Totuşi ea nu a fost instaurată efectiv decât la moartea lui Hristos. Chiar şi după începerea misiunii Sale pe pământ, Mântuitorul, epuizat de încăpăţânarea şi nerecunoştinţa oamenilor, ar fi putut să Se dea înapoi de la jertfa de pe Golgota. În Ghetsimani, cupa suferinţei tremura în mâna Sa. El ar fi putut, chiar şi atunci, să-şi şteargă sudoarea de sânge de pe frunte şi să lase omenirea vinovată să dispară în nelegiuirea ei. Dacă ar fi făcut aşa, nu mai putea exista nicio răscumpărare pentru omenirea căzută. Dar când Mântuitorul Şi-a dat viaţa şi, cu ultima suflare, a strigat: „S-a isprăvit!”, atunci a fost garantată împlinirea Planului de Răscumpărare. Promisiunea mântuirii făcută perechii păcătoase în Eden a fost ratificată. Împărăţia harului, care existase înainte doar ca făgăduinţă a lui Dumnezeu, a fost atunci instaurată. Astfel, moartea lui Hristos – însuşi evenimentul despre care ucenicii consideraseră că dusese la spulberarea definitivă a speranţei lor – a fost exact evenimentul care le-a împlinit speranţa pentru veşnicie. Deşi le produsese o dezamăgire amară, era dovada cea mai înaltă că mesajul lor fusese corect. Evenimentul care îi umpluse de jale şi de disperare a deschis uşa speranţei pentru fiecare copil al lui Adam şi, în el, se concentrează viaţa viitoare şi fericirea veşnică a tuturor credincioşilor lui Dumnezeu din toate timpurile.
Planurile îndurării infinite se împlineau chiar prin intermediul dezamăgirii ucenicilor. Inimile lor fuseseră câştigate prin harul şi puterea divină a învăţăturilor lui Iisus, care „a vorbit cum n-a vorbit niciodată vreun om”, totuşi, amestecat cu aurul curat al iubirii lor pentru El, era aliajul inferior al mândriei lumeşti şi ambiţiilor egoiste. Chiar şi în camera unde au mâncat Paştele, în acel ceas solemn când Domnul lor începuse deja să intre în umbra Ghetsimanilor, „s-a iscat şi o ceartă, ca să ştie care din ei avea să fie socotit ca cel mai mare” (Luca 22:24). În imaginaţia lor, vedeau tronul, coroana şi gloria, în timp ce exact în faţa lor se aflau ruşinea, agonia din grădină, sala de judecată şi crucea Golgotei. Mândria inimii şi setea de onoare trecătoare îi făcuseră să se ţină cu înverşunare de învăţătura falsă a vremii lor şi să treacă neatenţi pe lângă cuvintele Mântuitorului, care arătau adevărata natură a Împărăţiei Sale şi îndreptau atenţia spre agonia şi moartea Sa. Aceste greşeli au dus la încercarea – aspră, dar necesară – care a fost îngăduită pentru îndreptarea lor. Deşi înţeleseseră greşit semnificaţia mesajului lor şi aşteptările le fuseseră înşelate, ucenicii predicaseră avertizarea dată lor de Dumnezeu, iar El avea să le răsplătească devotamentul şi să le onoreze ascultarea. Lor urma să le fie încredinţată proclamarea Evangheliei glorioase a Domnului lor către toate popoarele.
-287-
Experienţa care li s-a părut atât de amară a fost îngăduită ca să-i pregătească pentru această misiune. După înviere, Iisus li S-a arătat ucenicilor pe drumul spre Emaus şi, începând „de la Moise şi de la toţi prorocii, le-a tâlcuit în toate Scripturile ce era cu privire la El” (Luca 24:27). Inimile ucenicilor au fost trezite. Credinţa le-a fost aprinsă. Ei au fost „născuţi din nou la o nădejde vie”, chiar mai înainte ca Iisus să li Se prezinte explicit. Scopul Său era acela de a le lumina înţelegerea şi a le consolida credinţa în „Cuvântul cel tare al profeţiei”. El voia ca adevărul să prindă rădăcini puternice în mintea lor, pentru că era susţinut nu numai de mărturia Sa personală, ci şi de dovezile incontestabile datorate simbolurilor şi prefigurărilor din legea ceremonială şi profeţiilor Vechiului Testament. Era necesar ca urmaşii lui Hristos să aibă o credinţă inteligentă nu numai spre binele lor, ci şi pentru a fi în stare să-L prezinte lumii pe Hristos. Ca un prim pas în acest demers, Iisus i-a îndreptat pe ucenici către „Moise şi toţi prorocii”. Aceasta a fost mărturia dată de Mântuitorul înviat cu privire la valoarea şi importanţa Scripturilor Vechiului Testament. Ce schimbare s-a produs în inima ucenicilor când au privit încă o dată faţa iubită a Mântuitorului lor! (Luca 24:32). Într-un sens deplin şi mai profund decât oricând înainte, ei L-au „găsit pe Acela despre care a scris Moise în Lege şi Prorocii”. Nesiguranţa, durerea şi disperarea au făcut loc unei certitudini desăvârşite, unei credinţe neumbrite. Ce lucru minunat că, după înălţarea Sa, ei „erau nelipsiţi de la Templu, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu”. Oamenii, ştiind doar despre moartea infamă a Mântuitorului, se aşteptau să vadă pe feţele lor expresia durerii, a confuziei şi a înfrângerii, dar au văzut bucurie şi biruinţă. Ce pregătire primiseră aceşti ucenici în vederea lucrării care îi aştepta! Trecuseră prin cea mai adâncă încercare posibilă şi văzuseră cum fusese împlinit Cuvântul lui Dumnezeu în mod glorios, când, din punct de vedere omenesc, totul era pierdut. De acum înainte, ce ar fi putut să descurajeze credinţa lor şi ce ar fi putut să răcească patosul iubirii lor? În cea mai adâncă durere, ei au primit „o puternică îmbărbătare”, o speranţă care a fost ca „o ancoră a sufletului, tare şi neclintită” (Evrei 6:18,19). Fuseseră martorii înţelepciunii şi puterii lui Dumnezeu şi erau convinşi că „nici moartea, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nicio altă făptură” nu erau în stare să-i despartă „de dragostea lui Dumnezeu, care este în Hristos Iisus, Domnul nostru”. „În toate aceste lucruri”, spuneau ei, „suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit” (Romani 8:38,39,37).
-288-
„Cuvântul Domnului rămâne în veac” (1 Petru 1:25). „Cine-i va osândi? Hristos a murit! Ba mai mult, El a şi înviat şi stă la dreapta lui Dumnezeu şi mijloceşte pentru noi!” (Romani 8:34).
Domnul a spus: „Poporul Meu niciodată nu va mai fi de ocară” (Ioel 2:26). „Seara vine plânsul, iar dimineaţa, veselia” (Psalmii 30:5). În ziua învierii, aceşti ucenici s-au întâlnit cu Mântuitorul şi inima lor ardea în ei când ascultau cuvintele Sale. I-au privit fruntea, mâinile şi picioarele care fuseseră zdrobite pentru ei. Înainte de înălţare, Iisus i-a condus până la Betania şi, ridicându-Şi mâinile în semn de binecuvântare, le-a poruncit: „Duceţi-vă în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia”, adăugând „şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele” (Marcu 16:15; Matei 28:20). În Ziua Cincizecimii, Mângâietorul promis a coborât şi le-a fost dată putere de sus, iar sufletele credincioşilor au tresărit dându-şi seama de prezenţa Domnului lor. După toate aceste momente, chiar dacă drumul lor ar fi trecut prin sacrificiu şi martiraj, ca şi al Domnului lor, ar fi dat ei misiunea Evangheliei harului Său şi „coroana neprihănirii”, care va fi primită la venirea Sa, pe onoarea unui tron pământesc, ce fusese speranţa lor în primii ani de ucenicie? El, care „poate să facă nespus mai mult decât cerem sau gândim noi”, le-a acordat, împreună cu părtăşia la suferinţele Sale, şi părtăşia la bucuria Sa – bucuria de a duce „pe mulţi fii la slavă”, o bucurie nerostită, „o greutate veşnică de slavă”, cu care, spune Pavel, „întristările noastre uşoare, de o clipă”, nu sunt vrednice să fie comparate (Efeseni 3:20; Evrei 2:10; 2 Corinteni 4:17; Romani 8:18).
Experienţa ucenicilor care au predicat „Evanghelia Împărăţiei” la prima venire a lui Hristos are corespondentul în experienţa acelora care au proclamat cea de-a doua venire a Lui. După cum ucenicii au mers predicând: „S-a împlinit vremea şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape”, tot aşa Miller şi colaboratorii lui au proclamat faptul că cea mai lungă şi, în acelaşi timp, ultima perioadă profetică menţionată în Biblie era pe punctul să se încheie, că judecata era aproape, iar Împărăţia veşnică urma să înceapă. Predicarea ucenicilor privind împlinirea vremii se întemeia pe cele 70 de săptămâni din Daniel 9. Miller şi colaboratorii lui anunţau încheierea celor 2.300 de zile din Daniel 8:14, din care cele 70 de săptămâni formau o parte.
-289-
Ceea ce au predicat şi unii, şi alţii a avut ca bază împlinirea unei părţi diferite din aceeaşi mare perioadă profetică. Asemenea primilor ucenici, William Miller şi colaboratorii lui n-au înţeles pe deplin importanţa mesajului transmis. Erori care fuseseră înrădăcinate de mult timp în biserică i-au împiedicat să ajungă la o interpretare corectă a unui punct important din profeţie. De aceea, deşi au vestit solia pe care Dumnezeu le-o încredinţase să o ducă lumii, din cauza interpretării greşite a profeţiei, ei au suferit o dezamăgire. Explicând pasajul din Daniel 8:14, „Până vor trece două mii trei sute de seri şi dimineţi; apoi Sfântul Locaş va fi curăţit”, Miller, aşa cum s-a amintit, a adoptat concepţia unanim acceptată că Sanctuarul este pământul, considerând că această curăţare a Sanctuarului reprezenta curăţarea pământului prin foc, la venirea Domnului. Prin urmare, când a descoperit că încheierea celor 2.300 de zile era prezisă cu exactitate, el a tras concluzia că aceasta indica momentul celei de a doua veniri. Greşeala lui a fost determinată de acceptarea concepţiei larg răspândite privind semnificaţia Sanctuarului. În sistemul ceremonial, care era o prefigurare a jertfei şi preoţiei lui Hristos, curăţarea Sanctuarului era ultimul serviciu îndeplinit de marele-preot în ciclul anual de slujbe. Era ultima etapă a ispăşirii – îndepărtarea păcatului din Israel. Ea simboliza ultima fază a lucrării Marelui nostru Preot din ceruri, prin îndepărtarea sau ştergerea păcatelor poporului Său, înregistrate în rapoartele cerului. Acest lucru presupune o anumită cercetare, o acţiune de judecare, şi precedă venirea lui Hristos pe norii cerului cu putere şi slavă mare, deoarece, când El revine, toate cazurile au fost deja decise. Iisus spune: „Răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui” (Apocalipsa 22:12). Această judecată, care precedă a doua venire, este proclamată de primul înger din Apocalipsa 14:7 – „Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui.” Cei care au rostit această avertizare au rostit mesajul potrivit la timpul potrivit. Dar, aşa cum primii ucenici au declarat: „S-a împlinit vremea şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape”, bazându-se pe profeţia din Daniel 9, dar nu au înţeles că moartea lui Mesia era prezisă în acelaşi capitol din Scriptură, tot aşa Miller şi colaboratorii lui au predicat bazându-se pe Daniel 8:14 şi Apocalipsa 14:7, fără să observe că Apocalipsa 14 mai conţinea şi alte mesaje care trebuiau şi ele proclamate înainte de venirea Domnului. După cum ucenicii au greşit cu privire la împărăţia care urma să fie instaurată la finalul celor 70 de săptămâni, la fel au greşit şi adventiştii în legătură cu evenimentul care avea să aibă loc la încheierea celor 2.300 de zile.
-290-
În ambele cazuri, a fost o acceptare sau mai degrabă o aderare la erorile populare, care au orbit mintea faţă de adevăr. Şi ucenicii, şi milleriţii au împlinit voia lui Dumnezeu, proclamând mesajul dorit de El. Şi unii, şi alţii s-au confruntat cu dezamăgirea din cauza greşitei interpretări date mesajului. Totuşi Dumnezeu Şi-a împlinit beneficul plan prin faptul că a permis ca avertizarea cu privire la judecată să fie prezentată exact aşa cum trebuia. Ziua cea mare era aproape şi, în providenţa Sa, oamenii au fost puşi la proba timpului limitat pe care îl mai aveau la dispoziţie, pentru a li se demonstra ce era în inima lor. Mesajul avea menirea de a testa şi purifica biserica. Oamenii aveau să fie făcuţi să-şi dea seama dacă sentimentele lor erau legate de lumea aceasta sau de Hristos şi de cer. Ei susţineau că Îl iubesc pe Mântuitorul. Acum trebuiau să-şi dovedească iubirea. Erau dispuşi să renunţe la speranţele şi ambiţiile lor trecătoare şi să întâmpine cu bucurie venirea Domnului lor? Mesajul avea scopul de a-i face în stare să-şi discearnă adevărata stare spirituală şi le-a fost trimis din îndurare, pentru a-i determina să-L caute pe Domnul cu pocăinţă şi umilinţă.
Deşi a fost rezultatul propriei interpretări greşite a mesajului transmis de ei, această dezamăgire urma să fie schimbată în bine. Avea să pună la probă inima acelora care declaraseră că au dat curs avertizării. Confruntaţi cu dezamăgirea, vor renunţa ei rapid la experienţa lor şi la încrederea în Cuvântul lui Dumnezeu? Sau vor căuta, în rugăciune şi umilinţă, să vadă unde n-au înţeles semnificaţia profeţiei? Câţi au fost mânaţi de teamă, de impuls sau de entuziasm? Câţi au fost cu inima împărţită şi necredincioasă? Mase de oameni au susţinut că iubesc venirea Domnului. Când vor fi chemaţi să suporte batjocura şi ocara lumii, testul amânării şi dezamăgirii, vor renunţa oare la credinţă? Din cauză că n-au înţeles imediat planul lui Dumnezeu în ceea ce-i priveşte, vor respinge adevărurile susţinute de cea mai clară mărturie a Cuvântului Său? Această încercare avea să scoată la iveală rezistenţa celor care, cu o credinţă adevărată, au acţionat conform cu ceea ce au crezut că este învăţătura Cuvântului şi Duhului lui Dumnezeu. Aceasta avea să-i înveţe, aşa cum numai o astfel de experienţă putea s-o facă, ce înseamnă pericolul acceptării teoriilor şi interpretărilor oamenilor, în loc de a face din Biblie propriul interpret. Pentru copiii credinţei, nedumerirea şi întristarea care au rezultat din greşeala lor aveau să ducă la corectarea necesară.
-291-
Ei urmau să fie conduşi la un studiu mai amănunţit al Cuvântului profetic. Aveau să înveţe să examineze mai atent temeiul credinţei lor şi să respingă orice lucru neîntemeiat pe adevărul Scripturilor, oricare ar fi măsura în care este acceptat de lumea creştină. Pentru aceşti credincioşi, ca şi pentru primii ucenici, ceea ce părea întunecat înţelegerii lor în ceasul încercării avea să fie clarificat după aceea. Când aveau să vadă „sfârşitul pe care-l va da Domnul”, urmau să ştie că, în ciuda încercării rezultate din greşelile lor, planurile Sale pline de iubire faţă de ei s-au împlinit cu fidelitate. Ei au învăţat printr-o binecuvântată experienţă că El este „plin de îndurare şi milostiv”, că toate căile Sale sunt „îndurare şi adevăr pentru aceia care păzesc legământul Său şi orânduirile Sale”.