Într-una dintre scrierile sale, vorbind despre papă şi perceptorii lui, spunea: „Ei scot din ţara noastră hrana săracilor şi multe mii de mărci pe an din banii regelui pentru sacramente şi lucruri spirituale, fapt ce este blestemat ca erezie a simoniei, şi fac ca toată creştinătatea să aprobe şi să menţină această erezie. Cu siguranţă că, dacă ţara noastră ar avea un munte imens de aur şi niciun alt om n-ar lua din el decât perceptorii acestui preot lumesc şi mândru, cu trecerea timpului acest munte s-ar consuma; căci el ia toţi banii din ţara noastră şi nu ne trimite nimic altceva decât blestemul lui Dumnezeu pentru simonia lui” (John Lewis, History of the Life and Sufferings of J. Wiclif, p. 37).
La scurt timp după reîntoarcerea sa în Anglia, Wycliffe a primit de la rege conducerea rectoratului din Lutterworth. Aceasta era asigurarea că monarhului cel puţin nu-i displace vorbirea lui deschisă. Influenţa lui Wycliffe se simţea atât în modul în care acţiona curtea regală, cât şi în felul în care se modela credinţa poporului.
Curând, tunetele papale au fost năpustite asupra lui. Trei bule au fost trimise în Anglia – universităţii, regelui şi prelaţilor – toate poruncind măsuri imediate şi hotărâte pentru a-l aduce la tăcere pe învăţătorul eretic (Augustus Neander, General History of the Christian Religion and Church, periodul 6, secţiunea 2, par. 8; vezi şi Apendicele). Înainte de sosirea bulelor, episcopii, în zelul lor, îl convocaseră de urgenţă pe Wycliffe în faţa lor pentru judecată. Dar doi dintre cei mai puternici prinţi ai regatului l-au însoţit înaintea tribunalului, iar poporul a înconjurat clădirea şi, pătrunzând înăuntru, i-a intimidat atât de mult pe judecători, încât, la momentul respectiv, dezbaterile au fost suspendate şi i s-a îngăduit să plece liber. La scurtă vreme, Edward al III-lea, pe care, la bătrâneţe, prelaţii au căutat să-l influenţeze împotriva reformatorului, a murit, iar fostul protector al lui Wycliffe a devenit regentul regatului.
Bulele papale au impus însă aplicarea în întreaga Anglie a unui ordin categoric pentru arestarea şi întemniţarea ereticului. Aceste măsuri arătau direct spre rug. Părea sigur că Wycliffe avea să cadă curând pradă răzbunării Romei. Dar Acela care-i spusese unui patriarh din vechime: „Nu te teme… Eu sunt scutul tău” (Geneza 15:1) Şi-a întins din nou mâna ca să-l ocrotească pe slujitorul Său. Moartea a venit, dar nu pentru reformator, ci pentru pontiful care-i decretase distrugerea.
-70 –
Grigore al XI-lea a murit, iar prelaţii care se adunaseră pentru judecarea lui Wycliffe s-au împrăştiat. Providenţa lui Dumnezeu a condus mai departe evenimentele pentru ca Reforma să aibă oportunitatea de a se dezvolta. Moartea Papei Grigore a fost urmată de alegerea a doi papi rivali. Două puteri aflate în conflict, fiecare declarându-se infailibilă, pretindeau acum ascultare (vezi Apendicele pentru p. 46 şi 70). Fiecare dintre cei doi îi chema pe credincioşi să-l ajute în războiul împotriva celuilalt, întărindu-şi cererile cu anateme teribile împotriva adversarilor şi cu promisiunea unor recompense cereşti pentru susţinători. Această situaţie a slăbit mult puterea papalităţii. Facţiunile rivale făceau tot ce puteau pentru a se ataca una pe alta şi, datorită acestui lucru, Wycliffe a avut linişte pentru o vreme. Anatemele şi acuzaţiile zburau de la un papă la celălalt şi torente de sânge curgeau pentru a susţine pretenţiile lor contradictorii. Crimele şi scandalurile au inundat biserica. Între timp, reformatorul, retras în liniştea parohiei sale din Lutterworth, lucra intens pentru a muta atenţia oamenilor de la papii care se luptau la Iisus, Prinţul păcii.
Schisma, cu toată lupta şi corupţia pe care le-a provocat, a pregătit calea pentru Reformă, dându-le oamenilor ocazia să vadă ce era în realitate papalitatea. Într-o lucrare de-a sa, On the Schism of the Popes (Cu privire la schisma papilor), Wycliffe îi îndemna pe oameni să se gândească dacă nu cumva aceşti doi pontifi spuneau adevărul atunci când se acuzau unul pe altul că sunt antihrist. „Dumnezeu”, spunea el, „n-a mai suportat ca Diavolul să domnească numai peste un singur astfel de preot, ci… a produs o separare între ei, pentru ca oamenii, în Numele lui Hristos, să-i poată învinge mai uşor pe amândoi” (R. Vaughan, Life and Opinions of John de Wycliffe, vol. 2, p. 6).
Wycliffe, asemenea Domnului său, le predica Evanghelia celor săraci. Nefiind mulţumit să răspândească lumina doar în casele sărăcăcioase din parohia sa din Lutterworth, s-a hotărât să o ducă în orice colţ al Angliei. Pentru a realiza acest lucru, el a organizat un grup de predicatori, oameni simpli şi devotaţi, care iubeau adevărul şi nu aveau nicio dorinţă mai mare decât aceea de a-l face cunoscut şi altora. Aceşti oameni mergeau pretutindeni, învăţând în pieţe, pe străzile marilor oraşe şi pe drumurile de ţară. Îi căutau pe bătrâni, pe bolnavi şi pe săraci şi le descopereau vestea bună a harului lui Dumnezeu.
-71-
În calitatea sa de profesor de teologie la Oxford, Wycliffe predica din Cuvântul lui Dumnezeu în sălile universităţii. Cu atâta credincioşie le prezenta adevărurile studenţilor săi, încât a primit titlul de „doctor în Evanghelie”. Dar cea mai mare lucrare a vieţii lui a fost traducerea Bibliei în limba engleză. În lucrarea On the Truth and Meaning of Scripture (Cu privire la adevărul şi semnificaţia Scripturii), el şi-a exprimat intenţia de a traduce Biblia, pentru ca fiecare om din Anglia să poată citi, în limba lui maternă, despre lucrările minunate ale lui Dumnezeu.
Deodată, activitatea lui a fost oprită. Deşi nu avea nici 60 de ani, munca neîntreruptă, studiul şi atacurile duşmanilor şi-au pus amprenta asupra puterii lui şi l-au îmbătrânit înainte de vreme. A fost lovit de o boală ameninţătoare. Vestea le-a adus mare bucurie călugărilor. „Acum”, gândeau ei, „se va pocăi cu amar de răul pe care l-a făcut bisericii”, aşa că s-au grăbit să ajungă în camera lui pentru a-i asculta mărturisirea. Reprezentanţi a patru ordine călugăreşti, împreună cu patru funcţionari civili, s-au adunat în jurul presupusului muribund. „Ai moartea pe buze”, i-au spus ei, „regretă-ţi greşelile şi retractează în faţa noastră toate ofensele aduse.” Reformatorul a ascultat în tăcere; apoi l-a rugat pe slujitorul lui să-l ridice pe pat şi, fixându-i stăruitor cu privirea, în timp ce aşteptau retractarea, a spus cu glasul acela puternic şi hotărât care atât de des îi făcuse să tremure: „Nu voi muri, ci voi trăi şi voi demasca mai departe faptele rele ale călugărilor” (D’Aubigné, cartea 17, cap. 7). Uluiţi şi ruşinaţi, călugării au părăsit în grabă camera.
Cuvintele lui Wycliffe s-au împlinit. A trăit suficient de mult încât să pună în mâinile concetăţenilor săi arma cea mai puternică dintre toate împotriva Romei – Biblia, mijlocul rânduit de Cer pentru a-i elibera, a-i lumina şi a-i evangheliza pe oameni. Pentru a îndeplini această lucrare, a trebuit să învingă multe obstacole mari. Era împovărat de infirmităţi şi ştia că-i mai rămăseseră doar câţiva ani de lucru. A văzut opoziţia căreia trebuia să-i facă faţă, dar, încurajat de făgăduinţele Cuvântului lui Dumnezeu, a mers înainte neînfricat. În deplină vigoare a puterilor sale intelectuale, cu o experienţă bogată, Wycliffe a fost păstrat şi pregătit de providenţa specială a lui Dumnezeu pentru cea mai mare dintre lucrările lui. În timp ce toată creştinătatea era în frământare, reformatorul, în parohia sa din Lutterworth, neacordând atenţie furtunii care se dezlănţuise, s-a dedicat sarcinii lui alese.
-72-
În cele din urmă, şi-a finalizat lucrarea – prima traducere a Bibliei în limba engleză. Cuvântul lui Dumnezeu a fost oferit Angliei. Reformatorul nu se mai temea acum de închisoare sau de rug. Pusese în mâinile poporului englez o lumină care nu avea să mai fie stinsă niciodată. Faptul că le-a dat concetăţenilor săi Biblia a fost o contribuţie majoră a lui Wycliffe la ruperea cătuşelor ignoranţei şi ale viciului şi la eliberarea şi ridicarea patriei sale, mai mult decât se realizase vreodată prin cele mai strălucite victorii pe câmpul de luptă.
Deoarece tiparul nu fusese încă inventat, Biblia a fost multiplicată numai prin muncă migăloasă şi obositoare. Atât de mare era interesul pentru această carte, încât mulţi se angajau în mod voluntar în lucrarea de transcriere a ei, dar copiştii cu greu puteau face faţă cererilor. Unii dintre cumpărătorii mai bogaţi doreau întreaga Biblie, alţii cumpărau numai părţi din ea. De multe ori, câteva familii se uneau pentru a cumpăra un exemplar. În felul acesta, Biblia lui Wycliffe şi-a croit repede drum spre casele oamenilor.
Apelul la raţiune i-a trezit pe oameni din supunerea pasivă faţă de dogmele papale. Wycliffe predica acum doctrinele distinctive ale protestantismului – mântuirea prin credinţa în Hristos şi infailibilitatea exclusivă numai şi numai a Scripturilor. Predicatorii pe care îi trimisese răspândiseră Biblia şi scrierile lui cu un aşa succes, încât credinţa cea nouă a fost acceptată de aproape jumătate din populaţia Angliei.
Apariţia Scripturilor a produs consternare în rândul autorităţilor bisericeşti. Preoţii trebuiau să facă faţă acum unei forţe mai puternice decât Wycliffe – o forţă împotriva căreia armele lor erau neputincioase. La data aceea, nu exista în Anglia nicio lege care să interzică Biblia, deoarece niciodată până atunci nu fusese tradusă în limba poporului. Astfel de legi au fost emise şi aplicate cu stricteţe după aceea. Între timp, în ciuda eforturilor preoţilor, pentru o vreme, Cuvântul lui Dumnezeu a circulat liber.
Conducătorii papali au complotat din nou să aducă la tăcere glasul reformatorului. A fost somat să se prezinte înaintea a trei tribunale pentru a fi judecat, dar fără niciun rezultat. Mai întâi, un sinod de episcopi a declarat scrierile lui eretice şi, câştigându-l de partea lor pe tânărul rege Richard al II-lea, episcopii au obţinut un decret regal care îi condamna la închisoare pe toţi cei care aveau să susţină doctrinele condamnate.
-73-
Wycliffe a cerut atunci transferarea cazului său de la sinod la parlament, unde a acuzat fără teamă ierarhia papală înaintea consiliului naţional şi a cerut o reformă în faţa uriaşelor abuzuri autorizate de biserică. Cu o putere convingătoare, el a descris uzurparea şi corupţia de care se făcea vinovat Scaunul papal. Duşmanii lui au fost puşi în încurcătură. Prietenii şi susţinătorii lui Wycliffe fuseseră constrânşi să cedeze şi toţi erau acum convinşi că însuşi reformatorul, la vârsta lui înaintată, singur şi fără prieteni, se va pleca înaintea autorităţii unite a coroanei şi a mitrei. Dar, în loc de aceasta, adepţii papei s-au văzut înfrânţi. Parlamentul, trezit de apelurile mişcătoare ale lui Wycliffe, a revocat edictul care-l persecuta şi reformatorul a fost pus iarăşi în libertate.
Pentru a treia oară a fost adus la judecată, de data aceasta înaintea celui mai înalt tribunal bisericesc al regatului. Aici nu trebuia să se facă nicio concesie în favoarea ereziei. Aici, în sfârşit, Roma avea să triumfe, iar lucrarea reformatorului avea să fie oprită. Aşa credeau susţinătorii papalităţii. Dacă şi-ar fi putut aduce la îndeplinire planul, Wycliffe ar fi fost obligat să-şi renege public doctrinele, altfel avea să părăsească tribunalul numai pentru a merge la flăcări.
Dar Wycliffe n-a retractat nimic; nu voia să se prefacă. Şi-a menţinut fără teamă convingerile şi a respins acuzaţiile persecutorilor săi. Pierzând din vedere propria persoană, poziţia lui şi ocazia respectivă, el i-a chemat (convocat) pe ascultători înaintea tribunalului divin şi le-a cântărit sofismele şi înşelăciunile în balanţa adevărului veşnic. Puterea Duhului Sfânt s-a făcut resimţită în sala de judecată. Influenţa lui Dumnezeu plana asupra întregii audienţe. Nimeni nu părea să mai aibă puterea să părăsească sala. Ca nişte săgeţi din tolba lui Dumnezeu, cuvintele reformatorului le străpungea inima. Cu mare putere de convingere, el a întors împotriva lor acuzaţia de erezie pe care ei o formulaseră la adresa lui. „De ce”, întreba el, „îndrăzniţi să vă răspândiţi rătăcirile? Pentru câştig? Pentru a face negustorie cu harul lui Dumnezeu?”
„Cu cine credeţi voi că vă luptaţi”, a spus el în cele din urmă, „cu un bătrân aflat pe marginea mormântului? Nu! Cu Adevărul, care este mai puternic decât voi şi care vă va învinge” (Wylie, vol. 2, cap. 13). Spunând acestea, s-a retras din adunare şi niciunul dintre adversarii lui n-a încercat să-l oprească. Lucrarea lui Wycliffe era aproape de final. Stindardul adevărului, pe care îl purtase atât de multă vreme, urma să-i cadă în curând din mâini; dar trebuia să mai dea încă o dată mărturie pentru Evanghelie.