Capitolul 20 — O mare redeșteptare religioasă
In profeţia conţinută în mesajul primului înger din Apocalipsa 14 este prezisă o mare redeşteptare religioasă în urma anunţării apropiatei reveniri a lui Hristos. Un înger este văzut zburând „prin mijlocul cerului, cu o Evanghelie veşnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod. El zicea cu glas tare: «Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui, şi închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor!»” (Apocalipsa 14:6,7).
Este semnificativ faptul că un înger este cel care dă acest avertisment. Înţelepciunea divină a vrut să reprezinte prin puritatea, slava şi puterea mesagerului ceresc atât caracterul înalt al lucrării ce trebuia îndeplinită prin acest mesaj, cât şi forţa şi slava care urmau să o însoţească. Zborul îngerului „prin mijlocul cerului”, „glasul tare” cu care este rostită avertizarea şi vestirea ei tuturor „locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod” constituie o dovadă a repeziciunii şi dimensiunii mondiale a mişcării. Mesajul însuşi aruncă lumină asupra timpului în care urma să aibă loc această mişcare. Se afirmă că ea face parte din „Evanghelia veşnică” şi anunţă începutul judecăţii. Mesajul mântuirii a fost predicat în toate timpurile, dar cel anunţat de înger face parte din Evanghelia care putea fi predicată numai în zilele din urmă, întrucât numai atunci avea să fie adevărat că ceasul judecăţii a venit. Profeţiile prezintă o succesiune de evenimente care conduc către momentul de început al judecăţii.
-293-
Acest lucru este adevărat în special în dreptul cărţii lui Daniel. Profetului i s-a poruncit totuşi să sigileze „până la vremea sfârşitului” acea parte a profeţiei care se referea la zilele din urmă. Până când istoria omenirii nu ajungea în acest punct, nu putea fi proclamat un mesaj despre judecată, mesaj bazat pe împlinirea acestor profeţii. Însă, la vremea sfârşitului, spune profetul, „mulţi o vor citi şi cunoştinţa va creşte” (Daniel 12:4).
Apostolul Pavel a avertizat biserica să nu aştepte revenirea lui Hristos în timpul vieţii lui. Ziua aceea „nu va veni”, spunea el, „înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă şi de a se descoperi omul fărădelegii” (2 Tesaloniceni 2:3). Nu putem aştepta venirea Domnului nostru decât după marea apostazie şi după lunga perioadă de domnie a „omului fărădelegii”. „Omul fărădelegii”, care mai este numit „taina fărădelegii” (2 Tesaloniceni 2:7), „fiul pierzării” (2 Te- saloniceni 2:3) şi „acel nelegiuit” (2 Tesaloniceni 2:8), reprezintă papalitatea, care, după cum prezisese profeţia, urma să-şi menţină supremaţia timp de 1.260 de ani. Această perioadă s-a sfârşit în 1798. Venirea lui Hristos nu putea să aibă loc înainte de acel timp. Pavel cuprinde cu avertizarea lui întreaga eră creştină, până în anul 1798. Vestea celei de-a doua veniri a lui Hristos trebuia proclamată numai după încheierea acestei perioade. Un asemenea mesaj nu mai fusese predicat niciodată. Pavel, după cum am văzut, nu l-a predicat, ci le atrăgea atenţia fraţilor lui că venirea Domnului va fi într-un viitor îndepărtat. Nici reformatorii n-au predicat-o. Martin Luther plasa judecata cam la trei sute de ani după el. Însă, începând cu anul 1798, cartea lui Daniel a fost desigilată, cunoaşterea profeţiilor a crescut şi mulţi au anunţat ves- tea solemnă a apropiatei judecăţi.
Asemenea marii Reforme din secolul al XVI-lea, mişcarea de aşteptare a revenirii lui Hristos a apărut în diferite ţări creştine în acelaşi timp. Atât în Europa, cât şi în America, bărbaţi ai credinţei şi ai rugăciunii au început, sub influenţa lui Dumnezeu, să studieze profeţiile şi, urmărind raportul inspirat, au văzut dovezi convingătoare că sfârşitul tuturor lucrurilor era aproape. În diferite ţări existau grupe izolate de creştini care, numai prin studiul Scripturilor, au ajuns la convingerea că venirea Mântuitorului era iminentă. În anul 1821, la trei ani după ce Miller a reuşit să înţeleagă profeţiile care indicau timpul judecăţii, dr. Joseph Wolff, „misionarul lumii”, a început să predice apropiata revenire a Domnului. Wolff s-a născut în Germania, din părinţi evrei, tatăl lui fiind rabin. Când era foarte tânăr, s-a convins de adevărul religiei creştine.
-294-
Având o minte activă, cercetătoare, ascultase atent conversaţiile care se purtau în casa tatălui său, unde evrei credincioşi se adunau zilnic pentru a vorbi despre speranţele şi aşteptările poporului lor, despre slava lui Mesia care avea să vină şi despre restaurarea Israelului. Într-o zi, auzind menţionându-se numele lui Iisus din Nazaret, băiatul a întrebat cine era. „Un evreu foarte talentat”, a venit răspunsul, „dar, pentru că a pretins a fi Mesia, tribunalul iudaic L-a condamnat la moarte.” „De ce”, a replicat băiatul, „este Ierusalimul distrus şi de ce suntem noi în robie?” „Vai, vai”, i-a răspuns tatăl, „pentru că iudeii i-au ucis pe profeţi.” Deodată, copilului i-a trecut prin minte gândul: „Poate că şi Iisus a fost un profet, iar iudeii L-au omorât, deşi a fost nevinovat” (Travels and Adventures of the Rev. Joseph Wolff, vol. 1, p. 6). Atât de puternic a fost acest sentiment, încât, deşi îi era interzis să intre într-o biserică creştină, asculta deseori predica de afară. Pe când avea numai şapte ani, se lăuda în faţa unui vecin creştin în vârstă cu triumful viitor al lui Israel când avea să vină Mesia, la care bătrânul i-a răspuns blând: „Dragă băiete, îţi voi spune cine a fost adevăratul Mesia. A fost Iisus din Nazaret, (…) pe care strămoşii tăi L-au ucis, aşa cum i-au ucis şi pe profeţii din vechime. Du-te acasă şi citeşte capitolul 53 din Isaia şi te vei convinge că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu” (Idem, vol. I, p. 7). Deodată, această convingere a pus stăpânire pe el. A mers acasă, a citit capitolul respectiv şi a rămas uimit când a înţeles cât de perfect se împlinise el în dreptul lui Iisus din Nazaret. Erau oare adevărate cuvintele creştinului? Băiatul i-a cerut tatălui să-i explice profeţia, dar a fost întâmpinat cu o tăcere atât de categorică, încât niciodată n-a mai îndrăznit să aducă în discuţie acest subiect. Însă aceasta n-a făcut decât să-i amplifice dorinţa de a cunoaşte mai multe despre religia creştină. Ceea ce căuta el să cunoască îi era cu premeditare ascuns în căminul lui iudaic. Însă, când avea numai unsprezece ani, a părăsit casa părintească şi a plecat în lume pentru a urma o şcoală şi pentru a-şi alege religia şi cariera. A găsit adăpost pentru un timp la nişte rude, dar a fost alungat curând pentru că era apostat. Singur şi fără bani, a trebuit să-şi croiască drum printre străini. A mers din loc în loc, a studiat cu sârguinţă şi şi-a câştigat existenţa predând limba ebraică. Sub influenţa unui profesor catolic, a acceptat credinţa catolică, plănuind să devină misionar pentru propriul popor.
-295-
Cu această ţintă în minte, a plecat peste câţiva ani pentru a-şi continua studiile la Colegiul Urban Pontifical „De Propaganda Fide” din Roma. Aici, obiceiul său de a gândi independent şi de a vorbi deschis i-au atras acuzaţii de erezie. A atacat în mod deschis abuzurile bisericii şi a insistat asupra necesităţii unei reforme. Deşi la început s-a bucurat de o favoare deosebită din partea demnitarilor papali, după un timp a fost îndepărtat din Roma. Sub supravegherea bisericii, a mers din loc în loc, până când a devenit clar că niciodată nu va putea fi convins să se supună robiei romano-catolicismului. A fost declarat incorigibil şi lăsat să plece liber unde dorea. A plecat în Anglia şi, îmbrăţişând credinţa protestantă, s-a alăturat Bisericii Anglicane. După doi ani de studiu, în anul 1821, a plecat în misiune. Acceptase marele adevăr al primei veniri a lui Hristos, ca „om al durerii şi obişnuit cu suferinţa” (Isaia 53:3), însă Wolff a înţeles că profeţiile scot în evidenţă cu aceeaşi claritate şi a doua venire a Sa cu putere şi slavă. În timp ce căuta să-şi aducă propriul popor la Iisus din Nazaret şi să-i convingă pe conaţionalii săi că El este Cel Promis, îndreptându-le atenţia spre prima Lui venire ca un om umil şi jertfă pentru păcatele oamenilor, le predica şi despre revenirea Sa ca Împărat şi Eliberator. „Iisus din Nazaret, adevăratul Mesia”, zicea el, „ale cărui mâini şi picioare au fost străpunse, care a fost dus ca un miel la tăiere, care a fost om al durerii şi obişnuit cu suferinţa, a cărui primă venire a avut loc după ce sceptrul a fost luat de la Iuda şi toiagul de cârmuire dintre picioarele sale, va veni a doua oară pe norii cerului cu trâmbiţa Arhanghelului” (Joseph Wolff, Researches and Missionary Labors, p. 62). „Va sta pe Muntele Măslinilor, iar stăpânirea asupra întregii creaţii, care i-a fost încredinţată odată lui Adam şi pe care acesta a pierdut-o (Geneza 1:26; 3:17), Îi va fi dată Lui. El va fi Împărat peste tot pământul. Gemetele şi tânguirile creaţiei vor înceta şi imnuri de laudă şi mulţumire se vor auzi… Când va veni Iisus în slava Tatălui Său, cu sfinţii îngeri, (…) mai întâi vor învia cei morţi în Hristos (1 Tesaloniceni 4:16; 1 Corinteni 15:52). Aceasta este ceea ce noi, creştinii, numim prima înviere. Atunci regnul animal îşi va schimba natura (Isaia 11:6-9) şi se va supune lui Iisus (Psalmul 8). Va domni o pace universală” (Journal of the Rev. Joseph Wolff, p. 378, 379). „Domnul va privi din nou asupra pământului şi va spune: «Iată, este foarte bun»” (Idem, p. 294).