Precedat de ostie şi înconjurat de o suită de preoţi, purtători de cădelniţe, călugări şi soldaţi, Morin, anchetatorul regal, şi trădătorul străbăteau încet şi tăcut străzile oraşului. Demonstraţia era în aparenţă făcută în cinstea „sfântului sacrament”, ca un act de ispăşire pentru insulta adusă liturghiei de către protestatari. Dar în spatele acestei procesiuni se ascundea un plan criminal. Când ajungeau în dreptul casei unui luteran, trădătorul făcea un semn, dar nu rostea niciun cuvânt. Procesiunea se oprea, intrau în casă, familia era târâtă şi pusă în lanţuri şi procesiunea groaznică pornea mai departe, în căutarea altor victime. „N-a fost cruţată nicio casă, mare sau mică, nici colegiile universităţii din Paris. (…) Morin făcea tot oraşul să tremure. (…) Era domnia terorii” (Idem, vol. 4, cap. 10).
Victimele erau omorâte în chinuri groaznice, dându-se ordine speciale ca focul să ardă încet, pentru a le prelungi agonia. Dar protestanţii mureau ca biruitori. Statornicia lor a fost de neclintit, iar pacea lor, neumbrită. Persecutorii, nefiind în stare să le schimbe hotărârea fermă, se simţeau înfrânţi. „Eşafoadele erau ridicate în toate cartierele Parisului, iar arderile pe rug au continuat zile în şir, având drept scop să răspândească prin aceste execuţii groaza de erezie. Totuşi, în cele din urmă, avantajul a rămas de partea Evangheliei. Tot Parisul a putut să vadă ce fel de oameni fuseseră formaţi de noile învăţături. Nu exista amvon care să vorbească asemenea rugului martirilor. Bucuria calmă care lumina feţele acestor oameni pe când se îndreptau spre locul de execuţie, eroismul lor în mijlocul flăcărilor chinuitoare, blândeţea cu care iertau injuriile, toate acestea transformau, nu în puţine cazuri, mânia în milă şi ura în dragoste şi pledau cu o elocvenţă irezistibilă în favoarea Evangheliei” (Wylie, vol. 13, cap. 20).
Hotărâţi să menţină furia populară la apogeu, preoţii au răspândit cele mai groaznice acuzaţii la adresa protestanţilor. Erau acuzaţi că ar fi complotat la masacrarea catolicilor, la răsturnarea guvernului şi la asasinarea regelui. Nicio urmă de dovadă n-a putut să fie adusă în sprijinul acuzaţilor. Aceste prevestiri rele urmau totuşi să se împlinească, însă în împrejurări cu totul deosebite şi din motive cu caracter opus. Cruzimile la care au fost supuşi protestanţii nevinovaţi de către catolici s-au acumulat într-o încărcătură de răzbunare, care, după secole, a avut ca rezultat însăşi nenorocirea pe care ei o preziseseră ca fiind iminentă pentru rege, guvern şi supuşii lui, fiind însă adusă la îndeplinire de susţinătorii papalităţii şi de necredincioşi. Nu instituirea, ci suprimarea protestantismului urma să aducă, după trei sute de ani, calamităţi groaznice asupra Franţei.
-185-
Suspiciunea, neîncrederea şi teroarea domneau în toate clasele societăţii. În timpul panicii generale, s-a văzut cât de adânc prinsese rădăcini învăţătura luterană în minţile oamenilor care aveau cea mai înaltă educaţie, influenţă şi integritate. Posturi care presupuneau încredere şi onoare au devenit deodată vacante. Meseriaşi, tipografi, oameni învăţaţi, profesori din universităţi, scriitori şi chiar oameni de la curte dispăruseră. Sute de oameni au fugit din Paris, exilându-se de bunăvoie din ţara natală, în multe cazuri acesta constituind primul indiciu că priviseră favorabil credinţa reformată. Adepţii papalităţii priveau în jur cu uimire, gândindu-se că fuseseră toleraţi în mijlocul lor atât de mulţi eretici nebănuiţi. Furia lor s-a revărsat atunci peste mulţimile de victime mai umile care erau sub puterea lor. Închisorile gemeau şi chiar văzduhul părea că se întunecase de fumul rugurilor aprinse pentru mărturisitorii Evangheliei. Francisc I se mândrise că fusese promotorul marii mişcări de redeşteptare culturală care a marcat începutul secolului al XVI-lea. Se delectase să adune la curtea lui oameni de litere din orice ţară. Toleranţa care fusese acordată Reformei se datora, cel puţin în parte, dragostei lui pentru cultură şi dispreţului pe care-l avea faţă de ignoranţa şi superstiţia călugărilor. Dar, din zelul de a suprima erezia, acest protector al culturii a emis un edict prin care interzicea în toată Franţa activităţile de tipărire. Francisc I reprezintă unul dintre multele exemple care dovedesc faptul că a fi cult nu este o garanţie contra intoleranţei şi persecuţiei religioase. Printr-o ceremonie publică solemnă, Franţa urma să se dedice cu totul distrugerii protestantismului. Preoţii au cerut ca insulta adusă Cerului prin condamnarea liturghiei să fie ispăşită cu sânge, iar regele, spre binele poporului său, să aprobe public această lucrare înspăimântătoare. Ziua de 21 ianuarie 1535 a fost stabilită pentru acest cumplit ceremonial. Au fost stârnite temerile superstiţioase şi ura bigotă a întregii naţiuni. Străzile Parisului erau aglomerate de mulţimile care se adunaseră din toate împrejurimile. Ziua urma să înceapă printr-o procesiune vastă şi impunătoare. „De-a lungul drumului pe care urma să treacă procesiunea, casele aveau arborate însemne de doliu şi din loc în loc erau ridicate altare.” În faţa fiecărei uşi era aprinsă o torţă în cinstea „sfântului sacrament”. Cortegiul s-a format la palatul regal, înainte de zorii zilei.
-186-
„Întâi veneau steagurile şi crucile mai multor parohii, apoi cetăţenii, mergând doi câte doi şi ducând torţe. Urmau patru ordine călugăreşti, fiecare în vestimentaţia specifică. După aceea, venea o vastă colecţie de moaşte renumite. În urma acestora se aflau clericii trufaşi călare, în mantiile lor purpurii şi stacojii, împodobiţi cu pietre preţioase – o demonstraţie superbă şi strălucitoare.
„Ostia era purtată de episcopul Parisului sub un baldachin magnific…, susţinut de patru prinţi de sânge nobil. (…) După ostie mergea regele. (…) În ziua aceea, Francisc I nu purta nici coroana, nici haina regală.” Cu „capul descoperit, cu ochii plecaţi în pământ şi cu o lumânare aprinsă în mână”, regele Franţei a apărut „în ţinută de penitent” (Idem, vol. 13, cap. 21). La fiecare altar se pleca în umilinţă, nu pentru viciile care-i mânjeau sufletul, nici pentru sângele nevinovat care-i păta mâinile, ci pentru păcatul îngrozitor al supuşilor lui care îndrăzniseră să condamne liturghia. După el veneau regina şi demnitarii statului, mergând şi ei doi câte doi, fiecare cu câte o torţă aprinsă.
Ca parte a slujbelor zilei, însuşi monarhul s-a adresat înalţilor demnitari ai regatului, în sala mare a palatului episcopal. El a apărut înaintea lor cu o înfăţişare tristă şi, în cuvinte de o elocvenţă mişcătoare, a deplâns „crima, hula, ziua de tristeţe şi dezonoare” care venise peste naţiune. A făcut apel la toţi supuşii loiali să contribuie la extirparea periculoasei erezii care ameninţa Franţa cu ruina. „Pe cât e de adevărat că sunt rege, domnilor”, spunea el, „pe atât de adevărat e că, dacă aş vedea că unul dintre membrele mele este infectat de această putreziciune detestabilă, vi l-aş da să-l tăiaţi. (…) Mai mult, dacă l-aş vedea pe vreunul dintre copiii mei mânjit de ea, nu l-aş cruţa. (…) Eu însumi l-aş preda şi l-aş jertfi lui Dumnezeu.” Lacrimile i-au întrerupt discursul şi toată adunarea plângea, exclamând într-un glas: „Vrem să trăim şi să murim pentru religia cato- lică!” (D’Aubigné, History of the Reformation in Europe in the Time of Calvin, vol. 4, cap. 12).
Teribil devenise întunericul naţiunii care respinsese lumina adevărului. Harul „care aduce mântuire” (Tit 2:11) se arătase. Dar Franţa, după ce i-a privit puterea şi sfinţenia, după ce mii au fost atraşi de frumuseţea lui divină, după ce oraşe şi sate fuseseră iluminate de strălucirea lui, îşi întorsese spatele, alegând mai degrabă întunericul decât lumina. Oamenii respinseseră darul ceresc când acesta le fusese oferit. Ei numiseră răul bine, şi binele rău, până când au căzut victime amăgirii de sine.
-187-
Acum, deşi puteau să creadă cu adevărat că Îi făceau un serviciu lui Dumnezeu persecutându-i pe copiii Săi, totuşi sinceritatea lor nu-i făcea nevinovaţi. Ei respinseseră de bunăvoie lumina care i-ar fi salvat de amăgire, de mânjirea sufletelor lor cu vinovăţia sângelui vărsat.
Un jurământ solemn de a extirpa erezia a fost făcut în marea catedrală, în care peste aproape trei secole urma să fie întronată Zeiţa Raţiunii de către o naţiune care Îl uitase pe Dumnezeul cel viu. Procesiunea s-a format din nou şi reprezentanţii Franţei au început lucrarea pe care juraseră să o aducă la îndeplinire. „La distanţe mici fuseseră ridicate eşafoduri, pe care urmau să fie arşi de vii anumiţi creştini protestanţi şi s-a aranjat ca rugurile să fie aprinse în clipa când se apropia regele, iar procesiunea să se oprească pentru a fi martoră la execuţie” (Wylie, vol. 13, cap. 21). Amănuntele chinurilor suferite de aceşti martiri pentru Hristos sunt prea sfâşietoare pentru a fi relatate, dar din partea victimelor nu s-a manifestat nicio şovăire. Fiind îndemnat să retracteze, unul dintre bărbaţi a răspuns: „Eu cred numai ceea ce au predicat pe vremuri profeţii şi apostolii şi ceea ce au crezut toţi sfinţii. Credinţa mea are o siguranţă în Dumnezeu şi va rezista tuturor puterilor iadului” (D’Aubigné, History of the Reformation in Europe in the Time of Calvin, vol. 4, cap. 12).
Alaiul se oprea la fiecare loc de tortură. După ce s-a ajuns la locul de unde se plecase, la palatul regal, mulţimea s-a împrăşti- at şi regele cu prelaţii s-au retras, satisfăcuţi de realizările zilei şi felicitându-se că lucrarea începută acum va fi continuată până la distrugerea totală a ereziei.
Evanghelia păcii, pe care Franţa o respinsese, avea să fie categoric dezrădăcinată, iar rezultatele urmau să fie groaznice. În ziua de 21 ianuarie 1793, exact la două sute cincizeci şi opt de ani din ziua în care Franţa se angajase cu totul să-i persecute pe reformatori, o altă procesiune, având un scop cu totul diferit, trecea pe stră- zile Parisului. „Personajul principal a fost din nou regele. Au fost din nou vociferări şi agitaţie, s-a auzit din nou strigătul pentru mai multe victime. Au fost din nou ridicate eşafoade negre şi, din nou, evenimentele zilei s-au încheiat prin execuţii îngrozitoare. Ludovic al XVI-lea, luptându-se corp la corp cu temnicerii şi călăii săi, a fost târât până la butuc şi ţinut acolo cu forţa până când a căzut securea şi capul lui tăiat s-a rostogolit pe eşafod” (Wylie, vol. 13, cap. 21). Regele n-a fost singura victimă. Aproape în acelaşi loc, două mii opt sute de fiinţe omeneşti au pierit de ghilotină în zilele sângeroase ale Domniei Terorii.
-188-
Reforma îi prezentase lumii o Biblie deschisă, dezvăluind principiile Legii lui Dumnezeu şi susţinând cerinţele ei în faţa conştiinţei oamenilor. Iubirea Infinită le descoperise oamenilor legile şi principiile Cerului. Dumnezeu spusese: „Să le păziţi şi să le împliniţi; căci aceasta va fi înţelepciunea şi priceperea voastră înaintea popoarelor, care vor auzi vorbindu-se de toate aceste legi şi vor zice: «Acest neam mare este un popor cu totul înţelept şi priceput!»” (Deuterono- mul 4:6). Când a respins darul Cerului, Franţa a semănat seminţele anarhiei şi ruinei, iar legea inevitabilă a cauzei şi efectului a dus la Revoluţie şi la Domnia Terorii. Cu mult înainte de persecuţia provocată de afişe, îndrăzneţul şi înflăcăratul Farel fusese obligat să fugă din ţara natală. El s-a dus în Elveţia şi, prin activitatea lui, sprijinind lucrarea lui Zwingli, a contribuit la înclinarea balanţei în favoarea Reformei. A fost nevoit să-şi petreacă ultimii ani tot aici. Totuşi a continuat să exercite o influenţă decisivă asupra reformei din Franţa. În primii ani ai exilului, eforturile lui au fost îndreptate în mod deosebit spre răspândirea Evangheliei în ţara natală. A petrecut mult timp predicând printre compatrioţii de lângă graniţă, unde, cu o atenţie neobosită, urmărea conflictul şi ajuta prin cuvinte de încurajare şi sfaturi. Cu ajutorul altor exilaţi, au fost traduse în limba franceză scrierile reformatorilor germani şi, împreună cu Biblia franceză, au fost tipărite în cantităţi mari. Aceste lucrări au fost răspândite prin vânzători ambulanţi la scară largă în Franţa. Le-au fost date acestora cu un preţ mic şi astfel veniturile lucrării i-au făcut în stare să o continue. Farel şi-a început lucrarea în Elveţia sub înfăţişarea unui umil învăţător. Retrăgându-se într-o parohie izolată, el s-a dedicat instruirii copiilor. Pe lângă disciplinele şcolare obişnuite, el a introdus, cu prudenţă, adevărurile Bibliei, sperând că prin copii vor ajunge la părinţi. Unii au crezut, dar preoţii au intervenit să-i oprească activitatea şi oamenii superstiţioşi de la ţară au fost instigaţi să se opună. „Aceasta nu poate fi Evanghelia lui Hristos”, susţineau preoţii, „deoarece predicarea ei nu aduce pace, ci război” (Wylie, vol. 14, cap. 3). Asemenea primilor ucenici, când era persecutat într-un oraş, Farel fugea în altul. El mergea din sat în sat, din oraş în oraş, călătorind pe jos, suferind de foame, de frig şi de oboseală şi peste tot viaţa îi era în primejdie. Predica în pieţe, în biserici, uneori chiar de la amvoanele catedralelor. Câteodată nu avea niciun ascultător, alteori, predica îi era întreruptă de strigăte şi batjocuri sau era înlăturat cu forţa de la amvon.