În mișcările care se dezvoltă acum în Statele Unite, cu scopul de a asigura sprijinul statelor în favoarea instituțiilor și a practicilor bisericii, protestanții merg pe calea papalității. Ba mai mult, ei deschid ușa ca papalitatea să-și recâștige, în America protestantă, supremația pe care a pierdut-o în Lumea Veche. Și ceea ce dă o mai mare însemnătate acestei mișcări este faptul că principala țintă care se urmărește este impunerea păzirii duminicii — o practică ce-și are originea în Roma și pe care ea o pretinde ca semn al autorității sale. Acesta este spiritul papalității — spiritul de conformare la practicile lumești, venerarea tradițiilor omenești mai presus de poruncile lui Dumnezeu — care pătrunde în bisericile protestante și le conduce să facă aceeași lucrare de înălțare a duminicii, lucrare pe care papalitatea a făcut-o înaintea lor.
Dacă cititorul vrea să înțeleagă mijloacele ce vor fi folosite în lupta care se apropie cu grăbire, nu are decât să revadă raportul despre mijloacele pe care Roma le-a folosit pentru același scop în veacurile trecute. Dacă vrea să cunoască modul în care papistașii și protestanții uniți vor proceda cu aceia care leapădă dogmele lor, să cerceteze spiritul pe care Roma l-a manifestat față de Sabat și de apărătorii lui.
-574-
Edictele regale, conciliile generale și rânduielile bisericii, susținute de puterea pământească, au fost treptele prin care sărbătoarea păgână a atins poziția de cinste în lumea creștină. Prima măsură publică ce impune păzirea duminicii a fost legea emisă de Constantin (anul 321 d.Hr.; vezi notele suplimentare). Acest edict le cerea orășenilor să se odihnească în “venerabila zi a soarelui”, dar le îngăduia țăranilor să-și continue lucrările agricole. Cu toate că inițial era o instituție păgână, a fost impusă de împărat după primirea, cu numele, a creștinismului.
Mandatul regal nedovedindu-se destul de puternic pentru înlocuirea autorității divine, Eusebiu, un episcop care căuta favoarea prinților și care era un prieten deosebit și un lingușitor al lui Constantin, a formulat susținerea că Hristos a schimbat Sabatul în duminică. Nu s-a adus nici măcar o singură mărturie din Scripturi, ca dovadă în favoarea învățăturii noi. Însuși Eusebiu, fără să vrea, recunoaște falsitatea ei și arată către adevărații autori ai schimbării. “Toate lucrurile”, spunea el, “care trebuiau să fie făcute în Sabat au fost transferate în Ziua Domnului.” (Robert Cox, Sabbath Laws and Sabbath Duties, p. 538). Însă argumentul cu privire la duminică, în ciuda lipsei lui de temeinicie, a slujit la încurajarea oamenilor pentru a călca Sabatul Domnului. Toți aceia care doreau să fie onorați de lume au primit sărbătoarea populară.
Când papalitatea s-a statornicit temeinic, lucrarea de înălțare a duminicii a continuat. Pentru o vreme, oamenii se ocupau cu lucrările agricole atunci când nu veneau la biserică, dar ziua a șaptea era încă privită ca Sabat. Dar schimbarea s-a produs fără întrerupere. Celor implicați în slujbele sfinte le era interzis să se amestece într-o judecată, în vreo discuție particulară cu privire la duminică. La scurtă vreme după aceea, tuturor persoanelor, de orice rang, li s-a poruncit să se oprească de la munca obișnuită, sub pedeapsa unei amenzi pentru oamenii liberi și a loviturilor în cazul robilor. Mai târziu, s-a decretat ca cei bogați să fie pedepsiți cu pierderea a jumătate din avere; și, în cele din urmă, dacă stăruie, să fie făcuți robi. Clasele de jos aveau să sufere o exilare definitivă.
-575-
S-a făcut apel și la minuni. Printre altele, s-a spus că un gospodar care tocmai voia să-și are ogorul duminica și-a curățat plugul cu un fier, iar fierul i s-a lipit de mână și timp de doi ani l-a purtat, “spre marea lui durere și rușine”. (Francis West, Historical and Practical Discourse on the Lord’s Day, p. 174)
Mai târziu, papa a dat îndrumări ca preoții de parohie să-i mustre pe călcătorii duminicii, să-i invite să meargă la biserică și să-și spună rugăciunile, ca să nu aducă vreo calamitate asupra lor și asupra vecinilor. Un conciliu ecleziastic a emis un alt argument, de atunci folosit pe scară largă și de către protestanți, și anume că, dacă au fost lovite de trăsnet persoane care lucrau duminica, acesta trebuie să fie adevăratul Sabat. “Este clar”, spuneau prelații, “cât de neplăcută Îi este lui Dumnezeu călcarea acestei zile. Atunci s-a făcut o chemare ca preoții și pastorii, regii și prinții și toți oamenii credincioși să depună toate eforturile și toată grija pentru ca această zi să fie repusă în cinste, iar pentru bunul nume al creștinătății, să fie păzită cu mai multă evlavie în vremea care vine.” (Thomas Morer, Dicourse in Six Dialogues on the Name, Notion, and Observation of the Lord’s Day, p. 271)
Decretele conciliilor dovedindu-se nesatisfăcătoare, autoritățile pământești au fost rugate să emită un edict care să răspândească groaza în inimile oamenilor și să-i oblige să se oprească de la lucru duminica. La un sinod ținut la Roma, toate hotărârile anterioare au fost reafirmate cu o putere și cu o solemnitate mai mare. Ele au fost introduse chiar în legile bisericești și impuse de autoritatea civilă în aproape întreaga creștinătate. (Vezi Heylyn, History of the Sabbath, p. 2, cap. 5, sec. 7.)
-576-
Lipsa autorității scripturistice pentru păzirea duminicii a dat ocazie încă la multe necazuri. Oamenii puneau la îndoială dreptul învățătorilor de a trece cu vederea declarațiile pozitive ale lui Iehova: “Ziua a șaptea este Sabatul Domnului Dumnezeului tău”, pentru a cinsti ziua soarelui. Pentru a suplini lipsa Testimonieslor biblice, erau necesare alte soluții. Un apărător zelos al duminicii, care a vizitat bisericile din Anglia la sfârșitul secolului XII, a întâlnit împotriviri din partea martorilor credincioși pentru adevăr; și străduințele lui au fost atât de neroditoare, încât a plecat din țară pentru o bucată de vreme și a căutat în toate părțile câteva mijloace pentru a-și susține învățăturile. Când s-a întors, lipsa a fost completată, iar străduințele lui ulterioare au fost însoțite de un mai mare succes. A adus cu el un sul, despre care susținea că este de la Dumnezeu și care conținea porunca necesară pentru păzirea duminicii, cu amenințări grozave pentru a înspăimânta pe cel neascultător. Acest document prețios — o contrafacere josnică, la fel ca instituția care trebuia să fie susținută — se spunea că a căzut din cer și că a fost găsit în Ierusalim, pe altarul sfântului Simeon, la Golgota. Dar, de fapt, palatul pontifical de la Roma a fost izvorul din care a ieșit. Fraudele și falsificările folosite pentru creșterea puterii și pentru prosperitatea bisericii au fost socotite legale în toate veacurile de către ierarhia papală.
Sulul interzicea lucrul sâmbătă, de la ceasul al nouălea, ora trei după-amiaza, până luni, la răsăritul soarelui; s-a declarat că autoritatea lui a fost confirmată de mai multe minuni. S-a spus că persoane care au lucrat peste timpul rânduit au fost lovite de paralizie. Un morar care a încercat să-și macine grâul a văzut, în loc de făină, un șuvoi de sânge, iar roata morii s-a oprit, cu toate că avea apă destulă. O femeie care și-a pus aluatul în cuptor l-a găsit necopt când l-a scos, deși cuptorul era încins. O altă femeie, care s-a hotărât să-l lase până luni, l-a găsit a doua zi făcut pâini și copt de puterea divină.
-577-
Un bărbat care a preparat pâinea sâmbătă, după ceasul al nouălea, a constatat, atunci când a rupt-o, a doua zi dimineață, că din ea a curs sânge. Prin asemenea născociri absurde și superstițioase au încercat apărătorii duminicii să-i întărească sfințenia. (Vezi Roger de Hoveden, Annals, vol. 2, pp. 528-530.)
În Scoția, ca în Anglia, a fost asigurată o respectare mai mare a duminicii, atașând la ea o parte din vechiul Sabat. Însă timpul cât se cerea să fie sfințită a fost diferit. Un edict din partea regelui Scoției declara că “Sâmbăta de la ora 12, la amiază, ar trebui socotită sfântă” și că nici un om, de la ceasul acela și până luni dimineața, să nu se angajeze în treburi lumești (Morer, pp. 290, 291).
Însă, în ciuda tuturor eforturilor pentru a întemeia sfințenia duminicii, chiar și papistașii au mărturisit în public autoritatea divină a Sabatului și originea omenească a instituției prin care fusese înlocuit. În secolul XVI, un conciliu papal a declarat în mod deschis: “Să-și amintească toți creștinii că ziua a șaptea a fost consacrată de Dumnezeu și a fost primită și păzită nu numai de către iudei, ci și de toți ceilalți care pretind că se închină lui Dumnezeu; cu toate că noi, creștinii, am schimbat Sabatul lor în ziua Domnului” (Idem, pp. 281, 282). Aceia care au călcat Legea divină nu erau neștiutori cu privire la caracterul lucrării lor. Ei se așezau în mod deliberat deasupra lui Dumnezeu.
Un exemplu izbitor al procedeului Romei față de aceia care nu erau de acord cu ea a fost prigonirea îndelungată și sângeroasă a valdenzilor, dintre care unii erau păzitori ai Sabatului. Alții au suferit la fel pentru credincioșia lor față de porunca a patra. Istoria bisericilor din Etiopia și Abisinia este semnificativă, în mod deosebit. În mijlocul întunecimii evului mediu, creștinii din Africa Centrală, pierduți din vedere și uitați de lume, s-au bucurat timp de mai multe veacuri de libertatea exercitării credinței lor. Dar, în cele din urmă, Roma a aflat de existența lor și împăratul Abisiniei a fost în curând determinat să-l recunoască pe papa ca vicar al lui Hristos. Au urmat și alte concesii. A fost dat un edict care interzicea păzirea Sabatului sub cele mai aspre pedepse. (Vezi Michael Geddes, Church History of Ethiopia, pp. 311, 312.) Dar tirania papală a devenit în curând un jug atât de chinuitor, încât etiopienii s-au hotărât să-l arunce de pe grumaz. După o luptă teribilă, romaniștii au fost alungați din dominioanele lor, iar vechea credință a fost restabilită. Bisericile s-au bucurat iarăși de libertatea lor și n-au uitat niciodată lecția pe care o învățaseră cu privire la amăgire, la fanatism și puterea despotică a Romei. În liniștea singurătății lor, s-au mulțumit să rămână necunoscute restului creștinătății.
-578-
Bisericile din Africa au ținut Sabatul așa cum era ținut de biserica papală înainte de apostazia ei deplină. În timp ce țineau ziua a șaptea în ascultare de porunca lui Dumnezeu, se rețineau de la lucru duminica, în conformitate cu obiceiul bisericii. Pentru obținerea puterii supreme, Roma a călcat în picioare Sabatul lui Dumnezeu pentru a-l înălța pe al ei; dar bisericile din Africa, ascunse timp de aproape o mie de ani, nu au fost atinse de această apostazie. Când au fost aduse sub stăpânirea Romei, au fost obligate să părăsească Sabatul adevărat și să-l înalțe pe cel fals; dar, de îndată ce și-au câștigat independența, s-au reîntors la ascultarea de porunca a patra. (Vezi notele suplimentare.)
Aceste rapoarte ale trecutului descoperă cu claritate vrăjmășia Romei față de Sabatul adevărat și față de apărătorii lui, precum și mijloacele pe care le folosește pentru a cinsti instituția pe care a creat-o. Cuvântul lui Dumnezeu ne învață că aceste scene urmează să se repete atunci când romano-catolicii și protestanții se vor uni pentru înălțarea duminicii.
Profeția din Apocalipsa capitolul 13 declară că puterea reprezentată de fiara cu coarne ca de miel va face ca “pământul și cei ce locuiesc pe el” să se închine papalității, simbolizate acolo prin fiara “asemenea unui leopard”. Fiara cu două coarne va spune și ea “celor ce locuiesc pe pământ să facă o icoană fiarei”; și mai departe “va porunci tuturor, mari și mici, bogați și săraci, liberi și robi”, să primească semnul fiarei (Apocalipsa 13, 11-16). S-a arătat că Statele Unite sunt puterea reprezentată prin fiara cu coarne ca de miel și că această profeție se va împlini atunci când Statele Unite vor impune păzirea duminicii, pe care Roma o pretinde ca recunoaștere deosebită a supremației ei. Dar în acest omagiu față de papalitate, Statele Unite nu vor fi singure. Influența Romei, în țările care odinioară i-au recunoscut stăpânirea, este departe de a fi nimicită. Iar profeția prevestește o restaurare a puterii ei: “Unul din capetele ei părea rănit de moarte; dar rana de moarte fusese vindecată. Și tot pământul se mira după fiară” (Ver 3). Primirea rănii de moarte arată către căderea papalității în anul 1798. După aceea, spune profetul, “rana de moarte s-a vindecat și tot pământul se mira după fiară”. Pavel declară lămurit că “omul păcatului” va continua până la a doua venire (2 Tesaloniceni 2, 3-8). Chiar la încheierea vremii, el va conduce lucrarea de amăgire. Iar Ioan declară, referindu-se tot la papalitate: “Și toți locuitorii pământului i se vor închina, toți aceia al căror nume n-a fost scris, de la întemeierea lumii, în cartea vieții Mielului, care a fost junghiat” (Apocalipsa 13, 8). Atât în lumea veche, cât și în cea nouă, papalitatea va primi închinare prin cinstea dată instituției duminicii, care se întemeiază numai pe autoritatea bisericii romane.
-579-
Încă de la mijlocul secolului al XIX-lea, în Statele Unite cercetătorii profeției au prezentat lumii această mărturie. În evenimentele care au loc acum se vede o înaintare rapidă către împlinirea acestei profeții. La învățătorii protestanți, se vede aceeași pretenție la autoritatea divină în favoarea păzirii duminicii și aceeași lipsă de dovezi scripturistice ca la conducătorii papali, care au născocit minuni pentru a umple locul unei porunci de la Dumnezeu. Susținerea că judecățile lui Dumnezeu vin asupra oamenilor din cauza călcării sabatului duminical se va repeta; deja a început să fie susținută. Și o mișcare pentru impunerea păzirii duminicii câștigă teren cu repeziciune.
-580-
Uimitoare este biserica romană în subtilitatea și șiretenia ei. Ea poate citi ce trebuie să se întâmple. Ea își așteaptă vremea, văzând că bisericile protestante îi dau onoare primind sabatul cel fals și că se pregătesc să-l impună prin aceleași mijloace pe care le-a folosit ea în zilele de odinioară. Aceia care resping lumina adevărului vor căuta iarăși ajutor la această așa-zisă putere infailibilă, pentru a înălța o instituție care și-a avut originea o dată cu ea. Cu câtă bucurie va veni în ajutorul protestanților pentru această lucrare, nu este greu de presupus. Cine înțelege mai bine decât conducătorii papali cum să-i trateze pe aceia care nu ascultă de biserică?
Biserica Romano-Catolică, cu toate ramificațiile ei în lumea întreagă, formează o organizație vastă, sub stăpânirea scaunului papal și destinat să slujească intereselor lui. Milioanele lui de credincioși din toate țările globului sunt instruiți să se țină legați în supunere față de papa. Oricare le-ar fi naționalitatea sau guvernământul, ei trebuie să privească autoritatea bisericii mai presus de oricare alta. Cu toate că au jurat credință față de stat, în spatele acestuia stă votul de ascultare față de Roma, care îl dezleagă de oricare alt angajament împotriva intereselor ei.
Istoria stă ca martoră a eforturilor ei persistente și măiestrite de a se amesteca în treburile națiunilor; iar după ce a câștigat un cap de pod, îi promovează scopurile, chiar cu prețul ruinării conducătorilor și a poporului. În anul 1204, papa Inocențiu al III-lea a smuls de la Petru II, regele Aragonului, următorul jurământ extraordinar: “Eu, Petru, regele aragonezilor, mărturisesc și făgăduiesc să fiu totdeauna credincios și ascultător față de domnul meu, papa Inocențiu, față de urmașii lui catolici și față de Biserica Romană și să păstrez cu credincioșie regatul în ascultare față de el, apărând credința catolică și persecutând stricăciunea eretică” (John Dowling, The History of Romanism, b. 5, cap. 6, sec. 55). Aceasta este în armonie cu pretențiile privitoare la puterea pontifului roman, “că este legal pentru el să-i dea jos pe împărați” și “că îi poate dezlega pe supușii lui de supunerea față de conducătorii nedrepți” (Mosheim, b. 3, cent. II, p. 2, c. 2, sec. 9, nota 17; vezi și note suplimentare).
-581-
Să nu se uite că înfumurarea Romei nu se schimbă niciodată. Principiile lui Grigore al VII-lea și ale lui Inocențiu al III-lea sunt și astăzi principiile Bisericii Romano-Catolice. Și dacă ar avea numai puterea, le-ar pune în practică acum cu tot atâta vigoare ca în veacurile trecute. Puțin își dau seama protestanții ce fac atunci când își propun să primească ajutorul Romei în lucrarea de înălțare a duminicii. În timp de ei urmăresc împlinirea scopului lor, Roma țintește să-și restabilească puterea, să-și refacă supremația pierdută. O dată stabilit în Statele Unite principiul că biserica poate folosi sau poate controla puterea statului; că rânduielile religioase pot fi impuse prin legi civile; pe scurt, că autoritatea bisericii și a statului trebuie să domine conștiința, triumful Romei în această țară este asigurat.
Cuvântul lui Dumnezeu a avertizat cu privire la primejdia care se apropie; dacă acesta este neglijat, atunci lumea protestantă va vedea care sunt în realitate scopurile Romei, numai că atunci va fi prea târziu pentru a scăpa din cursă. Ea crește pe nesimțite în putere. Învățăturile ei își exercită influența în sălile legiuitoare, în biserici și în inimile oamenilor. Ea își înalță construcții masive și semețe în ale căror ascunzișuri tainice se vor repeta persecuțiile de odinioară. Pe ascuns și nebănuit, ea își întărește forțele pentru a-și îndeplini scopurile atunci când va veni timpul să lovească. Tot ce dorește este o poziție avantajoasă, și aceasta i s-a dat deja. În curând, vom vedea și vom simți care este scopul elementului roman. Toți aceia care vor crede și vor asculta de Cuvântul lui Dumnezeu vor stârni prin aceasta mustrarea și persecuția.