Capitolul 24 — În Locul Preasfânt
Cheia care a dezlegat misterul dezamăgirii din 1844 a fost subiectul Sanctuarului. Acesta a adus în atenţie un sistem complet, unitar şi armonios al adevărului, arătând că mâna lui Dumnezeu condusese marea mişcare adventistă şi clarificând care este datoria prezentă a oamenilor, fapt realizat prin dezvăluirea poziţiei şi misiunii poporului Său. După cum, după noaptea teribilă de chin şi dezamăgire, ucenicii lui Iisus s-au bucurat „când au văzut pe Domnul”, tot aşa s-au bucurat şi cei care îşi puseseră încrederea în a doua Lui venire. Ei aşteptaseră ca El să Se arate în slavă, pentru a le da răsplata slujitorilor Săi. Deoarece au fost dezamăgiţi în speranţele lor, L-au pierdut pe Iisus din vedere şi au plâns ca şi Maria la mormânt: „Au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde L-au pus”. Acum însă Îl vedeau din nou, în Locul Preasfânt, ca Mare- Preot milos, urmând să vină curând ca Împărat şi Eliberator al lor. Lumina din Sanctuar a luminat trecutul, prezentul şi viitorul. Ei au înţeles că Dumnezeu îi condusese prin providenţa Sa infailibilă. Deşi, asemenea primilor ucenici, ei nu înţeleseseră mesajul pe care îl transmiteau, acesta fusese corect în toate aspectele. Proclamân- du-l, ei împliniseră planul lui Dumnezeu şi misiunea lor nu fusese inutilă. Născuţi „din nou la o nădejde vie”, ei se bucurau „cu o bucurie negrăită şi strălucită”.
Atât profeţia din Daniel 8:14, „Până vor trece două mii trei sute de seri şi dimineţi; apoi Sfântul Locaş va fi curăţit”, cât şi solia primului înger: „Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui” se refereau la lucrarea lui Hristos din Locul Preasfânt, la judecata de cercetare, şi nu la venirea lui Hristos pentru răscumpărarea poporului Său şi distrugerea celor răi. Greşeala nu era în calculul perioadelor profetice, ci în evenimentul care trebuia să aibă loc la sfârşitul celor 2.300 de zile.
-350-
Credincioşii suferiseră dezamăgirea din cauza acestei erori, însă se împlinise tot ce fusese prezis de profeţie şi tot ce îi îndreptăţea Scriptura să aştepte. Chiar când ei deplângeau neîmplinirea speranţelor lor, avusese loc evenimentul prezis de solie, care trebuia să se împlinească înainte ca Domnul să vină pentru a le da răsplata solilor Săi. Hristos venise, dar nu pe pământ, cum aşteptaseră ei, ci, aşa cum fusese prefigurat în simbol, în Locul Preasfânt al Templului lui Dumnezeu din ceruri. El este prezentat de profetul Daniel venind înaintea Celui Îmbătrânit de zile: „M-am uitat în timpul vedeniilor mele de noapte şi iată că pe norii cerurilor a venit Unul ca un fiu al omului” – nu pe pământ, ci „a înaintat spre Cel Îmbătrânit de zile şi a fost adus înaintea Lui” (Daniel 7:13).
Această venire este prezisă şi de profetul Maleahi: „Şi deodată va intra în Templul Său Domnul pe care-L căutaţi: Solul legământului, pe care-L doriţi; iată că vine, zice Domnul oştirilor” (Maleahi 3:1). Nu intrarea Domnului în Templul Său a fost aşteptată de copiii Săi. Ei nu-L căutau acolo, ci Îl aşteptau să vină pe pământ, „într-o flacără de foc, ca să pedepsească pe cei ce nu cunosc pe Dumnezeu şi pe cei ce nu ascultă de Evanghelie” (2 Tesaloniceni 1:8). Dar oamenii încă nu erau gata să-L întâmpine pe Domnul lor. Trebuia să mai existe încă o pregătire. Urma să fie dată o lumină care să le îndrepte mintea spre Templul lui Dumnezeu din ceruri, iar pe măsură ce ei Îl urmau prin credinţă pe Isus, ca Mare-Preot al lor, în lucrarea Sa de acolo, noi îndatoriri aveau să le fie făcute cunoscute. Biserica urma să primească un alt mesaj de avertizare şi instruire.
Profetul spune: „Cine va putea să sufere însă ziua venirii Lui? Cine va rămâne în picioare când Se va arăta El? Căci El va fi ca focul topitorului şi ca leşia nălbitorului. El va şedea, va topi şi va curăţi argintul; va curăţi pe fiii lui Levi, îi va lămuri cum se lămureşte aurul şi argintul şi vor aduce Domnului daruri neprihănite” (Maleahi 3:2,3). Cei care vor trăi pe pământ când lucrarea de mijlocire a lui Hristos va înceta în Sanctuarul de sus vor fi nevoiţi să stea fără Mijlocitor în faţa unui Dumnezeu sfânt. Hainele lor trebuie să fie fără pată, caracterul lor trebuie să fie spălat de păcat prin sângele Mântuitorului. Ei trebuie să iasă câştigători în lupta cu răul, prin harul lui Dumnezeu şi prin eforturile lor perseverente. În timp ce judecata de cercetare continuă în cer, în timp ce păcatele credincioşilor pocăiţi sunt îndepărtate din Sanctuar, în mijlocul poporului lui Dumnezeu de pe pământ trebuie să aibă loc o lucrare specială de curăţire, de îndepărtare a păcatelor.
-351-
Acest proces este mai clar prezentat în Apocalipsa, capitolul 14.
După ce se va fi încheiat această lucrare, urmaşii lui Hristos vor fi pregătiţi pentru venirea Sa. „Atunci, darul lui Iuda şi al Ierusalimului va fi plăcut Domnului, ca în zilele cele vechi, ca în anii de odinioară” (Maleahi 3:4). Atunci biserica pe care Domnul nostru o va lua cu Sine la venirea Sa va fi o „biserică slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta” (Efeseni 5:27). Atunci ea va fi „ca zorile, frumoasă ca luna, curată ca soarele, dar cumplită ca nişte oşti sub steagurile lor” (Cântarea cântărilor 6:10).
Pe lângă intrarea Domnului în Templul Său, profetul Maleahi prevesteşte a doua Sa venire, cu scopul de a executa sentinţele date în cadrul judecăţii: „Mă voi apropia de voi pentru judecată şi Mă voi grăbi să mărturisesc împotriva descântătorilor şi preacurvarilor, împotriva celor ce jură strâmb, împotriva celor ce opresc plata simbriaşului, care asupresc pe văduvă şi pe orfan, nedreptăţesc pe străin şi nu se tem de Mine, zice Domnul oştirilor” (Maleahi 3:5). Iuda se referă la aceeaşi scenă când afirmă: „Iată că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Săi, ca să facă o judecată împotriva tuturor şi să încredinţeze pe toţi cei nelegiuiţi, de toate faptele nelegiuite” (Iuda vers. 14,15). Această venire şi „venirea”, sau intrarea, Domnului în Templul Său sunt evenimente separate, distincte. Intrarea lui Hristos ca Mare-Preot în Locul Preasfânt, pentru curăţirea Sanctuarului, menţionată în Daniel 8:14; venirea Fiului omului înaintea Celui Îmbătrânit de zile, aşa cum este prezentată în Daniel 7:13 şi venirea Domnului în Templul Său, prezisă de Maleahi, sunt descrieri ale aceluiaşi eveniment. Acesta este reprezentat şi prin venirea mirelui la masa de nuntă, descris de Hristos în parabola celor zece fecioare, din Matei 25.
În vara şi în toamna anului 1844, fusese proclamat mesajul: „Iată, Mirele vine!” La acea dată, existau cele două categorii de oameni simbolizaţi prin fecioarele înţelepte şi cele nechibzuite – unii care aşteptau revenirea Domnului cu bucurie şi care se pregătiseră conştiincios să-L întâmpine, şi alţii care, influenţaţi de teamă şi acţionând din impuls, se mulţumiseră cu adevărul doar în teorie, adevăr lipsit de harul lui Dumnezeu. În parabolă, când a venit mirele, „cele ce erau gata au intrat cu el în odaia de nuntă”. Venirea mirelui menţionată aici are loc înainte de nuntă. Nunta reprezintă primirea de către Hristos a Împărăţiei Sale. Cetatea sfântă, Noul Ierusalim, care este capitala şi simbolul Împărăţiei, este numită „mireasa, nevasta Mielului”.
-352-
Îngerul i-a spus lui Ioan: „Vino să-ţi arăt mireasa, nevasta Mielului!” „Şi m-a dus în Duhul”, afirmă profetul, „şi mi-a arătat cetatea sfântă, Ierusalimul, care se cobora din cer de la Dumnezeu” (Apocalipsa 21:9,10). De aici rezultă clar că mireasa reprezintă Cetatea sfântă, iar fecioarele care ies să-L întâmpine pe Mire simbolizează biserica. În Apocalipsa se spune că aceia care fac parte din poporul lui Dumnezeu sunt invitaţii de la masa de nuntă (Apocalipsa 19:9). Dacă sunt invitaţi, nu pot fi şi mireasa. Hristos, aşa cum declarase profetul Daniel, va primi de la Cel Îmbătrânit de zile din ceruri „stăpânirea, slava şi împărăţia”; El va primi Noul Ierusalim, capitala Împărăţiei Sale, „gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei” (Daniel 7:14; Apocalipsa 21:2). După ce va primi Împărăţia, va veni în glorie, ca Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor, pentru răscumpărarea poporului Său, care va „sta la masă cu Avraam, Isaac şi Iacov”, în Împărăţia Sa (Matei 8:11; Luca 22:30), pentru a participa la masa de nuntă a Mielului. Mesajul „Iată, Mirele vine”, din vara anului 1844, a făcut ca multe mii de oameni să aştepte venirea imediată a Domnului. Mirele a venit la timpul stabilit, dar nu pe pământ, cum aşteptau oamenii, ci la Cel Îmbătrânit de zile, în ceruri, la nuntă, să-Şi primească Împărăţia. „Cele ce erau gata au intrat cu El în odaia de nuntă şi s-a încuiat uşa.” Oamenii nu puteau fi prezenţi personal la nuntă, deoarece aceasta are loc în ceruri, în timp ce ei sunt pe pământ. Urmaşii lui Hristos trebuie să-L aştepte „pe stăpânul lor să se întoarcă de la nuntă” (Luca 12:36). Ei trebuie să înţeleagă misiunea Lui şi să-L urmeze, prin credinţă, când El merge înaintea lui Dumnezeu. În sensul acesta se spune că ei merg la nuntă. În ilustraţia lui Isus, au intrat la nuntă acele fecioare care aveau, pe lângă candele, şi ulei în vase. Cei care, pe lângă faptul de a cunoaşte adevărul din Scripturi, au avut Duhul şi harul lui Dumnezeu şi care, în noaptea încercării lor aspre, au aşteptat cu răbdare, cercetând Biblia pentru a primi o lumină mai clară – doar ei au înţeles adevărul despre Sanctuarul din ceruri, despre schimbarea din cadrul misiunii Mântuitorului, şi L-au urmat, prin credinţă, în lucrarea Sa din Sanctuarul de sus. Toţi cei care acceptă aceleaşi adevăruri, prin mărturia Scripturilor, urmându-L prin credinţă pe Hristos când merge înaintea lui Dumnezeu să îndeplinească ultima misiune de mijlocire, la încheierea căreia Îşi va primi Împărăţia – toţi aceştia sunt descrişi ca intrând la nuntă.
-353-
În parabola din Matei 22 este folosit acelaşi simbol al nunţii, iar judecata de cercetare este prezentată clar ca având loc înainte de nuntă. Împăratul intră să vadă invitaţii înainte de nuntă, să se asigure că toţi sunt îmbrăcaţi cu haina de nuntă, haina imaculată a caracterului, spălată şi albită în sângele Mielului (Matei 22:11; Apocalipsa 7:14). Cel găsit fără haină de nuntă este aruncat afară, dar toţi cei care, la examinare, sunt îmbrăcaţi cu haina de nuntă sunt primiţi de Dumnezeu şi consideraţi demni să aibă parte de Împărăţia Sa şi să stea pe tronul Său. Acest proces de examinare a caracterului, prin care se stabileşte cine este pregătit pentru Împărăţia lui Dumnezeu, constituie însăşi judecata de cercetare, prin care se încheie lucrarea în Sanctuarul de sus.
După ce această cercetare se va încheia, după ce cazurile celor care s-au declarat de-a lungul timpului urmaşi ai lui Hristos vor fi fost examinate şi se va decide în dreptul lor, atunci, şi nu mai înainte, se va încheia harul şi se va închide uşa îndurării. Astfel, prin această declaraţie scurtă, „cele ce erau gata au intrat cu El în odaia de nuntă şi s-a încuiat uşa”, suntem conduşi până la lucrarea finală a Mântuitorului, până la momentul când va fi adus la îndeplinire marele plan de salvare a omului. În Sanctuarul de pe pământ – care, după cum am văzut, era o copie în miniatură a Sanctuarului ceresc –, când marele-preot intra în Locul Preasfânt în Ziua Ispăşirii, slujba din prima încăpere înceta. Dumnezeu poruncise: „Să nu fie nimeni în cortul întâlnirii când va intra Aaron să facă ispăşirea în Sfântul Locaş, până va ieşi din el” (Leviticul 16:17). Tot la fel, când a intrat în Locul Preasfânt să îndeplinească lucrarea finală de ispăşire, Hristos Şi-a încetat activitatea din prima încăpere. Deci când s-a încheiat misiunea din prima încăpere, a început misiunea în a doua încăpere. În serviciul ceremonial simbolic, atunci când ieşea din Locul Sfânt în Ziua Ispăşirii, marele-preot intra înaintea lui Dumnezeu pentru a prezenta sângele jertfei pentru păcat în favoarea întregului Israel, care se pocăise sincer de păcate. La fel, şi Hristos a încheiat doar o parte a misiunii Sale de Mijlocitor al nostru, pentru a începe o altă etapă, El încă mijlocind cu sângele Său înaintea Tatălui, în favoarea păcătoşilor.
Acest subiect nu fusese înţeles de adventişti în anul 1844. După trecerea datei când Mântuitorul fusese aşteptat, ei tot mai credeau că venirea Sa era aproape. Susţineau că ajunseseră la o criză majoră şi că lucrarea lui Hristos ca Mijlocitor al omului înaintea lui Dumnezeu încetase. După părerea lor, Biblia susţinea că timpul de har al omului se va încheia cu puţin înainte de venirea Domnului pe norii cerului.
-354-
Acest lucru părea să reiasă clar din acele texte biblice care se refereau la o perioadă când oamenii vor căuta, vor bate şi vor striga la uşa îndurării, dar ea nu va mai fi deschisă. Ei se întrebau dacă nu cumva data la care aşteptaseră venirea lui Hristos n-ar fi putut să marcheze mai degrabă începutul acestei perioade, care trebuia să preceadă revenirea Sa. Întrucât proclamaseră avertizarea privind apropierea judecăţii, ei considerau că misiunea lor pentru lume fusese îndeplinită şi nu-i mai preocupa mântuirea păcătoşilor, în timp ce batjocurile îndrăzneţe şi pline de blasfemii ale celor răi li se păreau o altă dovadă că Duhul lui Dumnezeu fusese retras din dreptul acelora care respinseseră îndurarea Sa. Toate acestea le-au consolidat convingerea că timpul de har se încheiase sau, aşa cum se exprimau ei atunci, „uşa harului se închisese”.
Dar, după ce au analizat subiectul Sanctuarului, au primit o lumină mai clară. Acum au înţeles că au avut dreptate când au crezut că sfârşitul celor 2.300 de zile în anul 1844 marca o criză importantă. Dar, deşi era adevărat că s-a închis acea uşă a speranţei şi a îndurării prin care oamenii găsiseră intrare la Dumnezeu timp de 18 secole, o altă uşă a fost deschisă, iar oamenilor le era oferită iertarea păcatelor prin mijlocirea lui Hristos în Locul Preasfânt. O parte a misiunii Sale se încheiase numai pentru a face loc alteia. Încă exista „o uşă deschisă” către Sanctuarul ceresc, unde Hristos acţiona în favoarea păcătosului. Acum au înţeles cum se aplicau cuvintele lui Hristos din Apocalipsa, adresate bisericii din acea vreme: „Iată ce zice Cel Sfânt, Cel Adevărat, Cel ce ţine cheia lui David, Cel ce deschide şi nimeni nu va închide, Cel ce închide şi nimeni nu va deschide: «Ştiu faptele tale: iată ţi-am pus înainte o uşă deschisă pe care nimeni n-o poate închide»” (Apocalipsa 3:7,8).
Numai cei care Îl urmează pe Iisus prin credinţă în marea lucrare de ispăşire pot beneficia de rezultatele pozitive ale mijlocirii Sale în favoarea lor, pe când cei care resping lumina ce scoate în evidenţă această lucrare de mediere nu vor beneficia de ea. Iudeii care au respins lumina dată la prima venire a lui Hristos şi au refuzat să creadă în El ca Mântuitor al lumii n-au putut să primească iertarea prin mijlocirea Lui. Când Iisus, la înălţare, a intrat cu propriul sânge în Sanctuarul ceresc, pentru a revărsa asupra ucenicilor Săi binecuvântările mijlocirii Sale, iudeii au fost lăsaţi în întuneric total, să continue cu jertfele şi darurile lor inutile. Serviciul ceremonial al simbolurilor încetase.
-355-
Uşa prin care oamenii găsiseră până atunci intrare la Dumnezeu nu mai era deschisă. Iudeii refuzaseră să-L caute în singurul mod în care putea să fie găsit – prin serviciul din Sanctuarul ceresc. De aceea, nu mai aveau nicio comuniune cu Dumnezeu. Pentru ei, uşa era închisă. Ei nu Îl cunoşteau deloc pe Hristos ca adevărata jertfă şi singurul Mijlocitor înaintea lui Dumnezeu; de aceea n-au putut să beneficieze de efectele mijlocirii Sale. Starea iudeilor necredincioşi ilustrează starea de nepăsare şi de necredinţă a pretinşilor creştini, care ignoră în mod voit lucrarea Marelui-Preot milos. În serviciul ceremonial simbolic, atunci când marele-preot intra în Locul Preasfânt, tuturor copiilor lui Israel li se cerea să se adune în jurul Sanctuarului şi să-şi smerească sufletul înaintea lui Dumnezeu în modul cel mai solemn, ca să primească iertarea păcatelor şi să nu fie nimiciţi din adunare. Cu cât mai important este să înţelegem lucrarea de Mare-Preot a lui Iisus şi să ştim ce se cere de la noi în această adevărată Zi a Ispăşirii. Oamenii nu pot să respingă avertizările trimise de Dumnezeu în îndurarea Sa şi să rămână nepedepsiţi. În zilele lui Noe, oamenilor le-a fost transmis un mesaj din cer, iar salvarea lor a depins de felul în care s-au raportat la acel mesaj. Pentru că au respins avertizarea, Duhul lui Dumnezeu S-a retras, iar acei oameni au dispărut în apele potopului. În timpul lui Avraam, harul a încetat să mai pledeze pentru locuitorii vinovaţi ai Sodomei şi toţi, în afară de Lot cu soţia şi cele două fiice, au fost mistuiţi de focul trimis din cer. La fel a fost şi pe timpul lui Hristos. Fiul lui Dumnezeu le-a spus iudeilor necredincioşi din acea generaţie: „Iată că vi se lasă casa pustie” (Matei 23:38). Privind către zilele sfârşitului, aceeaşi Putere Infinită declară despre cei care „n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi”: „Din această pricină, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună; pentru ca toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire, să fie osândiţi” (2 Tesaloniceni 2:10-12). Când oamenii resping învăţăturile Cuvântului Său, Dumnezeu Îşi retrage Duhul şi îi lasă în amăgirile pe care le îndrăgesc. Hristos încă mijloceşte în favoarea omului şi le va da lumină celor care o caută. Deşi adventiştii nu au înţeles la început acest lucru, el a devenit clar ulterior, pe măsură ce textele care defineau adevărata lor poziţie au început să fie înţelese mai bine.
După trecerea datei stabilite în anul 1844, a urmat o perioadă de grea încercare pentru cei care încă îşi menţineau credinţa în a doua venire.
-356-
Singura lor încurajare, care i-a şi ajutat să înţeleagă situaţia reală în care se aflau, era această lumină care le îndrepta mintea către Sanctuarul din cer. Unii au încetat să mai creadă în modul de calculare a perioadelor profetice folosit până atunci şi le-au atribuit oamenilor sau agenţilor satanici puternica influenţă a Duhului Sfânt care însoţise mişcarea adventistă. Alţii susţineau cu putere că Domnul îi condusese în experienţa prin care trecuseră. Şi, în timp ce aşteptau, vegheau şi se rugau pentru a cunoaşte voia lui Dumnezeu, au înţeles că Marele-Preot începuse o altă fază a misiunii Sale şi, urmându-L prin credinţă, au fost conduşi să înţeleagă şi misiunea finală a bisericii. Ei înţelegeau acum mai clar mesajul primului şi al celui de-al doilea înger şi erau pregătiţi să dea curs solemnei avertizări a îngerului al treilea, după care să aducă şi la cunoştinţa oamenilor acest mesaj din Apocalipsa 14.