrierea cornului mic din Daniel 7, se referă incontestabil la papalitate.
„I s-a dat putere să lucreze patruzeci şi două de luni.” Profetul spune: „Unul din capetele ei părea rănit de moarte” şi adaugă: „Cine duce pe alţii în robie va merge şi el în robie. Cine ucide cu sabia trebuie să fie ucis cu sabie.” Cele 42 de luni reprezintă aceeaşi perioadă ca „o vreme, două vremi şi o jumătate de vreme”, 3 ani şi jumătate, sau 1.260 de zile, din Daniel 7 – perioada în care puterea papală urma să persecute poporul lui Dumnezeu. Această perioadă, după cum s-a arătat în capitolele precedente, a început cu supremaţia papală, în anul 538 d.Hr., şi s-a încheiat în anul 1798. În anul acesta, papa a fost luat prizonier de armata franceză, puterea papală a fost rănită mortal şi astfel s-a împlinit prevestirea: „Cine duce pe alţii în robie va merge şi el în robie.”
În acest punct este introdus un alt simbol. Profetul spune: „Apoi am văzut ridicându-se din pământ o altă fiară, care avea două coarne ca ale unui miel” (Apocalipsa 13:11). Atât înfăţişarea acestei vietăţi, cât şi modul în care s-a ridicat indică faptul că naţiunea pe care o reprezintă este diferită de cele reprezentate de simbolurile precedente. Marile imperii care au stăpânit lumea i-au fost prezen- tate profetului Daniel ca nişte animale de pradă, ridicându-se în momentul în care „cele patru vânturi ale cerurilor au izbucnit pe Marea cea Mare” (Daniel 7:2). În Apocalipsa 17, un înger a explicat că apele reprezintă „noroade, gloate, neamuri şi limbi” (Apocalipsa 17:15). Vânturile sunt un simbol al luptei. Cele patru vânturi ale cerului suflând pe marea cea mare reprezintă scenele teribile de cuceriri şi revoluţii prin care imperiile au ajuns la putere. Dar fiara cu coarne ca de miel a fost văzută „ridicându-se din pământ”. În loc să cotropească alte puteri pentru a se consolida, naţiunea reprezentată astfel trebuia să se ridice dintr-un teritoriu neocupat anterior şi să se dezvolte treptat şi paşnic. Deci nu putea să se ridice dintre popoarele aglomerate şi mereu în luptă din Lumea Veche – acea mare tulburată de „noroade, gloate, neamuri şi limbi”. Trebuie căutată, prin urmare, înApus.
-363-
Ce naţiune din Lumea Nouă se ridica la putere în anul 1798, având perspectiva forţei şi măreţiei şi atrăgând atenţia întregii lumi? Interpretarea simbolului nu lasă loc vreunui dubiu. O singură naţiune, şi numai una, corespunde descrierii din această profeţie, care face referire indiscutabil la Statele Unite ale Americii. În repetate rânduri, ideile – aproape aceleaşi cuvinte – aparţinându-i profetului au fost folosite involuntar de oratori şi istorici pentru a descrie apariţia şi dezvoltarea acestei naţiuni. Fiara a fost văzută „ridicându-se din pământ”; potrivit traducătorilor, cuvântul „ridicându-se”, folosit aici, înseamnă literal „a creşte, a răsări ca o plantă”. Aşa cum am văzut, naţiunea trebuia să apară într-un teritoriu neocupat până atunci. Un scriitor renumit, descriind ascensiunea Statelor Unite, vorbeşte despre „taina apariţiei acestei naţiuni într-un pământ neocupat” şi adaugă: „Ca o sămânţă tăcută am crescut, devenind un imperiu” (G. A. Townsend, The New World Compared With the Old, p. 462). O revistă europeană din 1850 se referea la Statele Unite ca la un minunat imperiu care „iese la lumină” şi „în tăcerea pământului îşi adaugă zilnic putere şi măreţie” (The Dublin Nation). Edward Everett, într-un discurs despre părinţii peregrini fondatori ai acestei naţiuni, afirma: „Au căutat ei oare un loc retras, inofensiv prin obscuritatea lui şi sigur prin izolarea lui, unde mica biserică din Leyden să se poată bucura de libertate de conştiinţă? Iată regiuni întinse peste care, în cuceriri paşnice, (…) ei au purtat stindardul crucii!” (Discurs ţinut la Plymouth, Massachusetts, 22 decembrie 1824, p. 11).
„Avea două coarne ca ale unui miel.” Coarnele ca ale unui miel indică tinereţe, nevinovăţie şi blândeţe, reprezentând fidel caracterul Statelor Unite când i-au fost prezentate profetului ca „ridicân- du-se” în anul 1798. Printre exilaţii creştini care s-au refugiat primii în America şi au căutat refugiu din calea persecuţiei regilor şi a intoleranţei preoţilor s-au numărat mulţi care erau hotărâţi să construiască o formă de guvernământ pe temelia încăpătoare a libertăţilor civile şi religioase. Vederile lor şi-au găsit expresia în Declaraţia de Independenţă, care proclamă marele adevăr că „toţi oamenii sunt creaţi egali” şi au dreptul inalienabil la „viaţă, libertate şi fericire”. Iar Constituţia le garantează oamenilor dreptul la autoguvernare, prevăzând ca reprezentanţii aleşi prin votul poporului să elaboreze şi să aplice legi. Libertatea credinţei religioase a fost de asemenea garantată, fiecărui om fiindu-i permis să se închine lui Dumnezeu potrivit propriei conştiinţe.