Calea către Hristos | Capitolul 5
Făgăduința lui Dumnezeu ne spune că “Mă veți căuta, și Mă veți găsi, dacă Mă veți căuta cu toată inima”. (Ieremia 29, 13.)
Întreaga noastră inimă trebuie să se supună lui Dumnezeu; dacă nu, nici o schimbare nu se va produce în noi prin care să fim făcuți iarăși asemenea Lui. Din fire noi suntem înstrăinați de Dumnezeu. Duhul Sfânt descrie starea aceasta a noastră în următoarele cuvinte: “morți în greșelile și în păcatele noastre”. “Tot capul este bolnav și toată inima suferă de moarte. Din tălpi până-n creștet, nimic nu-i sănătos; ci numai răni, vânătăi și carne vie, nestoarse, nelegate și nealinate cu untdelemn.” Noi suntem ținuți cu putere în cursa lui Satana, “de care au fost prinși ca să-i facă voia”. (Efeseni 2, 1; Isaia 1, 5.6; 2 Timotei 2, 26.) Dumnezeu dorește să ne vindece și să ne elibereze. Dar pentru că aceasta cere o transformare completă, o reînnoire a întregii noastre naturi, trebuie să ne supunem pe deplin lui Dumnezeu.
Lupta împotriva eului personal este cea mai mare și cea mai grea din câte s-au văzut vreodată. Supunerea eului și renunțarea noastră totală pentru Dumnezeu cer strădanii; dar înainte de a fi schimbați, înnoiți în sfințenie, noi trebuie să ne supunem lui Dumnezeu.
Conducerea lui Dumnezeu nu se bazează pe o supunere oarbă, pe un control lipsit de rațiune, așa cum ar vrea Satana să se înțeleagă. Ci ea apelează la rațiune și conștiință. “Veniți totuși să ne judecăm”, sună invitația Creatorului adresată ființelor create de El. (Isaia 1, 18.) Dumnezeu nu forțează voința creaturilor Sale. El nu poate primi o închinare care nu este adusă de bună voie și în mod inteligent. O supunere forțată va fi o piedică în calea unei adevărate dezvoltări a minții și a caracterului, ceea ce ar face din om un simplu automat. Nu acesta este scopul Creatorului cu noi. El dorește ca omul, coroana puterii Sale creatoare, să atingă cele mai înalte culmi posibile ale dezvoltării. El așează înaintea noastră binecuvântările cele mai înalte la care dorește să ajungem prin harul Său. El ne invită să ne predăm cu totul Lui, pentru ca să poată lucra în noi, după toată voința Sa. Rămâne ca noi să alegem dacă dorim să fim liberi de robia păcatului și să ne bucurăm de glorioasa libertate a fiilor lui Dumnezeu.
-44-
Predându-ne pe noi înșine lui Dumnezeu, trebuie neapărat să lepădăm tot ceea ce ne-ar despărți de El. Mântuitorul spune: “Tot așa, oricine dintre voi care nu se leapădă de tot ce are, nu poate fi ucenicul Meu”. (Luca 14, 33.) Trebuie să depărtăm de la noi tot ceea ce ne-ar despărți inima de Dumnezeu. Mamona este încă idolul multora. Iubirea de bani, dorința de îmbogățire constituie lanțul de aur care-i leagă de Satana. Renumele și onorurile lumești sunt idolii la care se închină alții. O viață egoistă și comodă și fuga de răspundere sunt idolii altora. Dar aceste lanțuri ale robiei trebuiesc rupte. Noi nu putem fi jumătate ai lui Dumnezeu și jumătate ai lumii. Nu putem fi copii ai lui Dumnezeu, dacă nu suntem cu totul ai Lui.
Sunt unii care mărturisesc că slujesc lui Dumnezeu, în timp ce se bazează numai pe eforturile lor de ascultare a legii lui Dumnezeu de a-și forma un caracter drept și a-și obține astfel mântuirea. Inimile lor nu sunt mișcate de vreun simțământ profund de iubire față de Domnul Hristos, ci el caută să-și îndeplinească îndatoririle vieții de creștin ca fiind cerute de Dumnezeu pentru obținerea vieții veșnice. O astfel de religie nu valorează nimic. Când Domnul Hristos locuiește în inimă, întreaga ființă va fi atunci plină de iubirea Sa, de bucuria comuniunii cu El, astfel încât se va alipi cu totul de El; privindu-L, eul va fi uitat. Atunci iubirea față de Domnul Hristos va fi izvorul acțiunilor noastre. Aceia care au ajuns să simtă iubirea constrângătoare a lui Dumnezeu nu se vor întreba cât sau ce anume trebuie să dea pentru a împlini cerințele lui Dumnezeu; ei nu vor avea în vedere un standard scăzut de viețuire, ci vor tinde către o desăvârșită conformare față de voința Răscumpărătorului lor. Cu o dorință puternică, ei jertfesc totul și dau pe față un interes pe măsura valorii țintei pe care o urmăresc. O simplă mărturisire a credinței noastre în Hristos, fără a avea o profundă iubire pentru El, nu este decât vorbărie, un formalism rece și o goană după vânt.
-45-
Crezi tu oare că este un sacrificiu prea mare acela de a jertfi totul pentru Hristos? Întreabă-te: “Ce a dat Domnul Hristos pentru mine?” Fiul lui Dumnezeu a dat totul: viața, dragostea și suferințele Sale: toate le-a dat pentru mântuirea noastră. Cum am putea noi atunci: obiecte nevrednice ale unei iubiri așa de mari: să reținem inimile noastre spre a nu fi predate Lui? În fiecare clipă a vieții, noi am fost părtași ai binecuvântărilor harului Său și pentru acest motiv nu ne putem da pe deplin seama de ignoranța și mizeria din care ne-a scos. Am putea privi la Cel pe care păcatele noastre L-au răstignit și totuși prin acțiunile vieții noastre să disprețuim dragostea și sacrificiul Său? Având în vedere umilința nespus de mare a Domnului slavei, să murmurăm oare pentru faptul că putem intra în viață numai prin luptă și lepădare de sine?
Întrebarea multor inimi pline de mândrie este: “De ce este oare nevoie să vin la pocăință, să mă umilesc, înainte de a avea asigurarea primirii mele de către Dumnezeu?” Ca răspuns la această întrebare, vă trimit la Hristos. El a fost fără păcat și, mai mult decât atât, a fost Prințul cerului; pentru mântuirea omului, însă, El S-a făcut păcat pentru neamul omenesc. El “a fost pus în numărul celor fărădelege, pentru că a purtat păcatele multora și S-a rugat pentru cei vinovați”. (Isaia 53, 12.)
-46-
Dar ce putem da noi, când El a dat totul? O inimă mânjită de păcat, pentru ca Hristos s-o spele, s-o curățea cu propriul Său sânge și s-o mântuiască prin dragostea Sa nemăsurată! Totuși oamenii gândesc că este greu să dai totul. Mi-e rușine să aud vorbindu-se astfel și mi-e rușine să scriu despre acest lucru.
Dumnezeu nu ne cere să renunțăm la ceea ce ar fi spre binele nostru să păstrăm. În tot ceea ce face, El are în vedere binele copiilor Săi. O, dacă toți cei care n-au ales încă pe Hristos ar putea înțelege că El are ceva mai bun să le ofere decât cele după care aleargă ei înșiși! Când cel păcătos cugetă și acționează contrar voinței lui Dumnezeu, el aduce prin aceasta cea mai mare vătămare și nedreptate propriului său suflet. Adevărata bucurie nu poate fi găsită pe calea pe care ne-a oprit să mergem Acela care cunoaște și plănuiește, mai bine decât oricine, ce este spre binele și fericirea creaturilor Sale. Calea nelegiuirii este calea mizeriei și nimicirii.
Este o greșeală a nutri gândul că Dumnezeu își găsește plăcerea în a vedea pe copiii Săi suferind. Cerul întreg este interesat în fericirea omului. Părintele nostru ceresc nu închide căile bucuriei nici uneia din creaturile Sale. Poruncile divine ne cer să ne oprim de la acele fapte care ar aduce suferințe și dezamăgiri și care ar închide pentru noi calea fericirii cerești, Mântuitorul lumii primește pe oameni așa cum sunt, cu toate nevoile, imperfecțiunile și slăbiciunile lor; și nu numai că El îi va curăți de păcat, oferindu-le mântuirea prin sângele Său, dar va satisface dorința inimii tuturor acelora care primesc să ia jugul Său și să poarte povara Sa. Este scopul Său acela de a da pace și odihnă tuturor acelora care vin la El pentru pâinea vieții. El cere din partea noastră să îndeplinim numai acele îndatoriri care ne vor conduce pașii pe înălțimile binecuvântării la care cei neascultători de voința Lui nu pot ajunge niciodată. Adevărata bucurie a vieții celui credincios este aceea de a avea în inimă pe Hristos, nădejdea slavei.
-47-
Mulți își pun întrebarea: “Cum să mă predau pe mine însumi lui Dumnezeu?” Dorești să te predai lui Dumnezeu, dar ești slab, nu ai destulă putere morală, ești rob al îndoielilor și stăpânit de obiceiurile vieții tale păcătoase. Făgăduințele și hotărârile tale sunt asemenea unor funii de nisip. Singur nu-ți poți controla și stăpâni gândurile, impulsurile și simțămintele. Amintirea făgăduielilor nerespectate și a angajamentelor neîmplinite slăbește încrederea în propria ta sinceritate și te face să crezi că Dumnezeu nu te poate primi; dar nu trebuie să deznădăjduiești. Ce trebuie să înțelegi este adevărata putere a voinței. Aceasta este puterea care guvernează natura omului, puterea ce ia hotărâri sau care face alegerea. Totul depinde de dreapta lucrare a voinței. Dumnezeu a dat oamenilor puterea alegerii; datoria lor este aceea de a o exercita. Nu stă în puterea noastră să ne schimbăm inima și nici să predăm lui Dumnezeu simțămintele; dar putem alege să-l slujim. Putem să-I dăm voința; atunci El va lucra în noi și voința și înfăptuirea, după buna Sa găsire cu cale. În acest fel, întreaga noastră ființă va fi adusă sub controlul Duhului lui Hristos; simțămintele noastre vor fi atunci îndreptate numai spre El, iar gândurile vor fi în armonie cu El.
Dorințele de bine și de sfințire sunt foarte bune. Dar dacă ne limităm numai la dorințe, ele nu ne vor folosi la nimic. Mulți se vor pierde, deși au sperat și au dorit să fie creștini. Ei nu ajung să-și supună voința lui Dumnezeu. Ei nu aleg chiar acum să fie adevărați creștini.
-48-
Prin dreapta folosire a voinței se poate produce o schimbare totală în viața omului. Dacă-ți supui voința lui Hristos, atunci te aliezi cu acea Putere care este mai presus de toate domniile și stăpânirile. Atunci vei primi putere de sus ca să rămâi statornic și astfel, printr-o continuă predare de sine lui Dumnezeu, vei fi făcut în stare să trăiești viața nouă, viața de credință.