Această profeţie s-a împlinit în modul cel mai exact şi mai izbitor în istoria Franţei. În timpul Revoluţiei, în anul 1793, „lumea a auzit pentru prima dată că o grupare de bărbaţi născuţi şi educaţi în mijlocul civilizaţiei, care îşi asumau dreptul să guverneze una dintre cele mai nobile ţări ale Europei, şi-au ridicat cu toţii glasul pentru a nega cel mai solemn adevăr pe care îl primeşte sufletul omenesc şi au renunţat în unanimitate la credinţa şi adorarea lui Dumnezeu” (Sir Walter Scott, Life of Napoleon, vol. 1, cap. 17). „Franţa este singura ţară din lume cu privire la care a rămas autentic consemnat faptul că şi-a ridicat mâna, ca naţiune, în revoltă deschisă împotriva Autorului universului. Au existat şi continuă să existe mulţi hulitori, mulţi necredincioşi în Anglia, Germania, Spania şi în alte locuri, dar Franţa se distinge în istoria lumii drept singurul stat care, prin decretul Adunării Legislative, a declarat că Dumnezeu nu există, iar la auzul acestei declaraţii, toată populaţia capitalei şi o mare majoritate din alte părţi, atât femei, cât şi bărbaţi, au dansat şi au cântat de bucurie, în semn de acceptare.” (Blackwood’s Magazine, noiembrie 1870).
Franţa a prezentat, de asemenea, trăsăturile care au caracterizat Sodoma. În timpul Revoluţiei, s-a manifestat o stare de corupţie şi decădere morală asemănătoare cu cea care a adus distrugerea asupra cetăţilor din câmpie. Un istoric prezintă atât ateismul, cât şi imoralitatea Franţei aşa cum sunt redate în profeţie: „Strâns legată de aceste legi care priveau religia a fost legea care a redus unirea prin căsătorie – cel mai sfânt angajament pe care pot să-l facă fiinţele umane, a cărui durabilitate contribuie cel mai puternic la consolidarea societăţii – la un simplu contract civil cu un caracter pasager, în care două persoane pot să se unească sau să se despartă după bunul plac. (…) Dacă demonii s-ar fi străduit să conceapă o modalitate de a distruge cel mai eficient tot ce este venerabil, fermecător sau durabil în viaţa de familie şi să obţină în acelaşi timp asigurarea că răul pe care urmăreau să-l facă va fi perpetuat de la o generaţie la alta, n-ar fi inventat un plan mai eficace decât degradarea legământului căsătoriei. (…) Sophie Arnoult, o actriţă vestită pentru vorbele ei de duh, a descris căsătoria republicană drept «sacramentul adulterului»” (Scott, vol. 1, cap. 17).
„Unde a fost răstignit şi Domnul nostru” – Această menţiune din profeţie s-a împlinit, de asemenea, în Franţa. În nicio altă ţară nu s-a manifestat mai izbitor spiritul de duşmănie faţă de Hristos. În nicio altă ţară adevărul n-a întâmpinat o rezistenţă mai crudă şi mai înverşunată. Prin persecuţia pe care a declanşat-o împotriva martorilor Evangheliei, Franţa L-a răstignit pe Domnul Hristos în persoana ucenicilor Săi.
-223-
Sângele sfinţilor fusese vărsat secol după secol. În timp ce valdenzii îşi dădeau viaţa în munţii Piemontului „pentru Cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia lui Iisus Hristos”, o mărturie asemănătoare în favoarea adevărului era dată de fraţii lor, albigenzii din Franţa. În zilele Reformei, adepţii ei au fost ucişi în torturi groaznice. Rege şi nobili, doamne de origine înaltă şi fete delicate, mândria şi nobleţea naţiunii s-au desfătat privind agonia martirilor lui Iisus. Vitejii hughenoţi, luptând pentru acele drepturi pe care sufletul omenesc le consideră cele mai sacre, şi-au vărsat sângele pe multe câmpuri de luptă aprigă. Protestanţii erau scoşi în afara legii, se punea un preţ pe capul lor şi erau apoi vânaţi ca nişte animale sălbatice. „Biserica din pustie” – Puţinii urmaşi ai vechilor creştini care mai rămăseseră în Franţa în secolul al XVIII-lea, ascunzându-se în munţii din sud, încă păstrau credinţa părinţilor lor. Când îndrăzneau să se întâlnească noaptea pe coastele munţilor sau în luminişuri singuratice, erau vânaţi şi târâţi în sclavie pe viaţă la galere. Cei mai curaţi, cei mai distinşi, cei mai inteligenţi bărbaţi ai Franţei erau legaţi în lanţuri, în torturi groaznice, între hoţi şi ucigaşi (vezi Wylie, vol. 22, cap. 6). Alţii, trataţi mai cu milă, erau împuşcaţi cu sânge rece, în timp ce, neînarmaţi şi neajutoraţi, cădeau pe genunchi pentru rugăciune. Sute de oameni în vârstă, femei fără apărare şi copii nevinovaţi erau lăsaţi morţi pe pământ, la locul lor de întâlnire. Străbătând panta muntelui sau pădurea unde obişnuiau să se adune, nu era ceva neobişnuit să găseşti „la fiecare pas trupuri moarte presărate pe pajişti şi cadavre atârnând de copaci”. Ţara lor, pustiită de sabie, de secure şi de rug, „a fost transformată într-o pustietate vastă şi sumbră”. „Aceste atrocităţi n-au fost decretate… în Evul Mediu [întunecat], ci în epoca strălucită a lui Ludovic al XIV- lea. Atunci era cultivată ştiinţa, înfloreau literele, teologii de la curte şi din capitală erau oameni erudiţi şi elocvenţi şi pretindeau că sunt plini de darurile blândeţii şi iubirii” (Idem, vol. 22, cap. 7).
Dar fapta cea mai întunecată din catalogul negru al crimei, cea mai oribilă dintre faptele demonice ale tuturor secolelor cumplite a fost masacrul din noaptea Sfântului Bartolomeu (1572). Lumea încă îşi aminteşte cu fiori şi oroare scenele celui mai laş şi mai crud atac. Regele Franţei, îndemnat de preoţii şi prelaţii Romei, a aprobat acea faptă cutremurătoare. Un clopot care a sunat la miezul nopţii a fost semnalul pentru începerea măcelului.
-224-
Mii de protestanţi care dormeau liniştiţi în casele lor, încrezându-se în cuvântul de onoare al regelui, au fost târâţi afară fără niciun avertisment şi ucişi cu sânge rece.
După cum Hristos a fost Conducătorul nevăzut al poporului Său în timpul eliberării din robia Egiptului, tot astfel Satana era conducătorul nevăzut al supuşilor lui în această acţiune groaznică de înmulţire a martirilor. Masacrul a continuat timp de şapte zile la Paris, dintre care, în primele trei, cu o furie de neconceput. Şi nu s-a limitat numai la oraş, ci, printr-o poruncă specială a regelui, s-a extins în toate provinciile şi oraşele unde se găseau protestanţi. Nu s-a respectat nici vârsta, nici sexul. N-a fost cruţat nici pruncul nevinovat, nici bărbatul cu părul cărunt. Nobil şi ţăran, bătrân şi tânăr, mamă şi copil erau ucişi laolaltă. Măcelul a continuat în toată Franţa timp de două luni. Şaptezeci de mii de oameni din floarea naţiunii au pierit. „Când vestea despre masacru a ajuns la Roma, bucuria clerului n-a cunoscut limite. Cardinalul de Lorena l-a răsplătit pe sol cu o mie de coroane. Tunul din Saint Angelo a tras o salvă de bucurie, clopotele au sunat în toate clopotniţele, focurile în aer liber au transformat noaptea în zi, iar Papa Grigore al XIII-lea, însoţit de cardinali şi alţi demnitari bisericeşti, a mers într-o procesiune lungă la Biserica „Sf. Ludovic”, unde Cardinalul de Lorena a intonat un Te Deum. (…) A fost bătută o medalie pentru a comemora masacrul, iar la Vatican se pot vedea şi astăzi trei fresce ale lui Vasari care descriu uciderea amiralului, regele în consiliu plănuind masacrul şi masacrul proprizis. Papa Grigore i-a trimis lui Carol al IX-lea decoraţia «Trandafirul de aur», iar la patru luni după masacru… a ascultat cu satisfacţie predica unui preot francez… care a vorbit despre «ziua aceea atât de plină de fericire şi bucurie, când preasfântul părinte a primit vestea şi a mers cu solemnitate să-I aducă mulţumiri lui Dumnezeu şi Sfântului Ludovic»” (Henry White, The Massacre of St. Bartholomew, cap. 14, par. 34).
Aceeaşi minte malefică aflată în spatele masacrului din noaptea Sfântului Bartolomeu a condus şi scenele Revoluţiei. Iisus Hristos a fost declarat impostor şi strigătul batjocoritor al necredincioşilor francezi era: „Să zdrobim infamul!”, adică pe Hristos. Batjocura strigătoare la cer şi nelegiuirea odioasă mergeau mână în mână, şi oamenii cei mai josnici, monştrii cei mai dedaţi cruzimii şi viciului erau ridicaţi în slăvi. În toate acestea, omagiul suprem era adus lui Satana, în timp ce Hristos, cu trăsăturile distinctive ale adevărului, curăţiei şi iubirii neegoiste, era răstignit.
-225-
„Fiara care se ridica din Adânc va face război cu ei, îi va birui şi-i va omorî.” Puterea ateistă care a condus Franţa în timpul Revoluţiei şi Domniei Terorii a dus un asemenea război împotriva lui Dumnezeu şi a sfântului Său Cuvânt, cum lumea nu văzuse niciodată. Închinarea la Dumnezeu a fost desfiinţată de Adunarea Naţională. Bibliile au fost adunate şi arse în public, cu toate manifestările posibile de dispreţ. Legea lui Dumnezeu a fost călcată în picioare. Instituţiile Bibliei au fost abolite. Ziua de odihnă săptămânală a fost anulată, iar în locul ei, fiecare a zecea zi a fost dedicată chefurilor şi blasfemiei. Botezul şi Cina Domnului au fost interzise. Anunţuri plasate la loc vizibil în cimitire declarau că moartea este un somn veşnic.
Temerea de Dumnezeu se spunea că este atât de departe de începutul înţelepciunii, încât era declarată începutul prostiei. Orice manifestare religioasă a fost interzisă, în afară de cea dedicată libertăţii şi patriei. „Episcopul constituţional al Parisului a fost făcut să joace rolul principal în cea mai neruşinată şi scandaloasă farsă care s-a jucat vreodată înaintea unei adunări reprezentative naţionale. (…) El a fost adus într-o procesiune întreagă pentru a declara înaintea Convenţiei că religia pe care o predicase atâţia ani era în toate privinţele o invenţie a preoţilor, care nu avea temei nici în istorie şi nici în adevărul sacru. El a negat în termeni solemni şi clari existenţa lui Dumnezeu, pentru a cărui slujire fusese consacrat, s-a dedicat pentru viitor adorării libertăţii, egalităţii, virtuţii şi moralităţii. Apoi a depus pe masă însemnele episcopale şi a primit o îmbrăţişare frăţească din partea preşedintelui Convenţiei. Câţiva preoţi apostaţi au urmat exemplul acestui prelat” (Scott, vol. 1, cap. 17).
„Şi locuitorii pământului se vor bucura şi se vor veseli de ei; şi îşi vor trimite daruri unii altora, pentru că aceşti doi proroci chinuiseră pe locuitorii pământului.” Franţa ateistă adusese la tăcere glasul mustrător al celor doi martori ai lui Dumnezeu. Cuvântul adevărului zăcea mort pe străzile ei, şi aceia care urau restricţiile şi cerinţele Legii lui Dumnezeu jubilau. Oamenii Îl sfidau public pe Regele cerului. Ca şi păcătoşii din vechime, ei strigau: „Ce ar putea să ştie Dumnezeu şi ce ar putea să cunoască Cel Preaînalt?” (Psalmii 73:11).