O epocă de întuneric spiritual
În a doua sa Epistolă către Tesaloniceni, apostolul Pavel a prezis marea apostazie care va avea ca rezultat întemeierea puterii papale. El a declarat că ziua revenirii lui Hristos nu va veni „înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă şi de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte «Dumnezeu» sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dânduse drept Dumnezeu”. Mai mult, apostolul i-a avertizat pe fraţii săi că „taina fărădelegii a şi început să lucreze” (2 Tesaloniceni 2:3,4,7). Chiar la acea dată timpurie, el a văzut strecurându-se în biserică erori care aveau să deschidă drumul pentru dezvoltarea papalităţii.
Puţin câte puţin, la început insidios, apoi în mod deschis, pe măsură ce a crescut în putere şi a câştigat controlul asupra minţilor oamenilor, „taina fărădelegii” şi-a continuat lucrarea ei amăgitoare şi blasfematoare. În mod aproape imperceptibil, obiceiurile păgânismului şi-au croit drum în Biserica lui Hristos. Spiritul de compromis şi de conformare cu păgânismul a fost ţinut în frâu, pentru un timp, de persecuţiile aprige pe care le-a suferit biserica sub păgânism. Dar, când persecuţia a încetat şi creştinismul a intrat în curţile şi palatele imperiale, el a renunţat la simplitatea umilă a lui Hristos şi a apostolilor Lui, în schimbul pompei şi mândriei preoţilor şi conducătorilor păgâni, şi a înlocuit cerinţele lui Dumnezeu cu teoriile şi tradiţiile omeneşti. Convertirea cu numele a lui Constantin, în prima parte a secolului al IV-lea, a produs o mare bucurie, iar lumea, îmbrăcată cu o formă a neprihănirii, a intrat în biserică.
-40-
Din acel moment, corupţia s-a extins repede. Deşi părea înfrânt, păgânismul biruise. Spiritul lui stăpânea biserica. Doctrinele, ceremoniile şi superstiţiile lui au fost incluse în credinţa şi în serviciile de închinare ale pretinşilor urmaşi ai lui Hristos. Acest compromis între păgânism şi creştinism a avut ca urmare apariţia „omului fărădelegii”, despre care profeţia prezisese că se va împotrivi şi se va înălţa mai presus de Dumnezeu. Acel sistem uriaş de religie falsă este capodopera puterii lui Satana – un monument al eforturilor lui de a se aşeza pe tron pentru a guverna pământul după voia lui. Odată, Satana a căutat să ajungă la un compromis cu Hristos. A venit la Fiul lui Dumnezeu în pustia ispitei şi, arătându-I toate împărăţiile lumii şi slava lor, prinţul întunericului s-a oferit să le dea pe toate în mâinile Sale, cu condiţia ca El să-I recunoască supremaţia. Hristos l-a mustrat pe arogantul ispititor şi l-a obligat să plece. Dar Satana are succes mai mare când vine cu aceeaşi ispită înaintea omului. Pentru a-şi asigura câştiguri şi onoruri lumeşti, biserica a căutat favoarea şi sprijinul oamenilor mari ai pământului. Respingându-L astfel pe Hristos, ea a consimţit să accepte supunerea faţă de reprezentantul lui Satana – episcopul Romei.
Una dintre doctrinele principale ale romano-catolicismului susţine că papa este capul vizibil al bisericii universale a lui Hristos, învestit cu autoritate supremă peste episcopii şi preoţii din toate părţile lumii. Mai mult decât atât, papei i-au fost atribuite chiar titlurile Dumnezeirii. A fost numit „Domnul Dumnezeu Papa” (vezi Apendicele) şi a fost declarat infailibil. El pretinde închinarea tuturor oamenilor. Prin intermediul Bisericii Romei, Satana ridică aceleaşi pretenţii pe care le-a ridicat în pustia ispitirii şi mulţimi imense sunt gata să-i aducă închinare.
Dar cei care se tem de Dumnezeu şi-L respectă întâmpină această încumetare strigătoare la cer aşa cum a întâmpinat şi Hristos pretenţiile vicleanului vrăjmaş: „Să te închini Domnului, Dumnezeului tău, şi numai Lui să-I slujeşti” (Luca 4:8). În Cuvântul Său, Dumnezeu n-a lăsat niciodată să se înţeleagă că El a desemnat vreun om care să fie capul bisericii. Doctrina supremaţiei papale se opune direct învăţăturilor Scripturii. Papa nu poate să aibă nicio putere peste biserica lui Hristos, decât prin uzurpare. Romano-catolicii i-au acuzat insistent pe protestanţi de erezie şi de separare voită de adevărata biserică. Dar aceste acuzaţii li se aplică mai degrabă lor.
– 41-
Ei sunt cei care au abandonat steagul lui Hristos şi s-au depărtat de „credinţa care a fost dată sfinţilor o dată pentru totdeauna” (Iuda versetul 3). Satana ştia bine că Sfintele Scripturi îi vor face pe oameni în stare să discearnă amăgirile lui şi să reziste puterii lui. Însuşi Mântuitorul lumii a rezistat atacului lui prin Cuvânt. La orice asalt, Hristos prezenta scutul adevărului veşnic, spunând: „Stă scris.” Oricărei sugestii a adversarului, El îi opunea înţelepciunea şi puterea Cuvântului. Pentru a-şi putea menţine dominaţia asupra oamenilor şi pentru a consolida autoritatea uzurpatorului papal, Satana trebuia să-i împiedice să cunoască Scripturile. Biblia L-ar înălţa pe Dumnezeu şi i-ar aşeza pe oamenii limitaţi în adevărata lor poziţie, de aceea trebuia ca adevărurile ei sfinte să fie ascunse şi suprimate. Această logică a fost adoptată de Biserica Romană. Timp de sute de ani, răspândirea Bibliei a fost interzisă. Oamenilor li s-a interzis să o citească sau să o aibă în casele lor, iar preoţii şi prelaţii lipsiţi de scrupule interpretau învăţăturile ei pentru a-şi susţine pretenţiile. Astfel, papa a ajuns să fie aproape universal recunoscut ca locţiitor al lui Dumnezeu pe pământ, înzestrat cu autoritate peste biserică şi stat.
Întrucât detectorul de erori fusese îndepărtat, Satana a lucrat după bunul plac. Profeţia afirmase că papalitatea „se va încumeta să schimbe vremile şi legea” (Daniel 7:25). Această lucrare a fost începută fără întârziere. Pentru a le oferi păgânilor convertiţi un înlocuitor pentru închinarea la idoli şi a-i încuraja astfel să accepte de formă creştinismul, în serviciul creştin de închinare a fost introdusă, treptat, închinarea la icoane şi relicve (moaşte). Decretul unui Conciliu general (vezi Apendicele) a stabilit în cele din urmă acest sistem de idolatrie. Pentru a-şi completa lucrarea profanatoare, Roma s-a încumetat să scoată din Legea lui Dumnezeu porunca a doua, care interzice închinarea la chipuri, şi să împartă porunca a zecea în două pentru a păstra numărul.
Spiritul de concesie faţă de păgânism a deschis calea pentru o altă desconsiderare a autorităţii Cerului. Lucrând prin intermediul conducătorilor neconsacraţi ai bisericii, Satana a falsificat şi porunca a patra şi a încercat să dea la o parte vechiul Sabat, ziua pe care Dumnezeu a binecuvântat-o şi a sfinţit-o (Geneza 2:2,3), iar în locul lui să înalţe sărbătoarea păzită de păgâni ca „venerabila Zi a Soarelui”. Această schimbare nu s-a făcut la început în mod deschis. În primele secole, adevăratul Sabat fusese ţinut de toţi creştinii. Ei ţineau la onoarea lui Dumnezeu şi, fiind convinşi că Legea Sa este de neschimbat, au apărat cu zel sfinţenia principiilor ei.
-42-
Dar Satana, pentru a-şi atinge scopul, a lucrat cu mare subtilitate prin agenţii lui. Pentru ca atenţia poporului să poată fi îndreptată spre duminică, aceasta a fost declarată sărbătoare în cinstea învierii lui Hristos. Deşi se ţineau servicii religioase duminica, ea era privită totuşi ca o zi de recreere, Sabatul fiind încă respectat cu sfinţenie.
Pentru a pregăti calea prin care să-şi aducă la îndeplinire lucrarea pe care o avea în plan, Satana îi determinase pe iudei, înainte de venirea lui Hristos, să împovăreze Sabatul cu cele mai stricte cerinţe, făcând din păzirea lui o povară. Acum, profitând de concepţia falsă cu privire la Sabat pe care reuşise s-o creeze în mintea oame- nilor, i-a făcut să-l privească cu dispreţ, ca pe o instituţie evreiască. În timp ce creştinii, în general, continuau să păzească duminica drept o sărbătoare a bucuriei, Satana i-a determinat să facă din Sabat o zi de post, de amărăciune şi de tristeţe, pentru a-şi arăta ura faţă de iudaism.
În prima parte a secolului al IV-lea, împăratul Constantin a emis un decret care făcea din duminică o sărbătoare publică în întreg Imperiul Roman. (Vezi Apendicele.) Ziua Soarelui era venerată de supuşii lui păgâni şi era onorată de creştini. Politica împăratului era să unească interesele contradictorii ale creştinismului şi păgânismului. El a fost îndemnat să facă acest lucru de episcopii bisericii, care, mânaţi de ambiţie şi însetaţi de putere, au înţeles că, dacă şi creştinii, şi păgânii ar păzi aceeaşi zi, aceasta ar favoriza primirea de formă a creştinismului de către păgâni şi, astfel, puterea şi gloria bisericii ar creşte. Dar, deşi, treptat, au fost convinşi să atribuie, un anumit grad de sfinţenie duminicii, mulţi creştini temători de Dumnezeu considerau încă adevăratul Sabat drept ziua sfântă a Domnului şi-l păzeau în ascultare de porunca a patra.
Arhiamăgitorul nu-şi terminase încă lucrarea. El era hotărât să adune lumea creştină sub steagul său şi să-şi exercite puterea prin locţiitorul lui, pontiful cel mândru care pretindea că este reprezentantul lui Hristos. Prin păgâni pe jumătate convertiţi, prin prelaţi ambiţioşi şi prin preoţi iubitori de lume, Satana a reuşit să-şi atingă scopul. Din când în când, s-au ţinut mari concilii, în care au fost convocaţi demnitari ai bisericii din toată lumea. Aproape în fiecare conciliu, Sabatul pe care îl instituise Dumnezeu era coborât din ce în ce mai mult, în timp ce duminica era tot mai mult înălţată. Astfel, în cele din urmă, sărbătoarea păgână a ajuns să fie onorată ca instituţie divină, în timp ce Sabatul biblic a fost considerat o relicvă a iudaismului, iar păzitorii lui au fost declaraţi blestemaţi.
– 43-
Marele apostat reuşise să se înalţe „mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu sau de ce este vrednic de închinare” (2 Tesaloni- ceni 2:4). El îndrăznise să schimbe singurul precept al Legii divine care îndreaptă în mod clar toată omenirea către viul şi adevăratul Dumnezeu. În porunca a patra, Dumnezeu este descoperit ca fiind Creatorul cerurilor şi al pământului şi, prin aceasta, se deosebeşte de toţi zeii falşi. Ziua a şaptea a fost sfinţită ca zi de odihnă pentru om, fiindcă este o amintire a lucrării de creaţie. Ea a fost destinată să-L păstreze pentru totdeauna în minţile oamenilor pe viul Dumnezeu ca sursă a existenţei şi ca ţintă a adorării şi a închinării. Satana se luptă să-i îndepărteze pe oameni de la devotamentul faţă de Dumnezeu şi de la ascultarea de Legea Sa; de aceea îşi îndreaptă eforturile îndeosebi împotriva acelei porunci care Îl prezintă pe Dumnezeu drept Creator.
Protestanţii susţin în prezent că învierea lui Hristos în ziua de duminică a făcut din ea Sabatul creştin. Dar le lipsesc dovezile din Scriptură. Nici Hristos, nici apostolii Săi n-au acordat o asemenea onoare acestei zile. Păzirea duminicii ca instituţie creştină şi-a avut originea în acea „taină a fărădelegii” (2 Tesaloniceni 2:7), care îşi începuse lucrarea chiar în zilele lui Pavel. Unde şi când a adoptat Domnul acest copil al papalităţii? Ce motiv întemeiat poate fi adus pentru o schimbare pe care Scriptura nu o aprobă?
În secolul al VI-lea, papalitatea era deja puternic consolidată. Scaunul puterii ei a fost stabilit în cetatea imperială, iar episcopul Romei a fost declarat cap peste întreaga biserică. Păgânismul cedase locul papalităţii. Balaurul îi dăduse fiarei „puterea lui, scaunul lui de domnie şi o stăpânire mare” (Apocalipsa 13:2). Acum au început cei 1.260 de ani de persecuţie papală prezişi în profeţiile din cărţile Daniel şi Apocalipsa (Daniel 7:25; Apocalipsa 13:5-7; vezi Apendicele). Creştinii au fost obligaţi să aleagă fie să renunţe la integritatea lor şi să accepte ceremoniile şi închinarea papală, fie să-şi chinuie viaţa în temniţe sau să sufere moartea pe roată, pe rug sau sub securea călăului. Acum s-au împlinit cuvintele lui Iisus: „Veţi fi daţi în mâinile lor până şi de părinţii, fraţii, rudele şi prietenii voştri; şi vor omorî pe mulţi dintre voi. Veţi fi urâţi de toţi din pricina Numelui Meu” (Luca 21:16,17). Persecuţia s-a dezlănţuit asupra celor credincioşi cu o furie mai mare ca niciodată, iar lumea a devenit un imens câmp de luptă. Timp de sute de ani, biserica lui Hristos şi-a găsit scăparea în singurătate şi întuneric. Profetul zice astfel: „Şi femeia a fugit în pustie, într-un loc pregătit de Dumnezeu, ca să fie hrănită acolo o mie două sute şaizeci de zile” (Apocalipsa 12:6).