Conducătorii romani s-au străduit să arunce groaza în iudei, pentru ca în felul acesta să-i determine să se predea. Prizonierii care se împotriveau când erau luați erau biciuiți, torturați și răstigniți în fața zidurilor cetății. Sute de oameni erau zilnic executați în felul acesta, iar lucrarea aceasta teribilă a continuat așa până când, de-a lungul văii lui Iosafat și la Calvar, crucile înălțate erau în număr atât de mare, încât abia se mai găsea loc de trecere printre ele. Atât de teribil s-a împlinit blestemul acela îngrozitor, rostit în fața scaunului de judecată al lui Pilat: “Sângele Lui să cadă asupra noastră și a copiilor noștri”. (Matei 27, 25.)
Titus ar fi dorit să pună capăt acestei scene îngrozitoare și să scutească în felul acesta Ierusalimul de umplerea măsurii blestemului. S-a umplut de groază când a văzut trupurile morților făcute mormane pe văi. Ca fermecat, a privit de pe culmea Muntelui Măslinilor mărețul templu și a dat ordin ca nici o piatră să nu fie atinsă. Înainte de a începe să ia în stăpânire fortăreața, a făcut un apel stăruitor către conducătorii iudei, ca să nu-l oblige să pângărească locul sfânt cu sânge. Dacă ar fi ieșit să lupte în altă parte, nici un roman n-ar fi violat sfințenia templului. Însuși Iosif Flavius, cu cea mai convingătoare chemare, i-a sfătuit să se predea, pentru a se salva pe ei, cetatea și locul de închinare. Dar cuvintele lui au fost întâmpinate cu blesteme amare. Au aruncat cu sulițe în el, ultimul lor mijlocitor omenesc, în timp ce stăruia de ei. Iudeii respinseseră îndemnurile Fiului lui Dumnezeu, iar acum mustrarea binevoitoare și îndemnul îi făceau să fie și mai hotărâți să reziste până la urmă. Zadarnice au fost eforturile lui Titus de a salva templul; Unul mai mare decât el declarase că nu va rămâne piatră peste piatră.
-33-
Încăpățânarea oarbă a conducătorilor iudei împreună cu crimele detestabile care se săvârșeau în cetatea asediată provocau oroarea și indignarea romanilor, iar, în cele din urmă, Titus s-a hotărât să ia templul cu asalt. S-a hotărât totuși ca, dacă va fi posibil, să fie salvat de la distrugere. Dar poruncile lui au fost călcate. După ce se retrăsese în cortul său pentru noapte, iudeii, ieșind din templu, au atacat soldații prin surprindere. În timpul luptei, o torță aprinsă a fost aruncată de un soldat prin poarta deschisă și îndată încăperile, căptușite cu cedru, din jurul Locului sfânt, erau în flăcări. Titus a alergat la locul încăierării, urmat de generalii și ofițerii săi, și le-a poruncit soldaților să stingă focul. Cuvintele lui n-au fost luate în seamă. În furia lor, soldații au aruncat torțe aprinse în încăperile alăturate templului și, după aceea, cu săbiile au ucis mulțimea de oameni care-și găsiseră adăpost acolo. Sângele curgea ca apa, pe treptele templului. Mii și mii de iudei au pierit. Pe deasupra zgomotului luptei, se auzeau glasuri strigând: “I-Cabod!” — s-a dus slava.
“Titus și-a dat seama că este imposibil să potolească mânia soldaților; a intrat împreună cu ofițerii săi și a privit interiorul edificiului sacru. Splendoarea i-a umplut de uimire; și pentru că flăcările nu pătrunseseră încă în locul sfânt, a făcut un ultim efort pentru a-l salva și, ieșind înainte, a cerut încă o dată soldaților să oprească înaintarea incendiului. Centurionul Liberalis a încercat să impună ascultarea cu ajutorul corpului de comandă; însă nici respectul față de împărat nu a putut opri dușmănia cruntă împotriva iudeilor; nimic nu a putut domoli furia cumplită și dorința după jaf. Soldații au văzut totul în jur poleit cu aur, care strălucea orbitor în lumina ciudată a flăcărilor; ei au presupus că în sanctuar erau ascunse comori nebănuite. Un soldat a aruncat, pe neobservate, o torță aprinsă printre uși și, într-o clipă, toată clădirea era în flăcări. Fumul orbitor și flăcările i-au silit pe ofițeri să se retragă și nobilul edificiu a fost lăsat în voia sorții.
-34-
Dacă pentru romani a fost un spectacol îngrozitor — ce ar fi fost el pentru iudei? Toată culmea colinei care domina cetatea clocotea ca un vulcan. Una după alta, clădirile se prăbușeau cu un trosnet îngrozitor și erau înghițite într-un abis de flăcări. Acoperișurile de cedru erau ca o mare de flăcări; coloanele împodobite erau ca niște limbi de foc, iar turnurile porților aruncau coloane de flăcări și fum. Colinele învecinate erau luminate; și, prin întuneric, grupe de oameni erau văzute privind cu îngrijorare plină de groază înaintarea prăpădului; pe zidurile și înălțimile cetății se îngrămădeau oameni, unii aveau fețele palide de agonia disperării, alții amenințau, neputincioși, cu răzbunarea. Strigătele soldaților romani, alergând în sus și în jos, și urletele răsculaților care piereau în flăcări se amestecau cu vuietul incendiului și cu tunetul grinzilor care se prăbușeau. Ecourile munților răspundeau aducând înapoi țipetele oamenilor de pe înălțimi; peste tot, de-a lungul zidurilor, răsunau gemete și vaiete; oamenii care piereau de foame își adunau ultimele puteri pentru a striga de groază și deznădejde.”
“Masacrul dinăuntru a fost și mai îngrozitor decât spectacolul de afară. Bărbați și femei, bătrâni și tineri, ostași și preoți, aceia care luptau ca și aceia care cereau milă au fost măcelăriți fără deosebire. Numărul celor uciși îl întrecea pe acela al ucigătorilor. Ostașii trebuiau să se cațere pe grămezi de morți pentru a aduce la îndeplinire lucrarea de exterminare”. — (Milman, History of the Jews, cartea 16.)
-35-
După distrugerea templului, întreaga cetate a căzut repede în mâinile romanilor. Conducătorii iudeilor au abandonat turnurile invincibile, iar Titus le-a găsit pustii. A privit la ele cu uimire și a declarat că Dumnezeu le dăduse în mâinile lui, deoarece nici o unealtă, oricât de puternică, n-ar fi putut izbuti împotriva acestor bastioane imense. Atât cetatea, cât și templul au fost dărâmate până în temelii, iar locul pe care fusese sfântul locaș “a fost arat ca un ogor”. (Ieremia 26, 18.) În asediul și în măcelul care a urmat, au pierit peste un milion de oameni; apoi, supraviețuitorii au fost duși ca robi, vânduți ca sclavi, târâți la Roma pentru a împodobi triumful învingătorului, dați fiarelor sălbatice în amfiteatre sau răspândiți ca peregrini fără patrie pe tot pământul.
Iudeii își făuriseră singuri cătușele; ei își umpluseră paharul răzbunării. În distrugerea totală care a căzut peste ei, ca națiune, și în toate vaiurile care i-au urmat în împrăștierea lor, ei n-au făcut decât să culeagă ceea ce ei înșiși semănaseră. Profetul spunea: “Pieirea ta, Israele, este că ai fost împotriva Mea”, “ai căzut prin nelegiuirea ta”. (Osea 13, 9; 14, 1.) Suferințele lor sunt reprezentate adesea ca o pedeapsă care a venit asupra lor, ca urmare a hotărârii directe a lui Dumnezeu. În felul acesta, marele amăgitor caută să-și ascundă lucrarea. Printr-o respingere continuă a iubirii și a milei divine, iudeii au făcut ca ocrotirea lui Dumnezeu să le fie retrasă, dar lui Satana i-a fost îngăduit să-i conducă după voința lui. Cruzimile oribile care au avut loc la distrugerea Ierusalimului sunt o demonstrare a puterii răzbunătoare a lui Satana asupra acelora care se supun stăpânirii lui.
-36-
Noi nu cunoaștem cât de mult Îi datorăm lui Hristos pentru pacea și ocrotirea de care ne bucurăm. Puterea restrictivă a lui Dumnezeu este aceea care ferește omenirea de a cădea cu totul sub stăpânirea lui Satana. Cel neascultător și nerecunoscător are multe motive de recunoștință față de mila și îndelunga răbdare a lui Dumnezeu, care ține în frâu puterea crudă și răufăcătoare a celui rău. Dar atunci când oamenii trec peste limitele răbdării divine, această putere este retrasă. Dumnezeu nu stă înaintea păcătosului ca un executor al sentinței date împotriva nelegiuirii; dar îi lasă pe cei care au respins mila Sa să culeagă ceea ce au semănat. Orice rază de lumină respinsă, orice avertizare disprețuită sau neluată în seamă, orice pasiune îngăduită, orice călcare a Legii lui Dumnezeu este o sămânță semănată, care aduce un seceriș ce nu dă greș. Duhul lui Dumnezeu, căruia păcătosul I s-a împotrivit cu înverșunare este în cele din urmă retras de la acesta, și atunci nu mai are nici o putere să-și stăpânească pornirile rele ale sufletului și nici o ocrotire față de răutatea și vrăjmășia lui Satana. Distrugerea Ierusalimului este o avertizare înfricoșată și solemnă pentru toți aceia care glumesc cu posibilitățile harului divin și se împotrivesc chemărilor milei dumnezeiești. Niciodată n-a existat o mărturie mai hotărâtă cu privire la ura lui Dumnezeu față de păcat și la pedeapsa sigură care va cădea peste cel vinovat.
Profeția Mântuitorului cu privire la căderea judecăților lui Dumnezeu peste Ierusalim trebuie să aibă o altă împlinire, față de care acea distrugere teribilă era doar o umbră slabă. În soarta cetății alese putem vedea soarta unei lumi care a respins mila lui Dumnezeu și a călcat în picioare Legea Sa. Întunecate sunt rapoartele decăderii omenești, la care pământul a fost martor în decursul lungilor lui veacuri de crimă. Inima slăbește și mintea se pierde privind toate acestea. Teribile au fost rezultatele lepădării autorității Cerului. Însă o scenă și mai întunecată este prezentată în descoperirea viitorului. Rapoartele trecutului — procesiunea lungă a conflictelor, a agitațiilor și a răscoalelor, “învălmășeala luptei și haina de război tăvălită în sânge” (Isaia 9, 5) — ce sunt toate acestea în contrast cu grozăviile zilei aceleia, când Duhul înfrânător al lui Dumnezeu va fi retras cu totul de la cei nelegiuiți și nu va mai ține în frâu răbufnirea patimilor omenești și mânia satanică? Lumea va vedea atunci, ca niciodată mai înainte, rezultatele conducerii lui Satana.
-37-
Dar în ziua aceea, ca și în zilele distrugerii Ierusalimului, poporul lui Dumnezeu va fi eliberat — toți aceia care “vor fi găsiți scriși printre cei vii”. (Isaia 4, 3.) Hristos a declarat că va veni a doua oară pentru a-i strânge la Sine pe cei credincioși: “Atunci se va arăta în cer semnul Fiului omului, toate semințiile pământului se vor boci, și vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere și cu o mare slavă. El va trimite pe îngerii Săi cu trâmbița răsunătoare, și vor aduna pe aleșii Lui din cele patru vânturi, de la o margine a cerului până la cealaltă”. (Matei 24, 30.31.) Atunci cei care nu ascultă de Evanghelie vor fi nimiciți “de suflarea gurii Sale și vor fi prăpădiți cu arătarea venirii Sale”. (2 Tesaloniceni 2, 8.) Ca și Israelul din vechime, cei nelegiuiți se pierd singuri; ei cad prin nelegiuirea lor. Printr-o viață de păcat s-au așezat atât de departe de armonia cu Dumnezeu, starea lor a devenit atât de degradată de păcat, încât manifestarea slavei Sale este pentru ei un foc nimicitor.
Oamenii să se ferească a neglija lecția dată de Hristos în cuvintele Sale. Așa cum El i-a avertizat pe ucenicii Săi cu privire la distrugerea Ierusalimului, dându-le un semn al apropierii prăpădului, ca să poată scăpa, tot astfel El a avertizat lumea cu privire la ziua distrugerii finale și i-a dat semne ale apropierii ei, încât toți aceia care vor, să poată scăpa de mânia viitoare. Isus declară: “Vor fi semne în soare, în lună și în stele. Și pe pământ va fi strâmtorare printre neamuri”. (Luca 21, 25; Matei 24, 29; Marcu 13, 24-26; Apocalipsa 6, 12-17.) Aceia care văd acești prevestitori ai venirii Sale trebuie “să știe că este aproape, chiar la uși”. (Matei 24, 33.) De aceea vegheați sunt cuvintele Sale de îndemn. (Marcu 13, 35.) Aceia care iau seama la avertizare nu vor fi lăsați în întuneric, pentru ca ziua aceea să-i surprindă nepregătiți. Dar pentru aceia care nu vor veghea, “Ziua Domnului va veni ca un hoț noaptea”. (1 Tesaloniceni 5, 2-5.)
-38-
Lumea nu este astăzi mai dispusă să creadă solia pentru această vreme de cum erau iudeii să primească avertizarea Mântuitorului cu privire la Ierusalim. Oricând ar veni, ziua Domnului va veni pe neașteptate asupra celor neevlavioși. Pe când viața se desfășoară pe drumul ei neschimbat, când oamenii sunt absorbiți de plăceri, de afaceri, de comerț, de procurarea banilor, când conducătorii religioși preamăresc progresele lumii, iar poporul este legănat într-o siguranță falsă — atunci, după cum un hoț pradă la miezul nopții locuința nepăzită, tot astfel o prăpădenie neașteptată va veni peste cei neglijenți și neevlavioși “și nu va fi chip de scăpare”. (Versetul 3.)