Wolff credea că venirea Domnului este aproape, în interpretarea dată de el perioadelor profetice marele eveniment fiind plasat la o diferenţă de câţiva ani de timpul fixat de Miller. Celor care susţineau cu Scriptura că „despre ziua aceea şi despre ceasul acela nu ştie nimeni” (Matei 24:36), că oamenii nu ştiu nimic despre cât de apropiată este venirea Sa, Wolff le răspundea: „A spus oare Domnul că ziua aceea şi ceasul acela nu vor fi cunoscute niciodată? Nu ne-a dat El semnele timpului, ca să ştim, cel puţin, când se apropie venirea Sa, aşa cum apropierea verii se cunoaşte după înfrunzirea smochinului (Matei 24:32)? Nu vom cunoaşte oare niciodată această perioadă, când El Însuşi ne îndeamnă nu numai să citim cartea profetului Daniel, ci s-o şi înţelegem? Şi chiar în cartea lui Daniel se spune că profeţia va fi sigilată până la vremea sfârşitului (cum era cazul în timpul lui) şi că «mulţi o vor citi şi cunoştinţa [cu privire la momentul acela] va creşte» (Daniel 12:4). Pe lângă aceasta, Domnul nu intenţionează să spună că apropierea acelui moment nu va fi cunoscută, ci că despre ziua aceea exactă şi despre ceasul acela exact nu ştie nimeni. El spune că vom înţelege suficient de mult din semnele timpului, încât acest lucru să ne facă să ne pregătim pentru revenirea Sa, după cum şi Noe a pregătit arca” (Wolff, Researches and Missionary Labors, p. 404, 405).
Referindu-se la sistemul popular de interpretare, sau de răstălmăcire, a Scripturilor, Wolff scria: „Cea mai mare parte a bisericii creştine s-a abătut de la înţelesul clar al Scripturii şi s-a îndreptat către sistemul fantasmagoric al budiştilor, care cred că fericirea viitoare a omenirii va consta în deplasarea sufletelor prin aer. Aceşti credincioşi presupun că, atunci când citesc în Scriptură iudei, trebuie să înţeleagă neamuri, iar, când citesc Ierusalim, trebuie să înţeleagă biserica şi, dacă scrie pământ, înseamnă cer. Prin venirea Domnului, ei înţeleg progresul societăţilor misionare, iar suirea pe muntele casei Domnului înseamnă o mare adunare a metodiştilor” (Journal of the Rev. Joseph Wolff, p. 96).
Timp de 24 de ani, din 1821 până în 1845, Wolff a călătorit foarte mult: în Africa a vizitat Egiptul şi Etiopia, în Asia a traversat Palestina, Siria, Persia, Buhara şi India. A vizitat de asemenea Statele Unite, oprindu-se, pe drum, să predice în insula Sf. Elena. A sosit în New York în august 1837 şi, după ce a vorbit în acel oraş, a predicat în Philadelphia şi Baltimore, îndreptându-se, în cele din urmă, spre Washington. „Aici”, spunea el, „în urma unei moţiuni înaintate de fostul preşedinte John Quincy Adams uneia dintre camerele Congresului, Camera a aprobat în unanimitate să folosesc Sala Congresului pentru o cuvântare, pe care am ţinut-o într-o sâmbătă, fiind onorat de prezenţa tuturor membrilor Congresului, precum şi de cea a episcopului de Virginia şi a clerului şi locuitorilor din Washington.
-297-
Aceeaşi onoare mi-a fost acordată de membrii guvernului din New Jersey şi Pennsylvania, în a căror prezenţă am ţinut cuvântări despre cercetările mele din Asia, precum şi despre domnia personală a lui Iisus Hristos” (Idem, p. 398, 399).
Dr. Wolff a călătorit în cele mai barbare ţări fără protecţia vreunei autorităţi europene, trecând prin multe greutăţi şi fiind înconjurat de numeroase pericole. A fost bătut cu ciomege şi înfometat, vândut ca sclav şi condamnat de trei ori la moarte. A fost atacat de bandiţi şi uneori aproape a murit de sete. Odată a fost jefuit de tot ce avea şi lăsat să călătorească sute de mile pe jos, prin munţi, cu faţa biciuită de zăpadă şi cu picioarele goale, amorţite de contactul cu pământul îngheţat.
Când a fost avertizat să nu meargă neînarmat printre triburile sălbatice şi ostile, el a declarat că „are arme” – „rugăciune, zel pentru Hristos şi încredere în ajutorul Său”. „Mai am”, a zis el, „iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de semenii mei în inimă şi Biblia în mână” (W. H. D. Adams, In Perils Oft, p. 192). Oriunde mergea, avea cu el Biblia în limbile ebraică şi engleză. Despre una dintre ultimele sale călătorii spunea: „Am… ţinut Biblia deschisă în mâini. Am simţit că puterea mea era în această Carte şi că puterea ei mă va susţine” (Idem, p. 201).
Astfel, a fost perseverent în activitatea lui până când vestea judecăţii a ajuns la o mare parte din omenire. Printre iudei, turci, parşi, hinduşi şi multe alte naţionalităţi şi rase, el a răspândit Cuvântul lui Dumnezeu în aceste limbi diferite, anunţând pretutindeni domnia apropiată a lui Mesia.
În călătoriile lui la Buhara, a descoperit că doctrina apropiatei reveniri a Domnului era cunoscută de un popor îndepărtat şi izolat. „Arabii din Yemen”, spunea el, „deţin o carte numită Seera, în care se menţionează despre a doua venire a lui Hristos şi despre domnia Sa în slavă, iar ei aşteaptă ca evenimente mari să aibă loc în anul 1840” (Journal of the Rev. Joseph Wolff, p. 377). „În Yemen… am petrecut şase zile împreună cu fiii lui Recab. Ei nu beau vin, nu cultivă viţă-de-vie, nu seamănă nimic, trăiesc în corturi şi-şi amintesc de bătrânul Ionadab, fiul lui Recab. Am găsit împreună cu ei copii ai lui Israel din tribul lui Dan, (…) care aşteaptă alături de fiii lui Recab venirea grabnică a lui Mesia pe norii cerului” (Idem, p. 389).
O credinţă asemănătoare a fost descoperită de un alt misionar în Tataria. Un preot tătar l-a întrebat pe misionar când va veni Hristos a doua oară.
-298-
Când misionarul a răspuns că nu ştie nimic despre acest lucru, preotul a părut foarte surprins de o aşa ignoranţă la cineva care se pretindea profesor de Biblie şi şi-a exprimat propria credinţă, întemeiată pe profeţie, că Hristos va reveni în anul 1844. În 1826, mesajul despre revenirea lui Hristos a început să fie predicat în Anglia. Aici mişcarea nu a căpătat o formă atât de pronunţată ca în America. Momentul exact al revenirii n-a fost predicat la un nivel atât de general, însă marele adevăr al apropiatei veniri a lui Hristos cu putere şi slavă a fost proclamat intens, şi aceasta nu numai printre disidenţi şi nonconformişti. Mourant Brock, un scriitor englez, declara că aproape şapte sute de pastori ai Bisericii Anglicane au fost angrenaţi în predicarea „acestei Evanghelii a Împărăţiei” (Matei 24:14). Mesajul care indica anul 1844 ca moment al revenirii Domnului a fost predicat şi în restul Marii Britanii. Publicaţiile venite din Statele Unite care tratau acest subiect erau larg răspândite. În Anglia, cărţile şi revistele se retipăreau. În anul 1842, Robert Winter, englez prin naştere, care acceptase credinţa în revenirea lui Hristos în America, s-a întors în ţara sa natală pentru a anunţa venirea Domnului. Mulţi i s-au alăturat în această acţiune şi vestea judecăţii a fost proclamată în diferite părţi ale Angliei. În America de Sud, în mijlocul barbariei şi al comportamentului lipsit de scrupule al clericilor, Lacunza, un iezuit spaniol, a descoperit Scripturile şi, astfel, a acceptat adevărul revenirii iminente a lui Hristos. Hotărât să-i avertizeze şi pe alţii şi dorind în acelaşi timp să evite cenzura Romei, şi-a publicat convingerile sub pseudonimul „Rabi Ben-Ezra”, prezentându-se ca un convertit iudeu. Lacunza a trăit în secolul al XVIII-lea, dar cartea lui a ajuns la Londra cam prin anul 1825 şi a fost tradusă în limba engleză. Publicarea ei a servit la adâncirea interesului pentru cea de-a doua venire, interes care fusese deja stârnit în Anglia.
În Germania, doctrina aceasta fusese predicată în secolul al XVIII-lea de Bengel, pastor al Bisericii Luterane şi renumit teolog şi critic. După terminarea studiilor, Bengel „se dedicase studiului teologiei, către care era în mod natural înclinat datorită caracterului sobru şi religios al minţii sale, caracter amplificat de educaţia şi disciplina pe care le căpătase anterior. Ca şi alţi tineri serioşi care au trăit înainte şi după el, a trebuit să lupte cu îndoieli şi dificultăţi de natură religioasă şi chiar face aluzie, cu multă sensibilitate, la «multele săgeţi care i-au străpuns sărmana inimă şi i-au făcut tinereţea greu de suportat.»” Devenind membru al Consistoriului din Württemberg, a apărat cauza libertăţii religioase.
-299-
„Susţinea în continuare drepturile şi privilegiile Bisericii, însă pleda să se acorde toată libertatea cuvenită celor care se simţeau constrânşi, din motive de conştiinţă, să se retragă din rândurile ei” (Encyclopaedia Britannica, ed. a 9-a, art. „Bengel”). Efectele pozitive ale acestei politici sunt resimţite şi astăzi în provincia lui natală. Doctrina celei de-a doua veniri a lui Hristos a strălucit cu putere asupra minţii lui Bengel în timp ce pregătea o predică din Apocalipsa 21 pentru duminica dinainte de Crăciun. Profeţiile din Apocalipsa i s-au clarificat ca niciodată mai înainte. Copleşit de sentimentul importanţei colosale şi al gloriei neîntrecute a scenelor prezentate de profet, s-a văzut forţat ca, pentru un timp, să nu se mai gândească la acest subiect. În timp ce se afla la amvon, subiectul i-a venit din nou în minte, cu putere şi plin de viaţă. Din acel moment s-a dedicat studiului profeţiilor, în special al celor din Apocalipsa, şi a ajuns curând la convingerea că ele indică o venire iminentă a lui Hristos. Data pe care a stabilit-o pentru acest eveniment diferea cu foarte puţini ani de cea fixată mai târziu de Miller. Scrierile lui Bengel s-au răspândit în toată creştinătatea. Opiniile lui cu privire la profeţie au fost acceptate la un nivel aproape general în statul său, Württemberg, şi, într-o anumită măsură, şi în alte părţi ale Germaniei. Mişcarea a continuat după moartea lui şi mesajul revenirii lui Hristos se auzea în Germania în acelaşi timp în care atrăgea atenţia oamenilor şi în alte ţări. Foarte de timpuriu, unii credincioşi au mers în Rusia, unde au format colonii, iar credinţa în apropiata venire a lui Hristos se păstrează încă în bisericile germane din această ţară.
Lumina a strălucit, de asemenea, în Franţa şi Elveţia. La Geneva, oraş în care Farel şi Calvin răspândiseră adevărul Reformei, mesajul celei de-a doua veniri a fost predicat de către Gaussen. Pe când era student, acesta intrase în contact cu spiritul raţionalismului, care invadase toată Europa în ultima parte a secolului al XVIII- lea şi începutul secolului al XIX-lea. Când şi-a început activitatea de preot, nu numai că nu cunoştea credinţa adevărată, dar înclina şi spre scepticism. Interesul pentru studiul profeţiei i s-a trezit încă din tinereţe. După ce a citit Istoria Antică a lui Rollin, atenţia i-a fost atrasă de capitolul 2 din Daniel şi a fost impresionat de exactitatea extraordinară cu care se împlinise profeţia, aşa cum putea constata din relatarea istorică. Aceasta era o mărturie în favoarea inspiraţiei Scripturii, care i-a servit ca ancoră în mijlocul pericolelor din anii de mai târziu.