Astfel, cei care au studiat subiectul acesta au găsit dovada indiscutabilă a existenţei unui Sanctuar în ceruri. Moise a făcut Sanctuarul pământesc după un model care i-a fost arătat. Pavel ne spune că acel model era adevăratul Sanctuar, care se găseşte în ceruri. Iar Ioan declară că l-a văzut în ceruri. În Templul din ceruri, locuinţa lui Dumnezeu, se află tronul Său, întemeiat pe dreptate şi judecată. În Locul Preasfânt se află Legea Sa, marea regulă a dreptăţii, după care sunt judecaţi toţi oamenii. Chivotul, în care se păstrează cu sfinţenie tablele Legii, este acoperit de tronul harului, înaintea căruia Hristos mijloceşte cu sângele Său în favoarea păcătosului. În acest mod este reprezentată unirea dintre dreptate şi milă în cadrul planului de răscumpărare a omului. Numai înţelepciunea infinită putea plănui o astfel de unire şi numai puterea infinită o putea realiza. Este o unire care umple tot cerul de uimire şi adorare. Heruvimii din Sanctuarul pământesc, care priveau cu veneraţie către tronul harului, reprezintă interesul cu care îngerii cereşti urmăresc desfăşurarea planului de răscumpărare. Acesta este misterul harului pe care îl contemplă îngerii – că Dumnezeu îl poate îndreptăţi pe păcătosul pocăit şi poate reface relaţia cu omenirea decăzută rămânând în acelaşi timp drept, că Hristos S-a putut umili pentru a ridica mulţimi imense de oameni din prăpastia pierzării şi a-i îmbrăca în hainele curate ale dreptăţii Sale, pentru a-i uni cu îngerii care n-au căzut niciodată şi a face posibil ca ei să locuiască veşnic în prezenţa lui Dumnezeu. Lucrarea lui Hristos de mijlocitor în favoarea omului este prezentată în frumoasa profeţie a lui Zaharia cu privire la Acela „al cărui nume este Odrasla”. Profetul zice: „El va zidi Templul Domnului, va purta podoabă împărătească (slava), va şedea şi va stăpâni pe scaunul Lui (al Tatălui) de domnie, va fi preot pe scaunul Lui de domnie şi o desăvârşită unire va domni între Ei amândoi” (Zaharia 6:12,13).
„El va zidi Templul Domnului.” Prin jertfa şi mijlocirea Sa, Hristos este şi temelia, şi cel care zideşte biserica lui Dumnezeu. Apostolul Pavel arată că El este „piatra din capul unghiului… În El, toată clădirea, bine închegată, creşte ca să fie un Templu sfânt în Domnul. Şi prin El şi voi”, zice el, „sunteţi zidiţi împreună, ca să fiţi un locaş al lui Dumnezeu, prin Duhul” (Efeseni 2:20-22).
El „va purta slava”. Lui Hristos Îi aparţine gloria pentru răscumpărarea omenirii decăzute. De-a lungul veşniciei, cântarea celor mântuiţi va fi: „Ale Lui, care ne iubeşte, care ne-a spălat de păcatele noastre cu sângele Său…, ale Lui să fie slava şi puterea în vecii vecilor” (Apocalipsa 1:5,6).
-343-
El „va şedea şi va stăpâni pe scaunul Lui de domnie, va fi preot pe scaunul Lui de domnie” (Zaharia 6:13). Acum nu este „pe scaunul de domnie al slavei Sale” (Matei 25:31); Împărăţia slavei încă n-a fost anunţată. Dumnezeu nu-I „va da scaunul de domnie al tatălui Său David”, o împărăţie care „nu va avea sfârşit”, până când lucrarea Sa de mijlocitor nu se va fi încheiat (Luca 1:32,33). Ca preot, Hristos stă în prezent cu Tatăl pe tronul Său (Apocalipsa 3:21). Pe tron, împreună cu Cel Veşnic, Cel care există prin Sine Însuşi, stă Acela care „suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat asupra Lui”, „care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat”, ca să poată „să vină în ajutorul celor ce sunt ispitiţi” (Isaia 53:4; Evrei 4:15; 2:18). „Dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor” (1 Ioan 2:1). Hristos mijloceşte cu trupul Său străpuns şi frânt şi cu viaţa Sa fără pată. Mâinile rănite, coasta împunsă şi picioarele străpunse mijlocesc pentru omul căzut, a cărui răscumpărare a fost plătită cu un preţ atât de mare.
„O desăvârşită unire va domni între Ei amândoi” (Zaharia 6:13). Iubirea Tatălui este, în aceeaşi măsură ca şi cea a Fiului, izvorul mântuirii pentru omenirea decăzută. Iisus le-a spus ucenicilor Săi înainte de a-i părăsi: „Nu vă zic că voi ruga pe Tatăl pentru voi. Căci Tatăl Însuşi vă iubeşte” (Ioan 16:26,27). „Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine” (2 Corinteni 5:19). În Sanctuarul din cer, „o desăvârşită unire va domni între Ei amândoi”. „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3:16).
Scripturile răspund clar la întrebarea: „Ce este Sanctuarul?” Cuvântul sanctuar, aşa cum este el folosit în Biblie, se referă mai întâi la cortul construit de Moise, ca o imitaţie a lucrurilor cereşti, iar, în al doilea rând, la „adevăratul cort” (Evrei 8:2) din ceruri, către care arăta Sanctuarul pământesc. La moartea lui Hristos, slujbele simbolice au luat sfârşit. „Adevăratul cort” din cer este Sanctuarul noului legământ. Deoarece profeţia din Daniel 8:14 se împlineşte în această eră creştină, Sanctuarul la care se referă ea trebuie să fie Sanctuarul noului legământ. La încheierea celor 2.300 de zile, în anul 1844, pe pământ nu mai exista de multe secole niciun sanctuar. Astfel, profeţia: „Până vor trece două mii trei sute de seri şi dimineţi, apoi Sfântul Locaş va fi curăţit” se referă indiscutabil la Sanctuarul din ceruri.
-344-
Rămâne totuşi să răspundem la cea mai importantă întrebare: „Ce este curăţirea Sanctuarului?” Vechiul Testament declară că în Sanctuarul pământesc avea loc o astfel de slujbă. Există însă ceva în ceruri care trebuie curăţit? În Evrei 9, atât curăţirea Sanctuarului pământesc, cât şi a celui ceresc sunt clar prezentate: „Şi, după Lege, aproape totul este curăţit cu sânge; şi, fără vărsare de sânge, nu este iertare. Dar, deoarece chipurile lucrurilor care sunt în ceruri au trebuit curăţite în felul acesta [cu sânge de animale], trebuia ca înseşi lucrurile cereşti să fie curăţite cu jertfe mai bune decât acestea” (Evrei 9:22,23), cu sângele preţios al lui Hristos.
Curăţirea, şi în slujba simbolică, şi în cea reală, trebuia făcută cu sânge: în primul tip de slujbă, cu sânge de animale, în al doilea, cu sângele lui Hristos. Motivul pentru care curăţirea trebuia făcută cu sânge – declară Pavel – este acela că, fără vărsare de sânge, nu este iertare. Ceea ce trebuia îndeplinit era iertarea, sau îndepărtarea păcatelor. Însă cum se poate explica prezenţa păcatului în Sanctuar, fie cel din cer, fie cel de pe pământ? Putem înţelege acest lucru dacă analizăm Sanctuarul simbolic, deoarece preoţii care oficiau ceremoniile aici, pe pământ, făceau „o slujbă care este chipul şi umbra lucrurilor cereşti” (Evrei 8:5).
Această slujbă din Sanctuarul pământesc se desfăşura în cele două încăperi. În Locul Sfânt preoţii intrau zilnic, pe când în Locul Preasfânt, marele-preot oficia o dată pe an o slujbă specială de ispăşire pentru curăţirea Sanctuarului. Păcătoşii pocăiţi aduceau zilnic animalele pentru jertfă la uşa cortului întâlnirii şi, punându-şi mâinile pe capul victimei, îşi mărturiseau păcatele, transferându-le astfel, în mod simbolic, asupra jertfei nevinovate. Animalul era apoi înjunghiat. Apostolul spune: „Fără vărsare de sânge, nu este iertare.” „Viaţa trupului este în sânge” (Leviticul 17:11). Nerespectarea Legii lui Dumnezeu cerea viaţa păcătosului. Preotul lua sângele victimei, simbol al vieţii pe care păcătosul şi-o pierduse, îl ducea în Locul Sfânt şi îl stropea înaintea perdelei în spatele căreia se afla chivotul care conţinea Legea pe care păcătosul o încălcase. Prin această ceremonie, prin intermediul sângelui, păcatul era transferat, în simbol, asupra Sanctuarului. În unele cazuri, sângele nu era dus în Locul Sfânt; atunci însă, carnea trebuia mâncată de preot, după cum îi învăţase Moise pe fiii lui Aaron, când le-a spus: „Domnul v-a dat-o, ca să purtaţi nelegiuirea adunării” (Leviticul 10:17). Ambele ritualuri simbolizau transferarea păcatului de la păcătos asupra Sanctuarului.
-345-
Aceasta era ceremonia care se îndeplinea zilnic, pe tot parcursul anului. Păcatele lui Israel erau astfel transferate asupra Sanctuarului, fiind necesară o slujbă specială pentru îndepărtarea lor. Dumnezeu a poruncit să se facă ispăşire pentru fiecare dintre cele două încăperi sfinte: „Astfel, să facă ispăşire pentru Sfântul Locaş, pentru necurăţiile copiilor lui Israel şi pentru toate călcările de lege prin care au păcătuit ei. Să facă la fel pentru cortul întâlnirii, care este cu ei în mijlocul necurăţiilor lor.” Şi pentru altar trebuia să se facă ispăşire, ca „să-l cureţe şi să-l sfinţească de necurăţiile copiilor lui Israel” (Leviticul 16:16,19).
O dată pe an, în marea Zi a Ispăşirii, marele-preot intra în Locul Preasfânt pentru a curăţi Sanctuarul. Ceremonia îndeplinită acolo încheia ciclul anual al slujbelor. În acea zi, la uşa cortului întâlnirii erau aduşi doi ţapi şi se aruncau sorţii pentru ei, „un sorţ pentru Domnul şi un sorţ pentru Azazel” (Leviticul 16:8). Ţapul pe care cădea sorţul pentru Domnul urma să fie înjunghiat ca jertfă de ispăşire pentru păcatele poporului. Marele-preot trebuia să ducă sângele lui dincolo de perdea şi să-l stropească deasupra şi înaintea tronului harului. Sângele trebuia stropit şi pe altarul tămâierii, care se găsea în faţa perdelei.
„Aaron să-şi pună amândouă mâinile pe capul ţapului celui viu şi să mărturisească peste el toate fărădelegile copiilor lui Israel şi toate călcările lor de lege cu care au păcătuit ei; să le pună pe capul ţapului, apoi să-l izgonească în pustie printr-un om care va avea însărcinarea aceasta. Ţapul acela va duce asupra lui toate fărădelegile lor într-un pământ pustiit; în pustie să-i dea drumul” (Leviticul 16:21,22). Ţapul care era trimis nu se mai întorcea în tabăra lui Israel, iar bărbatul care-l ducea trebuia să-şi spele corpul şi hainele cu apă înainte de a se întoarce în tabără.
Întreaga ceremonie avea scopul de a-i face pe israeliţi să înţeleagă sfinţenia lui Dumnezeu şi dezgustul cu care El privea păcatul; pe lângă aceasta, trebuia să le arate că nu puteau veni în contact cu păcatul fără să se mânjească. Fiecărui om i se cerea să fie profund îndurerat în timp ce se săvârşea această ceremonie de ispăşire. Toate activităţile trebuiau încetate şi întreg poporul Israel trebuia să petreacă ziua în umilire solemnă înaintea lui Dumnezeu, cu rugăciune, post şi autocercetare.
Prin slujba simbolică sunt explicate adevăruri importante despre ispăşire. În locul păcătosului era acceptat un înlocuitor, dar păcatul nu era anulat prin sângele victimei. În felul acesta, se asigura doar mijlocul prin care el era transferat asupra Sanctuarului.
-346-
Prin această ofrandă sângeroasă, păcătosul recunoştea autoritatea Legii, îşi mărturisea vinovăţia pentru încălcarea ei şi îşi exprima dorinţa de a fi iertat prin credinţa în Răscumpărătorul care urma să vină. Totuşi el nu era încă pe deplin eliberat de condamnarea Legii. În Ziua Ispăşirii, marele-preot, după ce aducea jertfa pentru popor, intra în Locul Preasfânt cu sângele acestei jertfe şi-l stropea pe scaunul harului, direct deasupra Legii, pentru a-i împlini cerinţele. Apoi, în calitatea lui de mijlocitor, lua păcatele asupra sa şi le scotea din Sanctuar. Punându-şi mâinile pe capul ţapului care urma să fie trimis, mărturisea toate aceste păcate asupra lui, transferându-le astfel în mod simbolic de la el la ţap. Apoi ţapul le ducea în pustie şi erau considerate îndepărtate pentru totdeauna de la popor. În felul acesta era îndeplinit ritualul care era „chipul şi umbra lucrurilor cereşti”. Ceea ce se făcea în simbol în cadrul ceremoniilor din Sanctuarul pământesc se face în realitate în cadrul slujbei din Sanctuarul ceresc. După înălţarea Sa, Mântuitorul nostru Şi-a început lucrarea de Mare-Preot. Pavel spune: „Căci Hristos n-a intrat într-un locaş de închinare făcut de mână omenească, după chipul adevăratului locaş de închinare, ci a intrat chiar în cer, ca să Se înfăţişeze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu” (Evrei 9:24).
Pe tot parcursul anului, slujba îndeplinită de preot în prima încăpere a Sanctuarului, „dincolo de perdeaua” care constituia uşa şi care despărţea Locul Sfânt de curte, reprezintă activitatea de slujire pe care a început-o Hristos la înălţarea Sa. Rolul preotului în cadrul ceremoniilor zilnice era acela de a prezenta înaintea lui Dumnezeu sângele jertfei pentru păcat, precum şi tămâia al cărei fum se înălţa purtând rugăciunile lui Israel. Tot astfel mijloceşte şi Hristos cu sângele Său înaintea Tatălui în favoarea păcătoşilor şi Îi prezintă, împreună cu parfumul preţios al propriei Sale neprihăniri, rugăciunile credincioşilor pocăiţi. Aceasta era slujba care se îndeplinea în prima încăpere a Sanctuarului din ceruri. Acolo, prin ochii credinţei, L-au văzut ucenicii pe Hristos intrând când S-a înălţat la cer. Acolo s-a concentrat speranţa lor, „pe care”, spune Pavel, „o avem ca o ancoră a sufletului, o nădejde tare şi neclintită, care pătrunde dincolo de perdeaua dinăuntrul Templului, unde Iisus a intrat pentru noi ca înainte-mergător, când a fost făcut «Mare-Preot în veac».” „Şi a intrat o dată pentru totdeauna în Locul Preasfânt, nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său, după ce a căpătat o răscumpărare veşnică” (Evrei 6:19,20; 9:12).
-347-
Timp de 18 secole a continuat această slujire a lui Hristos în prima încăpere a Sanctuarului. Sângele Lui a mijlocit în favoarea credincioşilor pocăiţi, asigurându-le iertarea şi acceptarea din partea Tatălui, deşi păcatele lor rămâneau încă în cărţile din ceruri. După cum, în cadrul ceremonialului simbolic, la încheierea anului se făcea ispăşirea, tot astfel, înainte ca Hristos să-Şi încheie opera de răscumpărare a oamenilor, se face ispăşire pentru îndepărtarea păcatelor din Sanctuar. Aceasta este slujba care a început când s-au încheiat cele 2.300 de zile. La data aceea, aşa cum a prezis profetul Daniel, Iisus, ca Mare-Preot al nostru, a intrat în Locul Preasfânt pentru a îndeplini ultima parte a operei Sale solemne – curăţirea Sanctuarului. După cum, în vechime, păcatele poporului erau aşezate, prin credinţă, asupra jertfei pentru păcat şi transferate prin sângele ei, în simbol, asupra Sanctuarului pământesc, tot astfel, în noul legământ, păcatele celor care se pocăiesc sunt aşezate, prin credinţă, asupra lui Hristos şi transferate, de fapt, asupra Sanctuarului ceresc. După cum curăţirea simbolică a Sanctuarului pământesc era îndeplinită prin îndepărtarea păcatelor care îl mânjiseră, tot astfel curăţirea Sanctuarului ceresc trebuie să fie realizată prin îndepărtarea, sau ştergerea, păcatelor care sunt înregistrate acolo. Însă, mai înainte, trebuie să aibă loc o examinare a rapoartelor cereşti, pentru a se stabili cine este îndreptăţit, prin pocăinţă şi credinţa în Hristos, să beneficieze de ispăşirea Sa. De aceea, curăţirea Sanctuarului implică o cercetare, o judecată. Aceasta trebuie să aibă loc înainte ca Hristos să vină pentru a-Şi răscumpăra poporul, căci, atunci când va reveni, răsplata Lui va fi cu El, ca să dea fiecăruia după faptele lui (Apocalipsa 22:12).
Astfel, cei care au urmat lumina cuvântului profetic au văzut că Hristos, în loc să vină pe pământ la încheierea celor 2.300 de zile, în anul 1844, a intrat în Locul Preasfânt din Sanctuarul ceresc pentru a încheia ispăşirea, care este anterioară venirii Sale.
Aceştia au mai înţeles un lucru, şi anume că, în timp ce jertfa pentru păcat arăta către Hristos ca adevărata jertfă, iar marele-preot Îl reprezenta pe Hristos ca mijlocitor, ţapul care era trimis în pustie îl simboliza pe Satana, autorul păcatului, asupra căruia vor fi aşezate, în cele din urmă, păcatele celor cu adevărat pocăiţi. Când marele-preot, în virtutea sângelui jertfei pentru păcat, îndepărta păcatele din Sanctuar, le aşeza asupra acestui ţap. Când, în virtutea propriului sânge, Hristos va îndepărta din Sanctuarul ceresc păcatele poporului Său, la încheierea slujirii Sale, le va aşeza asupra lui Satana, care, la executarea judecăţii, va trebui să suporte pedeapsa finală.
-348-
Ţapul era trimis într-un ţinut pustiu pentru a nu se mai întoarce niciodată în tabăra lui Israel. Tot astfel, Satana va fi îndepărtat pentru totdeauna din prezenţa lui Dumnezeu şi a poporului Său şi îşi va găsi sfârşitul în distrugerea finală a păcatului şi a păcătoşilor.