Să luăm seama la ceea ce spune Biblia mai departe cu privire la omul neevlavios și nepocăit, pe care universul îl așează în cer, ca pe îngerii sfinți și fericiți.
“Celui ce îi este sete, îi voi da să bea fără plată din izvorul apei vieții” (Apocalipsa 21, 6). Această făgăduință este numai pentru aceia care însetează. Apa vieții o vor primi numai aceia care simt nevoia după ea și o caută cu prețul pierderii tuturor celorlalte lucruri. “Cel ce va birui, va moșteni aceste lucruri. Eu voi fi Dumnezeul lui, și el va fi fiul Meu” (Ver 7). Iată, de asemenea, și condițiile. Pentru a moșteni aceste lucruri, trebuie să ne împotrivim și să biruim păcatul.
Domnul declară prin profetul Isaia: “Bine de cel neprihănit! Lui îi va merge bine. Vai de cel rău! Lui îi va merge rău, căci va culege rodul faptelor lui” (Isaia 3, 10.11). “Totuși, măcar că păcătosul face de o sută de ori rău”, spune înțeleptul, “și stăruie multă vreme în el, eu știu că fericirea este pentru cei ce se tem de Dumnezeu și au frică de El. Dar cel rău nu este fericit” (Eclesiastul 8, 12.13). Iar Pavel mărturisește că păcătosul își adună “o comoară de mânie pentru ziua mâniei și a arătării dreptei judecăți a lui Dumnezeu, care va răsplăti fiecăruia după faptele lui”; “necaz și strâmtorare va veni peste orice suflet omenesc care face răul” (Romani 2, 5.6.9).
-541-
“Nici un curvar, nici un stricat, nici un lacom de avere, care este un închinător la idoli, n-are parte de moștenire în Împărăția lui Hristos și a lui Dumnezeu” (Efeseni 5, 5). “Urmăriți pacea cu toți și sfințirea, fără care nimeni nu va vedea pe Domnul” (Evrei 12, 14). “Ferice de cei ce își spală hainele, ca să aibă drept la pomul vieții, și să intre pe porți în cetate! Afară sunt cânii, vrăjitorii, curvarii, ucigașii, închinătorii la idoli, și oricine iubește minciuna și trăiește în minciună” (Apocalipsa 22, 14.15).
Dumnezeu le-a dat oamenilor o declarație cu privire la caracterul Său și la metoda Sa de a trata păcatul. “Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare și milostiv, încet la mânie, plin de bunătate și credincioșie, care Își ține dragostea până la mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea și păcatul, dar nu socotește pe cel vinovat drept nevinovat” (Exod 34, 6.7). “Domnul nimicește pe toți cei răi” (Psalmii 145, 20). “Dar cei răzvrătiți sunt nimiciți cu toții, sămânța celor răi este prăpădită” (Psalmii 37, 38). Puterea și autoritatea guvernării divine vor fi folosite pentru a doborî răzvrătirea; și toate manifestările dreptății care răsplătește vor fi în armonie desăvârșită cu caracterul lui Dumnezeu care este o ființă miloasă, îndelung răbdătoare și plină de bunătate.
Dumnezeu nu constrânge voința și judecata nimănui. El nu găsește plăcere într-o ascultare de rob. El dorește ca făpturile mâinilor Sale să-L iubească pentru că este demn de iubit. El ar dori ca ele să-L asculte pentru că au o apreciere inteligentă a înțelepciunii, a dreptății și a bunătății Sale. Și toți aceia care au o concepție corectă cu privire la aceste calități Îl vor iubi pentru că sunt atrași către El în admirație față de atributele Sale.
Principiile bunătății, ale milei și ale iubirii pe care le-a învățat și exemplificat Mântuitorul nostru sunt o copie a voinței și caracterului lui Dumnezeu. Hristos a declarat că n-a învățat nimic altceva decât ceea ce a primit de la Tatăl Său. Principiile guvernării divine sunt în armonie desăvârșită cu învățăturile Mântuitorului care spune: “Iubiți pe vrăjmașii voștri”. Dumnezeu aduce la îndeplinire dreptatea asupra celor nelegiuiți pentru binele universului și chiar pentru binele acelora asupra cărora sunt îndreptate judecățile Sale. El i-ar face fericiți dacă ar putea, ținând seama de legile guvernării Sale și de dreptatea caracterului Său. El îi înconjoară cu dovezile iubirii Sale, le dă cunoștința cu privire la Legea Sa și-i urmărește cu darurile harului Său; dar ei disprețuiesc iubirea, fac fără valoare Legea Sa și resping mila Sa. Deși primesc continuu darurile Sale, ei Îl dezonorează pe Dătător; ei Îl urăsc pe Dumnezeu, deoarece știu că El are oroare de păcatele lor. Dumnezeu suportă îndelung răutatea lor, dar ora hotărâtoare va veni în cele din urmă când soarta le va fi hotărâtă. Îi va obliga El atunci pe acești răsculați să stea de partea Sa? Îi va obliga oare să facă voia Sa?
-542-
Aceia care l-au ales pe Satana drept conducător al lor și au fost stăpâniți de puterea lui nu sunt pregătiți să intre în prezența lui Dumnezeu. Mândria, amăgirea, desfrâul, cruzimea s-au fixat în caracterul lor. Pot ei să intre în ceruri și să trăiască veșnic cu aceia pe care i-au disprețuit și i-au urât pe pământ? Niciodată adevărul nu va fi pe placul mincinosului; blândețea nu va mulțumi mândria și înălțarea de sine; curăția nu este pe placul celui mânjit; iubirea dezinteresată nu este atractivă pentru cel egoist. Ce izvor de bucurie poate oferi cerul acelora care sunt cu totul absorbiți de interese pământești și egoiste?
Pot oare aceia a căror viață a fost petrecută în răzvrătire împotriva lui Dumnezeu să fie duși deodată în ceruri și să fie martori la acea stare sfântă de desăvârșire care există acolo — fiecare suflet fiind plin de iubire, toate fețele strălucind de bucurie, o muzică înălțătoare în sunete melodioase, înălțate în cinstea lui Dumnezeu și a Mielului, și raze de lumină revărsându-se neîncetat asupra celor răscumpărați de la fața Aceluia care șede pe tron — pot oare aceia ale căror inimi sunt pline de ură față de Dumnezeu, față de adevăr și de sfințenie să se amestece cu mulțimea cerească și să se alăture cântărilor de laudă? Pot ei să suporte slava lui Dumnezeu și a Mielului? Nu, nicidecum; le-au fost oferiți ani de har, pentru a-și forma caractere pentru cer; dar ei nu și-au educat mintea pentru a iubi curăția; n-au învățat limbajul cerului, iar acum este prea târziu. O viață de răzvrătire împotriva lui Dumnezeu i-a făcut nepotriviți pentru cer. Curăția, sfințenia și pacea Lui i-ar chinui; slava lui Dumnezeu ar fi pentru ei un foc mistuitor. Ar dori să fugă din acel loc sfințit. Ar prefera mai degrabă distrugerea, să se ascundă de fața Aceluia care a murit pentru a-i răscumpăra. Soarta celor nelegiuiți este deci hotărâtă prin alegerea lor. Excluderea lor din ceruri este urmarea voinței lor și este dreaptă și plină de milă din partea lui Dumnezeu.
-543-
Asemenea apelor potopului, focul marii zile face cunoscută hotărârea lui Dumnezeu că păcătoșii sunt de nevindecat. Ei nu sunt dispuși să se supună autorității divine. Voința lor a fost exercitată în răzvrătire; și când își sfârșesc viața, este prea târziu pentru ei ca să-și schimbe cursul gândurilor în direcție contrară, prea târziu pentru a se mai întoarce de la nelegiuire la ascultare, de la ură la dragoste.
Cruțând viața lui Cain, ucigașul, Dumnezeu a dat lumii un exemplu despre ce înseamnă să îngădui unui păcătos să trăiască, pentru a-și continua calea de nelegiuire fără frâu. Prin influența învățăturii și a exemplului lui Cain, mulțimea urmașilor lui au fost duși la păcat, până când “nelegiuirea era mare pe pământ”. “Și că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău. Pământul era stricat înaintea lui Dumnezeu, pământul era plin de silnicie” (Geneza 6, 5.11).
Din milă față de lume, Dumnezeu i-a șters de pe fața pământului pe locuitorii nelegiuiți din vremea lui Noe. Din milă i-a distrus pe locuitorii stricați ai Sodomei. Prin puterea amăgitoare a lui Satana, făptuitorii fărădelegii câștigă simpatie și admirație și în felul acesta i-a condus continuu și pe alții la răzvrătire. Așa a fost în zilele lui Cain și ale lui Noe, ca și în vremea lui Avraam și a lui Lot; la fel stau lucrurile și în vremea noastră. Din milă pentru univers, Dumnezeu îi va distruge, în cele din urmă, pe aceia care au respins harul Său.
-544-
“Fiindcă plata păcatului este moartea; dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viața veșnică în Isus Hristos, Domnul nostru” (Romani 6, 23). În timp ce viața este moștenirea celor neprihăniți, moartea este partea celor nelegiuiți. Moise i-a spus lui Israel: “Ți-am pus înainte viața și binele, moartea și răul” (Deuteronom 30, 15). Moartea, la care se referă aceste texte, nu este aceea pronunțată asupra lui Adam, deoarece toată omenirea suferă pedeapsa pentru călcarea lui. Este “moartea a doua”, care este pusă în contrast cu viața veșnică.
Ca urmare a păcatului lui Adam, moartea a trecut asupra întregului neam omenesc. Toți, fără deosebire, merg în mormânt. Iar prin prevede-rile Planului de Mântuire toți vor fi scoși din mormântul lor. “Va fi o înviere a celor drepți și a celor nedrepți.” “Și după cum toți mor în Adam, tot așa toți vor învia în Hristos” (Faptele Apostolilor 24, 15; 1 Corinteni 15, 22). Dar se face deosebirea între cele două categorii care sunt înviați. “Toți cei din morminte vor auzi glasul Lui, și vor ieși afară din ele. Cei ce au făcut binele, vor învia pentru viață; iar cei ce au făcut răul, vor învia pentru judecată” (Ioan 5, 28.29). Aceia care au fost “socotiți vrednici” de învierea spre viață sunt “fericiți și sfinți”. “Asupra lor a doua moarte n-are nici o putere” (Apocalipsa 20, 6). Dar aceia care n-au primit iertare prin pocăință și credință trebuie să primească pedeapsa nelegiuirii lor — “plata păcatului”. Ei suferă pedeapsa care va fi diferită ca durată și intensitate “după faptele lor”, dar în cele din urmă se încheie cu moartea a doua. Deoarece este imposibil pentru Dumnezeu, ținând seama de dreptatea și de mila Sa, să-l mântuiască pe păcătos în păcatele lui, El îl privează de viața pe care, prin neascultare, a pierdut-o și de care s-a dovedit a fi nevrednic. Un scriitor inspirat spune: “Încă puțin și cel nelegiuit nu va mai fi; da, îl vei căuta în locul lui și nu va mai fi”. Iar un altul declară: “Ei sunt ca și cum n-ar fi fost niciodată” (Psalmii 37, 10; Obadia 16). Acoperiți de rușine, ei cad într-o uitare deznădăjduită, veșnică.
-545-
În felul acesta se va pune capăt păcatului, cu tot vaiul și ruina care au izvorât din el. Psalmistul spune: “Tu pedepsești neamurile, nimicești pe cel rău, le ștergi numele pentru totdeauna și pe vecie. S-au dus vrăjmașii! N-au rămas din ei decât niște dărâmături veșnice!” (Psalmii 9, 5.6). Ioan, în Apocalipsa, privind înainte spre starea veșnică a celor mântuiți, aude corul universal de laudă, netulburat de nici o notă discordantă. Toată suflarea din cer și de pe pământ a fost auzită dând slavă lui Dumnezeu (Apocalipsa 5, 13). Acolo nu vor fi suflete pierdute care să-L hulească pe Dumnezeu, când se zvârcolesc în chinul fără sfârșit, nici ființe nenorocite în iad nu-și vor amesteca vaietele cu cântările celor mântuiți.
Pe rătăcirea fundamentală a nemuririi din fire a sufletului se bazează învățătura cu privire la starea de conștiență în moarte — o învățătură care, asemenea chinurilor veșnice, este opusă învățăturilor Scripturilor, contrară rațiunii și simțămintelor noastre de omenie. După credința populară, cei răscumpărați, în ceruri, au cunoștință de tot ce se petrece pe pământ, în mod deosebit de viața prietenilor pe care i-au lăsat în urmă. Dar cum poate exista un izvor de fericire pentru cei morți să știe necazurile celor vii, să fie martori la păcatele săvârșite de cei iubiți ai lor și să-i vadă suferind toate necazurile, dezamăgirile și grozăviile vieții? Cât de mult se vor bucura de fericirea cerească aceia care plutesc deasupra prietenilor lor de pe pământ? Și cât de revoltătoare este credința că, îndată ce suflarea părăsește trupul, sufletul celui nepocăit este încredințat flăcărilor iadului! Până la ce adâncimi de groază trebuie să se cufunde aceștia, ca să-și vadă prietenii intrând în mormânt nepregătiți, ca să intre într-o veșnicie de vai și de păcat! Mulți au fost aduși la nebunie de acest gând chinuitor.
Ce spun Scripturile cu privire la aceste lucruri? David declară că omul nu este conștient în starea de moarte: “suflarea lor trece.
-546-
Se întorc în pământ, și în aceeași zi le pier și planurile lor” (Psalmii 146, 4). Solomon dă aceeași mărturie: “Cei vii, în adevăr, măcar știu că vor muri; dar cei morți nu știu nimic, și dragostea lor, și ura lor, și pizma lor, de mult au și pierit, și niciodată nu vor mai avea parte de tot ce se face sub soare. Căci, în locuința morților, în care mergi, nu mai este nici lucrare, nici chibzuială, nici știință, nici înțelepciune!” (Eclesiastul 9, 5.6.10).
Când, ca răspuns la rugăciunea sa, viața lui Ezechia a fost prelungită cu cincisprezece ani, împăratul, recunoscător, I-a dat lui Dumnezeu tributul laudei pentru mila Sa cea mare. În această cântare, el spune motivul pentru care se bucură: “Căci nu locuința morților Te laudă, nu moartea Te mărește, și cei ce s-au pogorât în groapă nu mai nădăjduiesc în credincioșia Ta; ci cel viu, Te laudă ca mine astăzi” (Isaia 38, 18.19). Teologia populară îl prezintă pe cel mort neprihănit ca fiind în ceruri, intrat în fericire și lăudându-L pe Dumnezeu cu o limbă nemuritoare; dar Ezechia n-a putut vedea nici o perspectivă glorioasă în moarte. În cuvintele sale este de acord cu mărturia psalmistului: “Căci cel ce moare nu-și mai aduce aminte de Tine; și cine Te va lăuda în locuința morților?” “Nu morții laudă pe Domnul, și nici vreunul din cei ce se pogoară în locul tăcerii” (Psalmii 6, 5; 115, 17).
Petru, în Ziua Cincizecimii, a declarat că patriarhul David “a murit și a fost îngropat, iar mormântul lui este între noi până în ziua de astăzi”, “Căci David nu s-a înălțat la cer” (Faptele Apostolilor 2, 29.34). Faptul că David va rămâne în mormânt până la înviere dovedește că cei neprihăniți nu merg în ceruri la moarte. Numai prin înviere și în virtutea faptului că Isus a înviat poate David, în cele din urmă, să stea la dreapta lui Dumnezeu.
Iar Pavel spunea: “Căci, dacă nu învie morții, nici Hristos n-a înviat. Și dacă n-a înviat Hristos, credința noastră este zadarnică, voi sunteți încă în păcatele voastre, și prin urmare și cei ce au adormit în Hristos, sunt pierduți” (1 Corinteni 15, 16-18). Dacă timp de patru mii de ani drepții la moartea lor au mers direct în ceruri, cum a putut spune Pavel că dacă nu este înviere “și cei care au adormit în Hristos sunt pierduți”? N-ar mai fi necesară nici o înviere.
-547-
Martirul Tyndale, referindu-se la starea celor morți, spunea: “Mărturisesc deschis că nu sunt convins că ei sunt deja în slava deplină în care este Hristos sau îngerii aleși ai lui Dumnezeu. Nici acesta nu este un punct al credinței mele; căci dacă ar fi așa, socotesc că predicarea cu privire la învierea trupului ar fi un lucru zadarnic” (William Tyndale, Preface to New Testament, Ed. 1534).
Este un fapt neîndoielnic că nădejdea trecerii la nemurire cu ocazia morții a condus la o răspândire a neglijării învățăturii biblice cu privire la înviere. Această tendință a fost remarcată de Dr. Adam Clarke, care spunea: “Învățătura cu privire la înviere pare să fi fost predicată cu mult mai multă consecvență printre primii creștini decât este astăzi! Cum se explică lucrul acesta? Apostolii au insistat continuu asupra ei și i-au îndemnat pe urmașii lui Hristos la stăruință, ascultare și la bucurie în vederea ei. Iar urmașii lor de astăzi rareori o mai amintesc! Așa au predicat apostolii și așa au crezut creștinii bisericii primare; așa predicăm și noi și așa cred ascultătorii noștri. Nu există în Evanghelie o altă învățătură asupra căreia să se pună un accent mai deosebit; și nu este o învățătură, în sistemul actual de predicare, care să fie tratată cu mai multă neglijență” (Commentary, Remarks on 1 Corinteni 15, par. 3).
Acest lucru a continuat până când adevărul slăvit, cu privire la înviere, a fost aproape cu totul întunecat și pierdut din vedere de lumea creștină. Astfel, un scriitor religios de frunte, comentând cuvintele lui Pavel din 1 Tesaloniceni 4, 13-18, spune: “Urmărind scopurile practice de mângâiere, învățătura cu privire la nemurirea binecuvântată a drepților înlocuiește pentru noi orice doctrină nesigură cu privire la a doua venire a Domnului. La moartea noastră, Domnul vine pentru noi. Pentru aceasta trebuie să veghem și să ne rugăm. Cei morți sunt deja trecuți la slavă. Ei nu așteaptă trâmbița pentru judecată și pentru fericire.”
Dar când a fost gata să-Și părăsească ucenicii, Isus nu le-a spus că ei aveau să vină curând la El. “Mă duc să vă pregătesc un loc”, a spus El. “Și după ce Mă voi duce și vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce și vă voi lua cu Mine” (Ioan 14, 2.3). Iar Pavel ne spune mai departe că “Însuși Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel și cu trâmbița lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer, și întâi vor învia cei morți în Hristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiți toți împreună cu ei, în nor, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; și astfel vom fi totdeauna cu Domnul”. Și adaugă: “Mângâiați-vă dar unii pe alții cu aceste cuvinte” (1 Tesaloniceni 4, 16-18). Ce contrast izbitor între aceste cuvinte de mângâiere și acelea ale slujitorului universalist citat mai înainte! Ultimul îi consola pe prietenii lui întristați cu asigurarea că, oricât de păcătos ar fi fost cel mort, când și-a dat sfârșitul, el avea să fie primit între îngeri. Pavel îi îndreaptă pe frații lui către venirea viitoare a Domnului, când cătușele mormântului vor fi sfărâmate și “cei morți în Hristos” vor fi înviați pentru viață veșnică.
-548-
Înainte ca cineva să intre în locuințele celor binecuvântați, cazurile lor trebuie cercetate, iar caracterele și faptele lor trebuie să treacă pe dinaintea lui Dumnezeu. Toți trebuie să fie judecați după lucrurile scrise în cărți și să fie răsplătiți după cum au fost faptele lor. Această judecată nu are loc la moarte. Observați cuvintele lui Pavel: “pentru că a rânduit o zi, în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul pe care L-a rânduit pentru aceasta și despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă netăgăduită prin faptul că L-a înviat din morți….” (Faptele Apostolilor 17, 31). Aici, apostolul declară lămurit că a fost stabilit un timp anume, în viitor, pentru judecarea lumii.
Iuda se referă la aceeași perioadă: “El a păstrat pentru judecata zilei celei mari, puși în lanțuri veșnice, în întuneric, pe îngerii care nu și-au păstrat vrednicia, ci și-au părăsit locuința”. Și citează mai departe cuvintele lui Enoh: “Iată că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinți ai Săi, ca să facă o judecată împotriva tuturor” (Iuda 6.14.15). Ioan spune că “a văzut pe cei morți, mici și mari, stând înaintea lui Dumnezeu; și au fost deschise cărțile … iar morții au fost judecați după lucrurile care au fost scrise în cărți” (Apocalipsa 20, 12).
-549-
Dar dacă morții se bucură deja de fericirea cerului sau de chinul din flăcările iadului, ce nevoie mai este de o judecată viitoare? Învățăturile Cuvântului lui Dumnezeu cu privire la aceste puncte importante nu sunt nici neclare și nici contradictorii; ele pot fi înțelese de mințile obișnuite. Dar care minte curată poate vedea înțelepciune sau dreptate în această teorie la modă? Vor primi oare cei drepți, după cercetarea cazurilor lor la judecată, invitația: “Bine, rob bun și credincios … intră în bucuria stăpânului tău”, când ei vor fi locuit în prezența Sa poate veacuri întregi? Sunt oare cei nelegiuiți chemați din locul de chin ca să primească sentința din partea Judecătorului a tot pământul: “Depărtați-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic?” (Matei 25, 21.41). O, ce solemnă batjocură! Ce rușinoasă discreditare a înțelepciunii și dreptății lui Dumnezeu!
Teoria nemuririi sufletului a fost una dintre acele învățături rătăcite pe care Roma a împrumutat-o de la păgâni și a încorporat-o în religia creștinătății. Martin Luther a clasat-o împreună cu “fabulele monstruoase, care formează o parte din vraful de decrete ale Romei” (E. Petavel, The Problem of Immortality, p. 255). Comentând asupra cuvintelor lui Solomon, din Eclesiastul, care spune că morții nu știu nimic, reformatorul spune: “Un alt lucru care dovedește că morții nu știu nimic. Este spus că acolo nu mai există datorie, știință, cunoștință, înțelepciune. Solomon socotește că morții dorm și nu mai știu absolut nimic. Pentru morții care zac acolo, nu mai este nici numărătoarea zilelor și nici a anilor, căci atunci când vor învia, li se va părea că au dormit doar o clipă” (Martin Luther, Exposition of Solomon’s Book Called Ecclesiastes, p. 152).
-550-
Nicăieri în Sfintele Scripturi nu se găsește declarația că cei neprihăniți își primesc răsplata sau cei nelegiuiți își primesc pedeapsa la moarte. Patriarhii și profeții nu ne-au dat o astfel de asigurare. Hristos și apostolii n-au făcut nici o aluzie la aceasta. Biblia învață lămurit că cei morți nu merg îndată la ceruri. Ei sunt descriși ca dormind până la înviere (1 Tesaloniceni 4, 14; Iov 14, 10-12). Chiar în ziua când funia de argint se rupe, iar vasul de aur se sfărâmă (Eclesiastul 12, 6), pier și gândurile omului. Aceia care coboară în mormânt stau în tăcere. Ei nu mai știu nimic din ceea ce se face sub soare (Iov 14, 21). Ce binecuvântată odihnă pentru neprihănitul obosit! Fie timpul lung sau scurt, pentru ei nu este decât o clipă. Ei dorm și sunt treziți de trâmbița lui Dumnezeu la o nemurire glorioasă. “Trâmbița va suna, morții vor învia nesupuși putrezirii…. Când trupul acesta supus putrezirii se va îmbrăca în neputrezire, și trupul acesta muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci se va împlini cuvântul care este scris: ‘Moartea a fost înghițită de biruință’” (1 Corinteni 15, 52-54). Când sunt chemați din somnul lor adânc, încep să gândească exact de acolo de unde au încetat. Ultimul simțământ a fost boldul morții; ultimul gând a fost acela al căderii sub puterea mormântului. Când se ridică din mormânt, primul lor gând se va prinde de strigătul biruitor: “Unde îți este biruința, moarte? Unde îți este boldul, moarte?” (Ver 55).