Marea Luptă – Ziua 002

Acestor cuvinte, Isus le-a dat răspunsul solemn și surprinzător: “Adevărat vă spun că nu va rămâne aici   pe piatră, care să nu fie dărâmată”. (Matei 24, 2.)

Ucenicii asociau distrugerea Ierusalimului cu evenimentele venirii personale a lui Hristos într-o slavă vremelnică, pentru a lua tronul imperiului universal, pentru a-i pedepsi pe iudeii nepocăiți și pentru a sfărâma jugul roman de pe grumazul națiunii. Domnul le spusese că va veni a doua oară. De aceea, la amintirea judecăților asupra Ierusalimului, mintea lor s-a îndreptat către venirea aceea; și, când s-au adunat în jurul Mântuitorului pe Muntele Măslinilor, au întrebat: “Când se vor întâmpla aceste lucruri și care va fi semnul venirii Tale și al sfârșitului veacului acestuia?” (Versetul 3.)

Viitorul a fost acoperit, în mila Sa, față de ucenici. Dacă ar fi înțeles la data aceea pe deplin cele două evenimente teribile — suferințele și moartea Mântuitorului și distrugerea cetății și a templului lor, ei ar fi fost copleșiți de spaimă. Hristos le-a dat o schiță a evenimentelor mai importante, care urmau să aibă loc înainte de încheierea timpului. Cuvintele Sale n-au fost atunci pe deplin înțelese; însă înțelesul lor urma să fie descoperit pe măsură ce poporul Său avea nevoie de sfaturile date în ele. Profeția pe care El a rostit-o avea un înțeles dublu; în timp ce prefigura distrugerea Ierusalimului, ea arunca o lumină și asupra grozăviilor marii zile din urmă.

Isus a arătat ucenicilor care ascultau judecățile ce aveau să cadă peste Israelul apostat și îndeosebi răzbunarea care urma să vină peste ei din cauza respingerii și răstignirii lui Mesia. Semne neînșelătoare vor preceda apogeul teribil. Ceasul îngrozitor va veni deodată și pe nesimțite. Mântuitorul i-a avertizat pe urmașii Săi: “De aceea, când veți vedea urâciunea pustiirii, despre care a vorbit proorocul Daniel, așezată în Locul sfânt — cine citește să înțeleagă; atunci, cei ce vor fi în Iudea, să fugă la munți”. (Matei 24, 15.16; Luca 21, 20.21.) Când steagurile idolatre ale romanilor aveau să fie așezate în Locul sfânt, care se întindea cu câțiva kilometri în afara zidurilor cetății, atunci urmașii lui Hristos trebuiau să-și găsească scăparea fugind. Atunci când semnalul de avertizare era dat, aceia care doreau să scape nu trebuiau să mai amâne. În toată Iudea, ca și în Ierusalim, semnalul pentru fugă trebuia să fie ascultat imediat. Acela care se întâmpla să fie pe acoperișul casei nu trebuia să mai coboare în casă, nici chiar pentru a-și salva cele mai valoroase comori. Aceia care lucrau la câmp sau în vie nu trebuiau să piardă vremea cu întoarcerea nici măcar pentru haina dezbrăcată din cauza căldurii zilei. Nu trebuia să ezite nici un moment, ca să nu fie cuprinși de distrugerea generală.

-26-

În timpul domniei lui Irod, Ierusalimul nu numai că fusese mult înfrumusețat, dar prin înălțarea unor turnuri, ziduri și fortărețe, care se adăugau la puterea naturală a așezării lui, fusese făcut în aparență de neînvins. Acela care ar fi încercat la vremea aceea să prevestească în mod deschis distrugerea lui, ar fi fost socotit, ca și Noe în vremea lui, un alarmist nebun. Însă Isus Hristos spusese: “Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece”. (Matei 24, 35.) Din cauza păcatelor poporului, mânia fusese manifestată pe față contra Ierusalimului, iar necredința lui înverșunată făcea ca distrugerea să fie sigură.

Domnul declarase prin proorocul Mica: “Ascultați dar lucrul acesta, căpetenii ale casei lui Iacov, și mai mari ai casei lui Israel, voi, cărora vă este scârbă de dreptate și care suciți tot ce este drept; voi care zidiți Sionul cu sânge și Ierusalimul cu nelegiuire! Căpeteniile cetății judecă pentru daruri, preoții lui învață pe popor pentru plată, și proorocii lui proorocesc pentru bani; și mai îndrăznesc apoi să se bizuie pe Domnul și zic: ‘Oare nu este Domnul în mijlocul nostru? Nu ne poate atinge nici o nenorocire!’” (Mica 3, 9-11.)

-27-

Aceste cuvinte îi descriau cu credincioșie pe locuitorii corupți și plini de sine ai Ierusalimului. În timp ce pretindeau că păzesc cu strictețe preceptele Legii lui Dumnezeu, ei călcau toate principiile ei. Ei Îl urau pe Hristos, deoarece curăția și sfințenia Sa descopereau nelegiuirea lor și-L acuzau pe El ca fiind cauza tuturor necazurilor care veniseră peste ei ca urmare a păcatelor lor. Deși Îl recunoșteau ca fiind fără păcat, au declarat că moartea Lui era necesară pentru siguranța lor ca popor: “Dacă-L lăsăm așa”, spuneau conducătorii iudei, “toți vor crede în El, și vor veni Romanii și ne vor nimici și locul nostru și neamul”. (Ioan 11, 48.) Dacă Hristos ar fi sacrificat, ei ar putea deveni încă o dată un popor puternic și unit. Au raționat în felul acesta și au contribuit la hotărârea marelui preot că ar fi mai bine să moară un om decât să piară întreaga națiune.

În felul acesta, conducătorii iudei clădiseră “Sionul cu sânge și Ierusalimul cu nelegiuire”. (Mica 3, 10.) Și totuși, în timp ce-L omorau pe Mântuitorul, pentru că le mustra păcatele, atât de mare era îndreptățirea lor de sine, încât se socoteau ca fiind poporul lui Dumnezeu, favorizat, și așteptau ca Domnul să-i libereze de vrăjmași. “De aceea”, continuă profetul, “Sionul va fi arat ca un ogor și Ierusalimul va ajunge un morman de pietre și muntele templului o înălțime acoperită de păduri.” (Versetul 12.)

Timp de aproape patruzeci de ani, după ce căderea Ierusalimului fusese pronunțată de Hristos Însuși, Domnul a amânat judecățile Sale asupra cetății și a poporului. Minunată a fost îndelunga răbdare a lui Dumnezeu față de aceia care au respins Evanghelia Sa și față de ucigașii Fiului Său. Parabola pomului neroditor reprezenta procedeele lui Dumnezeu cu națiunea iudaică. Porunca se dăduse: “Taie-l, la ce să mai cuprindă pământul degeaba!” (Luca 13, 7), dar mila divină îl cruțase pentru încă puțină vreme. Printre iudei erau mulți care nu cunoscuseră caracterul și lucrarea lui Hristos. Iar copiii nu se bucuraseră de aceste privilegii sau nu primiseră lumina pe care părinții lor o lepădaseră. Prin predicarea apostolilor și a tovarășilor lor, Dumnezeu dorea ca lumina să se reverse și asupra acestor copii; lor urma să li se îngăduie să vadă cum s-a împlinit profeția nu numai la nașterea și în viața lui Hristos, ci și în moartea și învierea Sa. Copiii nu trebuiau condamnați pentru păcatele părinților; dar atunci când, cu toată cunoașterea luminii întregi, dată părinților, copiii au lepădat lumina mai mare dată lor, ei au devenit părtași la păcatele părinților și au umplut măsura nelegiuirii lor.

-28-

Îndelungata răbdare a lui Dumnezeu față de Ierusalim nu a făcut decât să-i întărească pe iudei în nepocăința lor. În ura și cruzimea lor față de ucenicii lui Isus, ei au lepădat ultima ofertă a harului. Atunci Dumnezeu Și-a retras protecția de la ei și a îndepărtat puterea Sa restrictivă, înfrânătoare, de la Satana și îngerii săi, iar națiunea a fost lăsată sub stăpânirea conducătorului pe care și l-au ales. Copiii ei refuzaseră harul lui Hristos, care i-ar fi făcut în stare să-și supună pornirile rele, dar acum ele au devenit dominante. Satana a trezit cele mai cumplite și mai josnice pasiuni ale sufletului. Oamenii nu mai judecau, ci erau fără rațiune — stăpâniți de pasiune și mânie oarbă. În cruzimea lor, deveniră satanici. În familie și în popor, printre clasele de sus și cele de jos, era neîncredere, gelozie, ură, luptă, răzvrătire, crimă. Nicăieri nu era nici o siguranță. Prietenii și rudele se trădau unii pe alții. Părinții își ucideau copiii, iar aceștia pe părinții lor. Conducătorii poporului nu aveau putere să-i conducă. Pasiuni nestăpânite îi făcuseră tirani. Iudeii primiseră o mărturie mincinoasă pentru a-L condamna pe Fiul nevinovat al lui Dumnezeu. Acum, acuzații mincinoase făceau ca propria viață să fie nesigură. Prin acțiunile lor, ei spuseseră cu multă vreme înainte: “Lăsați-ne în pace cu Sfântul lui Israel”. (Isaia 30, 11.) Acum, dorința lor era împlinită. Teama de Dumnezeu nu-i mai tulbura. Satana era la cârma națiunii și cele mai înalte autorități, civile și religioase, se găseau sub dominația lui.

-29-

Conducătorii grupurilor potrivnice se uneau uneori pentru a prăda și tortura victimele lor nenorocite, pentru ca iarăși să se arunce unii asupra celorlalți și să ucidă fără milă. Nici chiar sfințenia templului nu putea înfrâna cruzimea lor groaznică. Închinătorii erau loviți chiar în fața altarului, iar sanctuarul era mânjit cu trupurile celor uciși. Cu toate acestea, în încumetarea lor oarbă și hulitoare, instigatorii acestei lucrări diavolești declarau în mod deschis că nu se temeau că Ierusalimul avea să fie distrus, deoarece era cetatea lui Dumnezeu. Pentru a-și întări puterea și mai mult, ei îi mituiau pe unii prooroci mincinoși, ca să vestească, chiar în timp ce legiunile romane asediau templul, că poporul va trebui să aștepte eliberarea de la Dumnezeu. Până la urmă, mulțimile s-au prins cu putere de credința că Cel Preaînalt va interveni pentru înfrângerea adversarilor lor. Dar Israel refuzase cu dispreț ocrotirea divină, iar acum nu mai avea nici o apărare. Nefericitul Ierusalim, sfâșiat de certuri interne, cu străzile înroșite de sângele locuitorilor lui, care se omorau unii pe alții, în timp ce oștile dușmane îi distrugeau întăriturile și-i ucideau pe oamenii de război!

Toate proorociile făcute de Hristos, cu privire la distrugerea Ierusalimului, s-au împlinit literal. Iudeii au trăit realitatea adevărului din cuvintele Sale de avertizare: “Cu ce măsură măsurați, vi se va măsura”. (Matei 7, 2.)

Au apărut semne și minuni care prevesteau distrugerea și prăpădul. În miez de noapte, o lumină nenaturală strălucea deasupra templului și altarului. Pe cer, spre apus, se arătau carele oamenilor de război, adunându-se pentru bătălie. Preoții care slujeau noaptea în sanctuar erau îngroziți de niște sunete misterioase; pământul se cutremura și mulțimi de glasuri erau auzite strigând: “Să fugim de aici”. Poarta dinspre răsărit, care era atât de grea încât abia putea fi închisă de mai mulți oameni și care era asigurată cu bare imense de fier, prinse adânc în caldarâmul de piatră tare, s-a deschis la miezul nopții, fără vreo unealtă omenească. — (Milman, The History of the Jews, cartea 13.)

-30-

Timp de șapte ani, un bărbat a colindat străzile Ierusalimului, anunțând nenorocirile care aveau să vină peste cetate. Zi și noapte el rostea cu glas de tânguire: “Glas de la răsărit; glas de la apus; glas din cele patru vânturi; glas împotriva Ierusalimului și împotriva Templului; glas împotriva mirilor și a mireselor; glas împotriva întregului popor!” (Ibidem.) Acest personaj ciudat a fost întemnițat și biciuit, dar nici o plângere nu s-a auzit de pe buzele lui. La toate insultele și tratamentul brutal, el răspundea: “Nenorocire, nenorocire pentru Ierusalim! Nenorocire, nenorocire pentru locuitorii lui!” Strigătul lui de avertizare n-a încetat până când a fost ucis în asediul pe care-l prevestise.

În distrugerea Ierusalimului n-a pierit nici un creștin. Hristos dăduse ucenicilor Săi avertizarea și toți aceia care au crezut cuvintele Sale au așteptat semnul făgăduit. “Când veți vedea Ierusalimul înconjurat de oști”, a spus Isus, “să știți că atunci pustiirea lui este aproape. Atunci cei din Iudea să fugă la munți, cei din mijlocul Ierusalimului să iasă afară din el.” (Luca 21, 20.21.) După ce romanii, sub conducerea lui Cestius, au înconjurat cetatea, pe neașteptate au părăsit asediul tocmai atunci când totul părea favorabil unui atac imediat. Asediații, nemaisperând într-o rezistență încununată de succes, erau pe punctul de a se preda, când generalul roman și-a retras forțele, în aparență fără nici un motiv. Dar providența plină de milă a lui Dumnezeu dirija evenimentele pentru binele poporului Său. Semnul făgăduit fusese dat creștinilor care așteptau, iar acum le-a fost oferită ocazia, ca toți cei care doreau, să asculte de avertizarea Mântuitorului. Evenimentele au fost în așa fel conduse, încât nici iudeii și nici romanii să nu împiedice fuga creștinilor. După retragerea lui Cestius, iudeii, ieșind din Ierusalim, au urmărit armata care se retrăgea și, în timp ce ambele forțe erau cu totul angajate în lupte, creștinii au avut ocazia să părăsească cetatea. În vremea aceasta și țara fusese curățită de dușmanii care ar fi încercat să-i împiedice. În timpul asediului, iudeii erau adunați la Ierusalim pentru Sărbătoarea Corturilor, și în felul acesta, creștinii din toată țara puteau să scape fără să fie hărțuiți. Fără zăbavă ei au fugit spre un loc sigur — cetatea Pela, din Perea, dincolo de Iordan.

-31-

Forțele iudaice, urmărind pe Cestius și oștirea lui, s-au aruncat asupra lor cu atâta cruzime, încât îi amenința cu o distrugere totală. Cu mare greutate au reușit romanii să se retragă. Iudeii au scăpat aproape fără pierderi și s-au întors cu prada în triumf la Ierusalim. Dar acest succes aparent le-a adus numai rău. El le-a dat un spirit de rezistență stăruitoare față de romani, care, în scurtă vreme, a adus nenorociri de nedescris asupra cetății blestemate.

Teribile au fost dezastrele care au căzut peste Ierusalim atunci când asediul a fost reluat de către Titus. Orașul era împodobit în timpul Paștelui, când milioane de iudei erau adunați înăuntrul zidurilor. Rezervele de hrană, care, dacă ar fi fost păstrate cu grijă, i-ar fi asigurat pe locuitorii lui timp de ani de zile, fuseseră distruse mai înainte, datorită invidiei și răzbunării grupărilor care se luptau între ele, și acum au suferit toate ororile foamei. O măsură de grâu se vindea cu un talant. Atât de teribile erau chinurile foametei, încât oamenii mâncau pielea curelelor și a sandalelor, precum și pielea ce acoperea scuturile. Nenumărați oameni ieșeau pe furiș noaptea pentru a aduna plante sălbatice din afara zidurilor cetății, chiar dacă mulți erau prinși și condamnați la moarte în chinuri groaznice. Adesea, aceia care se întorceau cu bine erau jefuiți de ceea ce culeseseră, înfruntând atât de multe primejdii. Torturile cele mai sălbatice erau aplicate de cei care dețineau puterea, pentru a stoarce de la poporul lovit de sărăcie ultimele resturi pe care le putuseră ascunde. Și aceste cruzimi erau deseori practicate de oameni bine hrăniți, care doreau numai să-și asigure rezerve și pentru viitor.

Mii de oameni au pierit de foame și de ciumă. Sentimentele naturale păreau să fi fost nimicite. Soții își jefuiau soțiile, iar ele, la rândul lor, își jefuiau soții. Copiii puteau fi văzuți smulgând hrana din gura părinților lor bătrâni. Întrebarea profetului: “Poate o femeie să uite copilul pe care-l alăptează?” și-a primit răspunsul înăuntrul zidurilor cetății blestemate. “Femeile, cu toată mila lor, își fierb copiii, care le slujesc ca hrană, în mijlocul prăpădului fiicei poporului meu.” (Isaia 49, 15; Plângerile lui Ieremia 4, 10.) Din nou s-a împlinit profeția de avertizare dată cu paisprezece veacuri mai înainte: “Femeia cea mai gingașă și cea mai miloasă dintre voi, care, de gingașă și miloasă ce era, nu știa cum să calce mai ușor cu piciorul pe pământ, va privi fără milă pe bărbatul care se odihnește la sânul ei, pe fiul și pe fiica ei: … și din copiii pe care îi va naște, căci, ducând lipsă de toate, îi va mânca în ascuns, din pricina strâmtorării și necazului în care te va aduce vrăjmașul tău în cetățile tale”. (Deuteronom 28, 56.57.)