Marea Luptă – Ziua 004

Capitolul 2 — Persecuțiile din primele veacuri

Când Isus a descoperit ucenicilor Săi soarta Ierusalimului și scenele celei de a doua veniri, El a prevestit, de asemenea, și experiența poporului Său, de la data când urma să fie luat de la ei până la revenirea Sa cu putere și slavă pentru eliberarea lor. De pe Muntele Măslinilor, Mântuitorul privea furtunile care erau gata să se abată asupra bisericii apostolice; și, pătrunzând adânc în viitor, ochii Săi vedeau furtunile furioase și distrugătoare, ce aveau să bată peste urmașii Săi din veacurile viitoare, de întuneric și prigoană. În câteva cuvinte de o însemnătate înspăimântătoare, El a profetizat despre atitudinea ostilă pe care conducătorii lumii urmau să o aibă față de biserica lui Dumnezeu. (Matei 24, 9.21.22.) Urmașii lui Hristos aveau să calce pe același drum al umilinței, al rușinii și al suferinței pe care a mers Domnul lor. Vrăjmășia care a izbucnit împotriva Răscumpărătorului lumii se va manifesta împotriva tuturor acelora care urmau să creadă în Numele Său.

Istoria bisericii primare a fost martoră la împlinirea cuvintelor Mântuitorului. Puterile pământului și ale iadului s-au aliniat împotriva lui Hristos în persoana urmașilor Săi. Păgânismul a prevăzut că, dacă Evanghelia va birui, templele și altarele lui vor fi îndepărtate; de aceea și-a concentrat forțele pentru a distruge creștinismul. Au fost aprinse focurile prigoanei. Creștinii au fost deposedați de averi și alungați din case, “au dus o mare luptă de suferințe”. (Evrei 10, 32.) “Au suferit batjocuri, bătăi, lanțuri și închisoare.” (Evrei 11, 36.) Un mare număr dintre ei și-au pecetluit mărturia cu sângele lor. Nobil și rob, bogat și sărac, învățat și ignorant au fost uciși fără milă.

-40-

Aceste persecuții, începând cu Nero, cam prin vremea martiriului lui Pavel, au continuat secole de-a rândul cu o furie mai mare sau mai mică. Creștinii erau acuzați pe nedrept de crimele cele mai odioase și declarați a fi cauza unor mari nenorociri — foamete, molimă și cutremure. Deoarece deveniseră obiectul urii și al bănuielilor generale, informatorii au stat gata, pentru câștig, să-i trădeze pe cei nevinovați. Au fost condamnați ca răsculați împotriva imperiului, ca dușmani ai religiei și primejdioși pentru societate. Un mare număr dintre ei au fost aruncați fiarelor sălbatice sau arși de vii în amfiteatre. Unii au fost răstigniți, alții au fost îmbrăcați în piei de animale sălbatice și aruncați în arene pentru a fi sfâșiați de câini. Chinul lor era adesea distracția de căpetenie la serbările publice. Mulțimi impresionante se adunau pentru a se veseli, cu râsete și aplauze, de priveliștea agoniei și morții lor.

Oriunde căutau adăpost, urmașii lui Hristos erau vânați ca fiarele câmpului. Erau constrânși să caute scăpare în locuri singuratice și pustii. “Lipsiți de toate, prigoniți, munciți, ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit prin pustiuri, prin munți, prin peșteri și prin crăpăturile pământului.” (Versetul 37. 38.) Catacombele ofereau adăpost pentru mii dintre ei. Sub dealurile din afara cetății Romei, fuseseră săpate galerii lungi prin pământ și stâncă; rețeaua întunecoasă și complicată de tuneluri se întindea pe kilometri întregi, dincolo de zidurile cetății. În aceste adăposturi subterane, urmașii lui Hristos își îngropau morții; și tot acolo, atunci când erau bănuiți și alungați, își găseau locuința. Când Dătătorul vieții îi va trezi pe aceia care au luptat lupta cea bună, mulți martiri pentru cauza lui Hristos vor ieși din aceste catacombe întunecoase.

-41-

În cea mai sălbatică prigoană, acești martori pentru Isus și-au păstrat credința nealterată. Deși au fost lipsiți de orice confort, ascunși de lumina soarelui, făcându-și căminul în mijlocul întunecos, dar prietenos al pământului, ei n-au scos nici un cuvânt de nemulțumire. Prin cuvinte de credință, de răbdare și nădejde, ei se încurajau unul pe altul pentru a rezista lipsei și necazului. Pierderea tuturor binecuvântărilor pământești nu i-a putut sili să renunțe la credința lor în Hristos. Încercările și prigoana erau doar pași care-i aduceau mai aproape de odihna și răsplata lor.

Ca și slujitorii lui Dumnezeu din vechime, mulți, “ca să dobândească o înviere mai bună, n-au vrut să primească izbăvirea care li se dădea, și au fost chinuiți”. (Versetul 35.) Aceștia își reaminteau cuvintele Domnului lor, ca atunci când urmau să fie prigoniți pentru Numele lui Hristos, să se bucure și să se veselească, pentru că răsplata lor va fi mare în ceruri; căci tot așa au fost prigoniți și proorocii care au fost înainte de ei. Se bucurau că sunt socotiți vrednici să sufere pentru adevăr și din mijlocul flăcărilor înălțau cântări de biruință. Privind prin credință în sus, ei Îl vedeau pe Hristos și pe îngeri aplecându-se peste zidurile cerului, urmărindu-i cu cel mai adânc interes și privind cu aprobare statornicia lor. Un glas de la tronul lui Dumnezeu se făcea auzit: “Fii credincios până la moarte și-ți voi da cununa vieții”. (Apocalipsa 2, 10.)

Zadarnice au fost străduințele lui Satana de a distruge biserica lui Hristos prin violență. Marea luptă, în care ucenicii lui Isus și-au dat viața, n-a încetat nici atunci când acești credincioși purtători de steag au căzut la posturile lor. Ei au biruit chiar doborâți. Lucrătorii lui Dumnezeu erau uciși, dar lucrarea Sa a mers în mod neabătut înainte. Evanghelia a continuat să se răspândească, iar numărul adepților ei nu a încetat să crească. Ea a pătruns în regiuni care erau inaccesibile chiar și vulturilor Romei. Un creștin, mustrându-i pe conducătorii păgâni care susțineau persecuția, spunea: “Ne puteți ucide, ne puteți tortura, ne puteți condamna…. nedreptatea voastră este dovada că suntem nevinovați…. Nici cruzimea nu vă folosește”. Aceasta nu era decât o invitație puternică de a aduce și pe alții la convingerea lor. “Cu cât suntem secerați mai des de voi, cu atât creștem la număr; sângele creștinilor este o sămânță”…. — (Tertulian, Apologia par. 50.)

-42-

Mii de oameni au fost închiși și omorâți, dar răsăreau alții pentru a le lua locul. Iar aceia care au fost martirizați pentru credința lor erau asigurați în Hristos și socotiți de El biruitori. Ei luptaseră lupta cea bună și urmau să primească cununa slavei la venirea lui Hristos. Suferințele pe care le-au suportat i-au adus pe creștini mai aproape unul de altul și de Răscumpărătorul lor. Exemplul vieții și al morții lor era o mărturie permanentă în favoarea adevărului; și acolo unde se aștepta mai puțin, supușii lui Satana părăseau slujirea lui pentru a se înrola sub steagul lui Hristos.

De aceea, Satana și-a făcut planul de a lupta cu mai mult succes împotriva guvernării lui Dumnezeu, înfigându-și steagul în mijlocul bisericii creștine. Dacă urmașii lui Hristos ar putea fi amăgiți și aduși să fie neplăcuți lui Dumnezeu, atunci puterea, tăria și hotărârea lor ar slăbi, și în felul acesta, ei ar cădea ca o pradă ușoară.

Marele vrăjmaș a încercat acum să câștige prin șiretenie ceea ce nu reușise prin forță. Prigoana a încetat, și în locul ei au fost puse amăgirile primejdioase ale prosperității vremelnice și ale onorurilor lumești. Cei idolatri au fost aduși să primească o parte din credința creștină, în timp ce lepădau alte adevăruri esențiale. Ei mărturiseau că-L primesc pe Isus ca Fiu al lui Dumnezeu și cred în moartea și învierea Sa, dar nu aveau nici o convingere despre păcat și nu simțeau nevoia de pocăință și de schimbare a inimii. Cu unele concesii din partea lor, ei au propus ca și creștinii să facă concesii, pentru ca să se poată uni cu toții pe platforma credinței în Hristos.

Acum, biserica se găsea într-o primejdie înfricoșătoare. Închisoarea, chinul, focul și sabia fuseseră binecuvântări, în comparație cu aceasta. Unii creștini au rămas neabătuți, declarând că nu puteau face nici un compromis. Alții erau în favoarea părăsirii sau modificării unor trăsături ale credinței lor și a unirii cu aceia care primiseră o parte a creștinismului, susținând că acestea ar fi mijloace pentru deplina lor convertire. Acesta a fost un timp de groază adâncă pentru urmașii credincioși ai lui Hristos. Sub mantia unui creștinism cu numele, Satana s-a strecurat în biserică pentru a strica credința și pentru a întoarce mințile de la Cuvântul adevărului.

-43-

Un mare număr de creștini au consimțit, în cele din urmă, să coboare standardele lor și s-a format o unire între creștinism și păgânism. Deși închinătorii la idoli susțineau că sunt convertiți și uniți cu biserica, ei se agățau încă de idolatria lor, schimbând numai obiectele închinării lor cu chipul lui Isus, și chiar cu cel al Mariei și al sfinților. Aluatul stricat al idolatriei, adus în felul acesta în biserică, și-a continuat lucrarea lui nenorocită. Învățături false, ritualuri superstițioase și ceremonii idolatre au fost incluse în credința și în închinarea ei. Când urmașii lui Hristos s-au unit cu închinătorii la idoli, religia creștină s-a stricat, iar biserica și-a pierdut curăția și puterea. Totuși, au fost unii care n-au fost înșelați de aceste amăgiri. Ei și-au păstrat credincioșia față de Autorul adevărului și s-au închinat numai lui Dumnezeu.

Întotdeauna au fost două clase printre cei care mărturisesc a fi urmașii lui Hristos. În timp ce o clasă studiază viața Mântuitorului și caută cu stăruință să-și corecteze greșelile pentru a se asemăna Modelului, cealaltă clasă ocolește adevărurile clare, practice, care le descoperă rătăcirile. Chiar și în cea mai bună stare a ei, biserica n-a fost formată numai din credincioși adevărați, curați și sinceri. Mântuitorul ne-a învățat că cei care se complac în păcat nu vor trebui primiți în biserică; cu toate acestea, El Și-a atașat bărbați care aveau defecte de caracter și le-a încredințat binefacerile învățăturilor și exemplului Său, pentru ca să aibă ocazia să-și vadă greșelile și să le îndrepte. Printre cei doisprezece apostoli a fost un vânzător. Iuda a fost primit nu pentru defectele lui de caracter, ci în ciuda lor. El s-a unit cu ucenicii ca, prin învățătura și exemplul lui Hristos, să poată învăța ce înseamnă un caracter creștin și, în felul acesta, să fie adus să-și vadă greșelile, să se pocăiască și, cu ajutorul harului divin, să-și curățească sufletul “prin ascultare de adevăr”. Dar Iuda n-a umblat în lumina lăsată atât de îndurător să lumineze asupra lui. Prin îngăduirea păcatului, a invitat ispitele lui Satana. Trăsăturile lui rele de caracter au devenit predominante. El și-a lăsat mintea sub stăpânirea puterilor întunericului și se supăra atunci când greșelile îi erau mustrate; în felul acesta, a ajuns să săvârșească crima teribilă, de trădare a Învățătorului său. Tot astfel fac și cei care nutresc păcatul sub masca evlaviei, urăsc pe aceia care le tulbură pacea, condamnând cursul păcătos al vieții lor. Când se ivește ocazia favorabilă, ei îi trădează, ca și Iuda, pe aceia care au căutat să-i mustre spre binele lor.