De mai multe ori a fost prins de gloată şi bătut până aproape de moarte. Cu toate acestea, a mers înainte. Deşi deseori respins, el se întorcea din nou la luptă cu o perseverenţă neobosită; şi a văzut cum, unul după altul, târgurile şi oraşele care fuseseră fortăreţe ale papalităţii îşi deschideau porţile pentru Evanghelie. Mica parohie în care a lucrat la început a primit curând credinţa reformată. Oraşele Morat şi Neuchâtel, de asemenea, au renunţat la ritualurile romano-catolice şi au îndepărtat chipurile idolatre din biserici. Farel dorea de mult timp să înfigă stindardul protestant în Geneva. Dacă ar fi putut fi câştigat, acest oraş ar fi devenit un centru pentru Reforma din Franţa, Elveţia şi Italia. Având acest obiectiv, şi-a continuat lucrarea până când multe dintre oraşele şi satele din jur au fost câştigate. Apoi, având un singur însoţitor, a intrat în Geneva. Dar nu i-a fost permis să predice decât de două ori. Preoţii, nereuşind să obţină condamnarea lui de către autorităţile civile, l-au convocat în faţa unui consiliu ecleziastic, la care au venit cu arme ascunse sub mantii, hotărâţi să-i ia viaţa. În afara sălii, a fost adunată o gloată furioasă cu ciomege şi săbii pentru a-l omorî în cazul în care ar fi reuşit să scape de la consiliu. Însă prezenţa magistraţilor şi a armatei l-a salvat. A doua zi dis-de-dimineaţă a fost condus, împreună cu prietenul lui, într-un loc sigur, peste lac. În felul acesta s-a încheiat primul lui demers de a evangheliza Geneva.
Pentru încercarea următoare a fost aleasă o unealtă mai umilă – un tânăr atât de modest la înfăţişare, încât a fost tratat cu răceală chiar de către pretinşii simpatizanţi ai Reformei. Dar ce putea să facă acesta acolo unde Farel fusese respins? Cum putea cineva cu puţin curaj şi experienţă să reziste furtunii din faţa căreia cineva mai puternic şi mai curajos fusese constrâns să fugă? „Nici prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu, zice Domnul” (Zaharia 4:6). „Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele tari.” „Căci nebunia lui Dumnezeu este mai înţeleaptă decât oamenii; şi slăbiciunea lui Dumnezeu este mai tare decât oamenii” (1 Corinteni 1:27,25).
Froment şi-a început activitatea ca învăţător. Adevărurile pe care le preda el copiilor la şcoală erau repetate de aceştia în familiile lor. Curând, părinţii au venit să asculte explicarea Bibliei, până când clasele s-au umplut de ascultători atenţi. Exemplare din Noul Testament şi multe broşuri au fost distribuite gratuit şi au ajuns la mulţi care nu îndrăzniseră să vină să asculte noile doctrine.
-190-
După un timp, şi acest lucrător a fost obligat să fugă. Dar adevărurile pe care le predicase au atins minţile oamenilor. Reforma fusese sădită şi continua să se întărească şi să se extindă. Predicatorii s-au reîntors, şi prin activitatea lor, credinţa protestantă a prins rădăcini în Geneva.
Oraşul se declarase deja de partea Reformei când Calvin, după multe pribegiri şi greutăţi, a intrat pe porţile lui. Întorcându-se dintr-o ultimă vizită în locurile natale, se îndrepta către Basel. Aflând că drumul direct era ocupat de armatele lui Carol al V-lea, a fost obligat să facă un ocol prin Geneva. În venirea lui Calvin, Farel a recunoscut mâna lui Dumnezeu.
Deşi Geneva primise credinţa reformată, mai rămăseseră încă multe de făcut. Oamenii sunt convertiţi la Dumnezeu individual, nu în grup. Reînnoirea spirituală trebuie să se producă în inimă şi în conştiinţă prin puterea Duhului Sfânt, nu prin decretele conciliilor. Deşi renunţaseră la autoritatea Romei, locuitorii Genevei nu erau gata să renunţe la viciile care înfloriseră sub dominaţia ei. A introduce principiile curate ale Evangheliei aici şi a-i pregăti pe aceşti oameni să ocupe cu demnitate poziţia la care Dumnezeu părea că îi chemase nu erau sarcini uşoare. Farel era convins că a găsit în Calvin omul cu care putea să colaboreze pentru această lucrare. În numele lui Dumnezeu, l-a im- plorat solemn pe tânărul evanghelist să rămână şi să lucreze acolo. Calvin s-a dat înapoi tulburat. Timid şi paşnic, evita contactul cu spiritul îndrăzneţ, independent şi chiar violent al locuitorilor din Geneva. Sănătatea lui şubredă şi înclinaţia lui spre studiu îl făceau să caute singurătatea. Convins că prin scrierile sale va putea să servească cel mai bine cauza Reformei, voia să găsească un refugiu pentru studiu şi de acolo să instruiască şi să întărească bisericile prin tipărituri. Dar îndemnul solemn al lui Farel i-a părut o chemare din cer, pe care n-a îndrăznit să o refuze. I s-a părut, spunea el, „că mâna lui Dumnezeu s-a întins din cer, l-a prins şi l-a ţintuit de locul pe care era atât de nerăbdător să-l părăsească” (D’Aubigné, History of the Reformation in Europe in the Time of Calvin, vol. 9, cap. 17).
În timpul acesta, mari pericole ameninţau cauza protestantă. Anatemele papei tunau împotriva Genevei şi naţiuni puternice o ameninţau cu distrugerea. Cum avea să reziste acest oraş mic în faţa puternicei ierarhii papale care deseori constrânsese regi şi împăraţi să se supună?
-191-
Cum ar fi putut să se împotrivească armatelor marilor cuceritori ai lumii?
În întreaga creştinătate, protestantismul era ameninţat de duşmani redutabili. După primele succese ale Reformei, Roma a adu- nat forţe noi, sperând s-o distrugă. În această perioadă a fost creat Ordinul Iezuiţilor, cei mai cruzi, cei mai lipsiţi de scrupule şi cei mai puternici dintre toţi apărătorii papalităţii. Izolaţi de orice fel de legături pământeşti şi interese omeneşti, insensibili în faţa afecţiunii naturale, cu raţiunea şi conştiinţa complet reduse la tăcere, călugării iezuiţi nu cunoşteau nicio regulă, nicio obligaţie, în afară de cea a ordinului lor şi nicio datorie în afară de cea a extinderii puterii lui. (Vezi Apendicele.) Evanghelia lui Hristos i-a făcut în stare pe susţinătorii ei să înfrunte pericolul şi să îndure suferinţele fără să se descurajeze din cauza frigului, a foamei, a trudei şi a sărăciei, să înalţe steagul adevărului în ciuda scaunului de tortură, a temniţei şi a rugului. Pentru a lupta împotriva acestor forţe, iezuitismul îi inspira pe adepţii lui cu un fanatism care-i făcea în stare să îndure pericole asemănătoare şi să ţină piept puterii adevărului cu toate mijloacele de amăgire. Nicio crimă nu era prea mare ca ei să nu o comită, nicio înşelăciune – prea josnică să nu o practice, nicio prefăcătorie – prea dificilă să nu recurgă la ea. Legaţi prin jurământ la sărăcie şi umilinţă continuă, scopul lor atent studiat era să obţină bogăţie şi putere pentru a fi dedicate distrugerii protestantismului şi reinstaurării supremaţiei papale. Când se prezentau ca membri ai ordinului lor, purtau un veşmânt de sfinţenie, vizitând închisori şi spitale, ajutându-i pe bolnavi şi pe săraci, declarând că au renunţat la lume şi că poartă numele sfânt al lui Iisus, care mergea din loc în loc făcând bine. Însă sub această înfăţişare exterioară fără reproş se ascundeau adesea planurile cele mai îngrozitoare şi criminale. Un principiu fundamental al ordinului era acela că scopul scuză mijloacele. În virtutea acestui principiu, minciuna, furtul, jurământul fals, asasinatul erau nu numai scuzabile, ci recomandabile când slujeau intereselor bisericii. Sub diverse măşti, iezuiţii şi-au croit drum în funcţii de stat, ajungând chiar consilieri ai regelui, influenţând politica statelor. Ei deveneau servitori pentru a-i spiona pe stăpânii lor. Au înfiinţat colegii pentru copiii prinţilor şi nobililor şi şcoli pentru oamenii de rând. Astfel, copiii protestanţilor erau atraşi să respecte ritualurile papale. Toată pompa şi manifestarea exterioară a serviciului de închinare romano-catolic aveau ca scop să influenţeze mintea, să uimească şi să captiveze imaginaţia ca, astfel, libertatea pentru care părinţii se zbătuseră şi îşi vărsaseră sângele să fie trădată de copiii lor.
-192-
Iezuiţii s-au răspândit cu repeziciune în Europa şi, oriunde ajungeau, se producea o reînviorare a papalităţii. Pentru a le da o putere mai mare, a fost emisă o bulă papală care reînfiinţa Inchiziţia. (Vezi Apendicele.) În ciuda ororii generale cu care era privit chiar şi în ţările catolice, acest tribunal groaznic a fost din nou înfiinţat de către conducătorii papali şi atrocităţi prea cumplite pentru a suporta lumina zilei au fost repetate în temniţele lui ascunse. În multe ţări, mii şi mii de oameni, chiar din floarea naţiunii, cei mai sinceri şi mai nobili, cei mai inteligenţi şi mai educaţi, pastori devotaţi şi evlavioşi, cetăţeni harnici şi patrioţi, savanţi eminenţi, artişti talentaţi, meseriaşi pricepuţi au fost ucişi sau obligaţi să fugă în alte ţări. Acestea au fost mijloacele la care a recurs Roma pentru a stinge lumina Reformei, pentru a lua Biblia de la oameni şi pentru a readuce ignoranţa şi superstiţia Evului Mediu. Dar sub binecuvântarea lui Dumnezeu şi prin activitatea acelor bărbaţi nobili pe care El i-a ridicat să continue ce începuse Luther, protestantismul n-a fost distrus. El nu şi-a datorat puterea favorii sau armelor prinţilor. Ţările cele mai mici, naţiunile cele mai umile şi mai puţin puternice au devenit fortăreţele lui. Aşa era micul oraş Geneva, înconjurat de duşmani puternici care complotau distrugerea lui. Aşa era şi Olanda, pe bancurile de nisip ale Mării Nordului, luptând împotriva tiraniei Spaniei, pe atunci cel mai mare şi mai bogat dintre regate. La fel era Suedia cea aspră şi stearpă, care a câştigat victorii pentru Reformă.
Calvin a lucrat în Geneva aproape treizeci de ani, mai întâi pentru a întemeia acolo o biserică în care să se accepte moralitatea biblică şi apoi pentru înaintarea Reformei în întreaga Europă. În calitate de conducător, conduita lui n-a fost ireproşabilă şi nici doctrinele lui nu au fost lipsite de erori. Dar el a contribuit la răspândirea adevărurilor de o importanţă deosebită pentru vremea lui, la menţinerea principiilor protestantismului pe fondul valului de reîntoarcere rapidă a papalităţii şi la promovarea în bisericile reformate a simplităţii şi curăţiei vieţii, în locul mândriei şi corupţiei încurajate de învăţătura romano-catolică. Din Geneva plecau publicaţii şi predicatori pentru a răspândi doctrinele reformate. Persecutaţii din toate ţările căutau aici îndrumare, sfat şi încurajare. Oraşul lui Calvin devenise un adăpost pentru reformatorii persecutaţi din toată Europa Apuseană. Scăpând de furtunile îngrozitoare care au continuat timp de secole, fugarii veneau la porţile Genevei.
-193-
Înfometaţi, răniţi, lipsiţi de adăpost şi de rude, erau primiţi cu multă căldură şi îngrijiţi cu dragoste. Găsind aici un refugiu, ei au binecuvântat oraşul care i-a adoptat prin competenţa, cunoştinţele şi evlavia lor. Mulţi care căutaseră un refugiu aici se reîntorceau în ţările lor pentru a rezista tiraniei Romei. John Knox, curajosul reformator scoţian, nu puţini dintre puritanii englezi, protestanţii din Olanda şi Spania şi hughenoţii din Franţa au preluat făclia adevărului din Geneva, pentru a lumina în întunericul din ţările lor natale.