Ascensiunea Bisericii Romane a marcat începutul Evului Mediu Întunecat. Pe măsură ce puterea ei creştea, întunericul se adâncea. Credinţa a fost transferată de la Hristos, adevărata temelie, la papa de la Roma. În loc să se încreadă în Fiul lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor şi pentru mântuirea veşnică, oamenii priveau la papă şi la preoţii şi prelaţii cărora el le dăduse autoritate. Ei erau învăţaţi că papa este mijlocitorul lor pământesc şi că nimeni nu poate să se apropie de Dumnezeu decât prin el, ba, mai mult, că el ţine locul lui Dumnezeu pentru ei şi de aceea trebuie, în mod implicit, să i se dea ascultare. O abatere de la cerinţele lui constituia un motiv suficient pentru ca cea mai aspră pedeapsă să vină asupra trupurilor şi sufletelor ofensatorilor. Astfel, minţile oamenilor erau întoarse de la Dumnezeu către oameni supuşi greşelii, imperfecţi şi cruzi, ba, mai mult, către însuşi prinţul întunericului, care-şi exercita puterea prin ei. Păcatul era deghizat într-un veşmânt de sfinţenie. Când Scripturile sunt înlăturate, iar omul ajunge să se considere suveran, trebuie să ne aşteptăm numai la înşelătorie, minciună şi nelegiuire josnică. În momentul în care au fost înălţate legile şi tradiţiile omeneşti, a ieşit la iveală corupţia care este întotdeauna rezultatul îndepărtării Legii lui Dumnezeu. Acelea au fost zile primejdioase pentru biserica lui Hristos. Credincioşii purtători de steag erau, într-adevăr, puţini. Deşi au existat în continuare oameni care să stea de partea adevărului, uneori părea că eroarea şi superstiţia se vor impune pe deplin, iar adevărata religie va fi alungată de pe pământ. Evanghelia a fost pierdută din vedere, în schimb formele religioase au devenit mai numeroase şi oamenii au fost împovăraţi cu cerinţe stricte.
Credincioşii erau învăţaţi nu numai să privească la papă ca mijlocitor al lor, dar şi să-şi pună încrederea în propriile fapte, ca ispăşire pentru păcat. Pelerinaje lungi, fapte de penitenţă, închinarea la relicve (moaşte), înălţarea de biserici, altare şi morminte sfinte, sume mari plătite bisericii – toate acestea şi multe alte fapte asemănătoare erau impuse pentru ca oamenii să potolească mânia lui Dumnezeu sau să-şi asigure favoarea Sa, ca şi când Dumnezeu ar fi ca noi, să Se mânie pentru lucruri de nimic sau să fie împăcat prin daruri sau fapte de penitenţă! Cu toate că viciul predomina chiar şi printre conducătorii Bisericii Catolice, influenţa ei părea în continuă creştere.
– 45-
Către sfârşitul secolului al VIII-lea, adepţii papalităţii au ridicat pretenţia că, în primele secole ale bisericii, episcopii Romei avuseseră aceeaşi putere spirituală pe care şi-o asumau acum. Pentru a întări această pretenţie, a trebuit să se folosească de unele mijloace care să-i confere o aparenţă de autoritate, iar acestea au fost sugerate prompt de către tatăl minciunii. Scrieri vechi au fost plăsmuite de călugări. S-au descoperit hotărâri ale unor concilii despre care nu se auzise mai înainte şi care stabileau supremaţia universală a papei încă din primele secole. Şi astfel, o biserică ce respinsese adevărul a acceptat cu lăcomie aceste minciuni. (Vezi Apendicele.) Puţinii credincioşi care clădeau pe temelia adevărată (1 Corinteni 3:10,11) au fost nedumeriţi şi încurcaţi când gunoiul doctrinei false a împiedicat lucrarea. Ca şi constructorii de pe zidurile Ierusalimului din zilele lui Neemia, unii erau gata să spună: „Puterile celor ce duc poverile slăbesc şi dărâmăturile sunt multe; nu vom putea să zidim zidul” (Neemia 4:10). Obosiţi de lupta continuă împotriva persecuţiei, a înşelăciunii, a nelegiuirii şi a tuturor celorlalte piedici pe care Satana le născocea pentru a le opri înaintarea, unii, care fuseseră ziditori credincioşi, s-au descurajat şi, de dragul păcii şi al siguranţei averilor şi vieţilor lor, au părăsit temelia adevărată. Alţii, neintimidaţi de împotrivirea duşmanilor lor, au declarat fără teamă: „Nu vă temeţi de ei! Aduceţi-vă aminte de Domnul cel mare şi înfricoşat” (Neemia 4:14) şi au continuat lucrul, fiecare încins cu sabia (Efeseni 6:17).
Acelaşi spirit de ură şi împotrivire faţă de adevăr i-a inspirat pe vrăjmaşii lui Dumnezeu din fiecare secol şi aceeaşi vigilenţă şi aceeaşi credincioşie s-au cerut de la slujitorii Săi. Cuvintele lui Hristos spuse primilor ucenici se aplică şi urmaşilor Săi de la încheierea timpului: „Ce vă zic vouă, zic tuturor: Vegheaţi!” (Marcu 13:37).
Întunericul părea să se mărească. Închinarea la chipuri cioplite devenise aproape generală. Se ardeau lumânări şi se rosteau rugăciuni înaintea icoanelor. Predominau cele mai absurde şi mai superstiţioase obiceiuri. Minţile oamenilor erau atât de stăpânite de superstiţie, încât raţiunea părea că-şi pierduse puterea. Când înşişi preoţii şi episcopii erau iubitori de plăceri, senzuali şi corupţi, poporul, care privea la ei pentru călăuzire, nu putea fi altfel decât cufundat în ignoranţă şi viciu. Un alt pas spre supremaţia papală a fost făcut în secolul al XI-lea, când Papa Grigore al VII-lea a proclamat desăvârşirea Bisericii Romane.
-46-
Printre afirmaţiile pe care le susţinea era una care declara că biserica n-a greşit niciodată, nici nu va greşi vreodată, conform Scripturii. Dar această afirmaţie nu era însoţită de dovezi din Scriptură. Orgoliosul pontif mai pretindea puterea de a-i detrona pe împăraţi, declarând, în acelaşi timp, că nicio hotărâre pe care o pronunţa el nu putea să fie anulată de nimeni, dar că era prerogativa lui aceea de a anula hotărârile tuturor celorlalţi. (Vezi Apendicele.)
O ilustraţie izbitoare a caracterului tiranic al acestui apărător al infailibilităţii a fost modul în care l-a tratat pe împăratul german Henric al IV-lea. Pentru încumetarea de a fi ignorat autoritatea papei, acest monarh a fost excomunicat şi detronat. Îngrozit de faptul că fusese părăsit şi ameninţat de prinţii lui, care erau încurajaţi de porunca papală să se răzvrătească împotriva lui, Henric a simţit necesitatea unei împăcări cu Roma. Împreună cu soţia lui şi cu un servitor loial, a trecut Alpii în toiul iernii ca să se umilească înaintea papei. Sosind la castelul în care se retrăsese Papa Grigore, a fost condus, fără garda lui, într-o curte exterioară şi acolo, în frigul aspru al iernii, cu capul descoperit şi cu picioarele goale, într-o îmbrăcăminte sărăcăcioasă, a aşteptat permisiunea papei de a se înfăţişa înaintea lui. Pontiful nu s-a îndurat să-i acorde iertare până când n-a petrecut trei zile în post şi mărturisire. Chiar şi atunci, iertarea a fost acordată numai cu condiţia ca împăratul să aştepte decretul papei înainte de a-şi repune însemnele rangului sau de a exercita puterea regală. Grigore, îmbătat de triumful său, se lăuda că era de datoria lui să umilească mândria regilor.
Cât de izbitor este contrastul între mândria arogantă a acestui pontif trufaş şi blândeţea şi umilinţa lui Hristos, care Se înfăţişează pe Sine stând la uşa inimii şi cerând voie să intre pentru a aduce iertare şi pace şi care i-a învăţat pe ucenicii Săi: „Oricare va vrea să fie cel dintâi între voi să vă fie rob” (Matei 20:27).
Secolele care au urmat au fost martorele creşterii continue a erorii în doctrinele Romei. Chiar şi înainte de întemeierea papalităţii se acordase atenţie învăţăturilor filosofilor păgâni şi ele exercitaseră influenţă în biserică. Mulţi care mărturiseau că sunt convertiţi erau încă partizanii dogmelor filosofiei lor păgâne şi nu numai că le studiau în continuare, dar le recomandau şi altora ca mijloace de a-şi extinde influenţa printre păgâni. Rătăciri serioase au fost introduse, în felul acesta, în credinţa creştină. Între cele mai importante erau credinţa în nemurirea naturală şi starea conştientă a omului în moarte.
– 47-
Această doctrină a pus temelia pe care Roma a instituit închinarea la sfinţi şi adorarea Fecioarei Maria. Din ea a izvorât, de asemenea, erezia chinului veşnic pentru cei care rămân nepocăiţi până la sfârşit, erezie care a fost încorporată de timpuriu în credinţa papală. Acum era pregătită calea pentru introducerea unei alte invenţii a păgânismului, pe care Roma a numit-o purgatoriu şi a folosit-o pentru a îngrozi mulţimile credule şi superstiţioase. Prin această erezie se afirmă existenţa unui loc de tortură, în care sufletele ce n-au meritat condamnarea veşnică trebuie să sufere pedeapsa pentru păcatele lor şi din care, după ce sunt eliberate de necurăţie, sunt primite în cer. (Vezi Apendicele.)
Pentru ca Roma să poată profita de pe urma temerilor şi viciilor adepţilor ei, a fost necesară o altă plăsmuire. Aceasta a luat forma doctrinei indulgenţelor. Iertarea tuturor păcatelor trecute, prezente şi viitoare şi eliberarea de toate chinurile şi pedepsele ce decurgeau din ele erau făgăduite tuturor celor ce se înrolau în războaiele pontifului, care aveau ca scop extinderea stăpânirii seculare, pedepsirea duşmanilor sau exterminarea celor care îndrăzneau să-i conteste supremaţia spirituală. De asemenea, oamenii erau învăţaţi că, ofe- rind bani bisericii, se puteau elibera de propriile păcate şi puteau, de asemenea, să scape sufletele prietenilor lor decedaţi, care erau chinuite în flăcări. Prin astfel de mijloace, Roma şi-a umplut tezaurele şi a finanţat splendoarea, luxul şi viciul pretinşilor reprezentanţi ai Aceluia care nu avusese unde să-Şi plece capul. (Vezi Apendicele.)
Ceremonialul biblic al Cinei Domnului fusese înlocuit cu jertfa idolatră a liturghiei. Preoţii papali pretindeau că, prin ritualul lor ridicol şi lipsit de sens, transformă efectiv acea pâine simplă şi acel vin în „trupul şi sângele lui Hristos” (Cardinalul Wiseman, Prezenţa reală a trupului şi sângelui Domnului nostru Iisus Hristos în Împărtăşania binecuvântată, dovedită din Scriptură, lectura 8, secţiunea 3, par. 26). Cu o încumetare hulitoare, ei pretindeau în mod deschis că au puterea de a-L crea pe Dumnezeu, Creatorul tuturor lucrurilor. Creştinilor li s-a cerut, sub pedeapsa cu moartea, să-şi mărturisească deschis credinţa în această grozavă erezie ofensatoare la adresa Cerului. Mulţimi de oameni care au refuzat au fost daţi flăcărilor. (Vezi Apendicele.)
În secolul al XIII-lea, a fost înfiinţat cel mai teribil dintre toate instrumentele papalităţii – Inchiziţia. Prinţul întunericului lucra împreună cu conducătorii ierarhiei papale.
-48-
În conciliile lor secrete, Satana şi îngerii lui controlau minţile oamenilor răi, în timp ce, nevăzut în mijlocul lor, stătea un înger al lui Dumnezeu, care nota raportul înfricoşător al decretelor lor nelegiuite şi scria istoria unor fapte prea îngrozitoare pentru a fi văzute de ochiul omenesc. „Babilonul cel mare” s-a îmbătat „de sângele sfinţilor” (Apocalipsa 17:5,6). Trupurile mutilate ale milioanelor de martiri strigau la Dumnezeu, cerând răzbunare asupra acelei puteri apostate.
Papalitatea devenise despotul lumii. Regi şi împăraţi se plecau în faţa decretelor pontifului roman. Destinele oamenilor, şi pentru prezent, şi pentru veşnicie, păreau să fie sub controlul lui. Timp de sute de ani, doctrinele Romei au fost primite pe scară largă şi fără rezervă, riturile ei au fost îndeplinite cu respect, sărbătorile ei au fost păzite peste tot. Clerul ei a fost onorat şi susţinut generos. Biserica Romană nu a mai ajuns niciodată la un prestigiu, o splendoare sau o putere mai mare ca atunci.
Dar „miezul zilei papalităţii a fost miezul nopţii lumii” (J. A. Wylie, The History of Protestantism, cartea 1, cap. 4). Sfintele Scripturi erau aproape necunoscute nu numai poporului, ci şi preoţilor. Ca şi fariseii din vechime, conducătorii papali urau lumina care le descoperea păcatele. Legea lui Dumnezeu, standardul neprihănirii, fiind îndepărtată, ei îşi exercitau fără nicio măsură puterea şi practicau viciul fără reţinere. Înşelătoria, avariţia şi desfrâul domneau. Oamenii nu se dădeau înapoi de la nicio crimă prin care puteau să câştige avere sau poziţie. Palatele papilor şi ale prelaţilor erau scenele celor mai josnice orgii. Unii dintre pontifii în exerciţiu erau vinovaţi de crime atât de revoltătoare, încât conducătorii seculari s-au străduit să-i detroneze pe aceşti demnitari ai bisericii, nişte monştri prea infami pentru a mai fi toleraţi. Timp de secole, Europa n-a făcut niciun progres în ştiinţă, arte sau civilizaţie. O paralizie morală şi intelectuală căzuse peste creştinătate.
Starea lumii sub puterea papală era o împlinire teribilă şi izbitoare a cuvintelor profetului Osea: „Poporul Meu piere din lipsă de cunoştinţă. Fiindcă ai lepădat cunoştinţa, şi Eu te voi lepăda… Fiindcă ai uitat Legea Dumnezeului tău, voi uita şi Eu pe copiii tăi!… Nu este adevăr, nu este îndurare, nu este cunoştinţă de Dumnezeu în ţară. Fiecare jură strâmb şi minte, ucide, fură şi preacurveşte, năpăstuieşte şi face omoruri după omoruri” (Osea 4:6,1,2). Acestea au fost rezultatele înlăturării Cuvântului lui Dumnezeu.
Posted in GC22