Apostolii aveau de luptat cu aceia din biserică ce pretindeau că sunt evlavioși, în timp ce în ascuns nutreau nelegiuirea. Anania și Safira lucrau de partea înșelătorilor, pretinzând că aduc o jertfă întreagă pentru Dumnezeu, în timp ce erau lacomi, reținând o parte pentru ei. Duhul adevărului a descoperit apostolilor adevăratul caracter al acestor frați cu numele, iar judecățile lui Dumnezeu au curățit biserica de această pată. Această dovadă categorică a cercetării Duhului lui Hristos în biserică semăna groaza printre fățarnici și făcătorii de rele. Ei nu mai puteau rămâne în legătură cu aceia care erau, în obiceiuri și înclinații, reprezentanți permanenți ai lui Hristos; iar când încercările și prigoana veneau asupra urmașilor Săi, numai aceia care erau gata să părăsească totul pentru adevăr doreau să devină ucenici ai Săi. În felul acesta, atâta vreme cât persecuția a continuat, biserica a rămas relativ curată. Dar când aceasta a încetat, s-au adăugat convertiți care erau mai puțin sinceri și devotați și s-a deschis astfel o ușă prin care Satana putea să obțină un punct de sprijin.
-45-
Pentru că nu este nici o legătură între Prințul luminii și prințul întunericului, nu poate fi vreo legătură nici între ucenicii lor. Când au consimțit să se unească cu aceia care erau doar pe jumătate convertiți din păgânism, creștinii au pășit pe o cale care i-a dus din ce în ce mai departe de adevăr. Satana a tresăltat, pentru că reușise să amăgească un număr atât de mare dintre urmașii lui Hristos. Apoi, a făcut ca puterea lui să apese și mai mult asupra acestora și i-a inspirat să-i persecute pe aceia care rămâneau credincioși lui Dumnezeu. Nimeni nu știa atât de bine cum să se împotrivească adevăratei credințe creștine ca aceia care odinioară fuseseră apărătorii ei, așa că acești creștini apostaziați, unindu-se cu tovarășii lor pe jumătate păgâni, și-au îndreptat lupta împotriva celor mai importante trăsături ale învățăturilor lui Hristos.
Aceasta a cerut o luptă disperată din partea acelora care au stat cu fermitate împotriva amăgirilor și urâciunilor care erau ascunse în haine sacerdotale și introduse în biserică. Biblia nu era primită ca o măsură a credinței. Doctrina cu privire la libertatea religioasă a fost clasificată drept erezie, iar susținătorii ei au fost urâți și proscriși.
După o luptă lungă și aprigă, cei credincioși, puțini la număr, s-au hotărât să rupă orice legătură cu biserica apostată, dacă ea refuza și mai departe să se elibereze de rătăcire și idolatrie. Ei au văzut că despărțirea era o necesitate absolută, dacă doreau să asculte de Cuvântul lui Dumnezeu. Nu și-au permis să tolereze rătăciri fatale pentru sufletul lor și să dea un exemplu care ar primejdui credința copiilor și a copiilor copiilor lor. Pentru a asigura unitatea și pacea, erau gata să facă orice concesie care corespundea cu ascultarea de Dumnezeu; dar simțeau că însăși pacea ar fi fost prea scump câștigată cu jertfirea principiilor. Dacă unitatea se putea asigura numai prin compromiterea adevărului și a neprihănirii, atunci preferau să rămână despărțiți chiar și în război.
Bine ar fi pentru biserică și pentru lume dacă principiile care au animat acele suflete sincere ar fi reînviate în inimile acelora care se numesc poporul lui Dumnezeu. Există o indiferență alarmantă față de învățăturile care sunt stâlpii credinței creștine. Câștiga teren părerea că, în fond, ele nu sunt de importanță vitală. Această degenerare întărește mâinile instrumentelor lui Satana, așa încât teoriile rătăcirii și amăgirile fatale, cărora cei credincioși din veacurile trecute li s-au împotrivit și le-au demascat cu primejdia vieții lor, sunt privite astăzi favorabil de către mii de oameni care pretind că sunt urmașii lui Hristos.
-46-
Primii creștini au fost cu adevărat un popor deosebit. Comportamentul fără reproș și credința lor neclintită erau o mustrare continuă, care tulbura pacea păcătoșilor. Deși puțini la număr, fără avere, poziție sau titluri, ei produceau teamă făcătorilor de rele, când erau cunoscute învățăturile și caracterul lor. De aceea erau urâți de cei nelegiuiți, așa cum Abel a fost urât de Cain cel necredincios. Din același motiv pentru care Cain l-a omorât pe Abel, aceia care au căutat să se scuture de mustrările Duhului Sfânt au dat la moarte pe poporul lui Dumnezeu. Și tot din același motiv, iudeii L-au lepădat și L-au răstignit pe Mântuitorul — deoarece curăția și sfințenia caracterului Său erau o mustrare continuă pentru egoismul și stricăciunea lor. Din zilele lui Hristos și până astăzi, ucenicii Săi credincioși au provocat ura și împotrivirea acelora care iubesc și urmează căile păcatului.
Atunci, cum poate fi numită Evanghelia o solie a păcii? Când Isaia a profetizat nașterea lui Mesia, i-a dat titlul de “Domn al păcii”. Când îngerii au adus păstorilor vestea că Hristos S-a născut, au cântat deasupra câmpiilor Betleemului: “Slavă lui Dumnezeu în locurile prea înalte, și pe pământ pace și între oameni bună învoire”. (Luca 2, 14.) În aparență, există o contradicție între aceste declarații profetice și cuvintele lui Hristos: “N-am venit să aduc pacea, ci sabia”. (Matei 10, 34.) Dar, înțelese bine, amândouă sunt într-o armonie desăvârșită. Evanghelia este o solie a păcii.
-47-
Creștinismul este un sistem care, dacă este primit și ascultat, va răspândi pace, armonie și fericire peste tot pământul. Religia lui Hristos îi va uni într-o frăție strânsă pe toți aceia care primesc învățăturile ei. Misiunea lui Hristos a fost tocmai aceea de a-i împăca pe oameni cu Dumnezeu, și pe unul cu altul. Dar, în majoritate, omenirea este sub controlul lui Satana, cel mai crud vrăjmaș al lui Hristos. Evanghelia prezintă oamenilor principiile vieții care se deosebesc fundamental de obiceiurile și dorințele lor, și din cauza aceasta se răzvrătesc împotriva ei. Oamenii urăsc curăția care le descoperă și le condamnă păcatele, în majoritate îi persecută și îi distrug pe aceia care susțin cerințele ei sfinte și drepte. În sensul acesta — deoarece adevărurile înalte pe care ei le aduc provoacă ură și luptă — Evanghelia este numită o sabie.
Tainica lucrare a providenței, care îngăduie ca cel drept să sufere persecuția din mâna celor răi, a fost o cauză de mare nedumerire pentru mulți care sunt slabi în credință. Unii sunt gata să părăsească chiar încrederea lor în Dumnezeu, deoarece El îngăduie celor mai josnici oameni să prospere, în timp ce cei mai buni și mai curați sunt apăsați și chinuiți de puterea lor crudă. Cum, întreabă ei, poate Acela care este drept și milos și care este nemărginit în putere să îngăduie o așa nedreptate și apăsare? Aceasta este o problemă care nu ne privește pe noi. Dumnezeu ne-a dat dovezi îndestulătoare cu privire la iubirea Sa și nu trebuie să ne îndoim de bunătatea Sa atunci când nu putem înțelege lucrările providenței Sale. Prevăzând îndoielile care urmau să apese pe sufletul lor în zilele de încercare și întuneric, Mântuitorul spunea ucenicilor Săi: “Aduceți-vă aminte de vorba, pe care v-am spus-o: Robul nu este mai mare decât stăpânul său”. “Dacă M-au prigonit pe Mine, și pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit Cuvântul Meu, și pe al vostru îl vor păzi.” (Ioan 15, 20.) Isus a suferit pentru noi mai mult decât poate fi făcut să sufere oricare dintre urmașii Săi, datorită cruzimii oamenilor nelegiuiți. Aceia care sunt chemați să sufere chinul și moartea de martir nu fac decât să calce pe urmele scumpului Fiu al lui Dumnezeu.
“Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinței Lui.” (2 Petru 3, 9.) El nu-i uită și nici nu-i neglijează pe copiii Săi; dar îngăduie celor nelegiuiți să descopere adevăratul lor caracter, pentru ca nici unul din aceia care doresc să facă voia Sa să nu fie amăgit cu privire la ei. Mai mult, cei neprihăniți sunt puși în cuptorul necazurilor, ca și ei să fie curățiți; ca exemplul lor să-i convingă și pe alții de realitatea credinței și evlaviei lor; și ca drumul lor neabătut să-i condamne pe cei răi și necredincioși.
-48-
Dumnezeu le îngăduie celor nelegiuiți să progreseze și să-și descopere vrăjmășia împotriva Lui, pentru ca atunci când vor umple măsura nelegiuirii lor, toți să vadă dreptatea și mila Sa în distrugerea lor deplină. Ziua răzbunării Sale este aproape când toți aceia care au călcat Legea Sa și au persecutat pe poporul Său vor primi o răsplată dreaptă a faptelor lor; când orice faptă de cruzime sau nedreptate față de credincioșii lui Dumnezeu va fi pedepsită ca și când ar fi fost făcută față de Hristos Însuși.
Există încă o problemă și mai importantă, care trebuie să fie în atenția bisericilor de astăzi. Apostolul Pavel spune că “toți cei care vor să trăiască cu evlavie în Isus Hristos vor fi prigoniți”. (2 Timotei 3, 12.) Atunci de ce persecuția pare că a slăbit într-o mare măsură? Singurul motiv este că biserica s-a conformat cerințelor lumii și nu mai trezește nici o împotrivire. Religia care este la modă în zilele noastre nu are caracterul curat și sfânt pe care l-a avut credința creștină în zilele lui Hristos și ale apostolilor Săi. Datorită spiritului de compromis cu păcatul, din cauză că marile adevăruri ale Cuvântului lui Dumnezeu sunt privite cu indiferență, pentru că este atât de puțină evlavie în biserică, creștinismul este în aparență atât de popular în lume. Să se producă o reînviorare a credinței și puterii din prima biserică, și atunci spiritul persecuției va fi reînviat, iar flăcările persecuției vor fi iarăși aprinse.
Domnul sa binecuvinteze pe toti cei implicati in aceasta frumoasa si mareata lucrare.
Mulțumesc pentru toată implicarea în via Domnului care ne face să înțelegem mai cu deamaruntul tainele Cuvântului lui Dumnezeu… Domnul Isus sa vă binecuvânteze!!!Amin!!!