Faptele Apostolilor | Capitolul 55
În viața ucenicului Ioan este exemplificată adevărata sfințire. În timpul anilor de strânsă legătură cu Hristos, el a fost adesea avertizat și atenționat de Mântuitorul și a primit aceste mustrări. În timp ce caracterul Celui Divin se manifesta înaintea lui Ioan și-a văzut propriile lui lipsuri și a fost umilit prin această descoperire. Zi de zi, în contrast cu firea lui violentă, el a privit blândețea și îngăduința lui Isus și a auzit lecțiile Sale de umilință și răbdare. Zi de zi, inima lui a fost atrasă către Hristos până ce el, din iubire pentru Învățătorul său, s-a pierdut pe sine din vedere. Puterea și blândețea, măreția și smerenia, tăria și răbdarea pe care le-a văzut în viața zilnică a Fiului lui Dumnezeu au umplut sufletul său de admirație. El și-a predat firea sa răzbunătoare și ambițioasă puterii modelatoare a lui Hristos și iubirea divină a lucrat în el transformarea caracterului.
Într-un izbitor contrast cu sfințirea lucrată în viața lui Ioan este experiența lui Iuda, care era împreună ucenic cu el. Asemenea confratelui său, Iuda se numea și el ucenic al lui Hristos, însă el nu avea decât o formă de evlavie. El nu era insensibil față de frumusețea caracterului lui Hristos; și, deseori, când asculta cuvintele Mântuitorului, sentimentul vinovăției îl stăpânea, dar el nu voia să-și umilească inima sau să-și mărturisească păcatele. Împotrivindu-se influenței divine, el L-a dezonorat pe Învățătorul pe care mărturisea că-L iubește. Ioan a dus o luptă cruntă împotriva defectelor sale; însă Iuda și-a călcat în picioare conștiința și s-a supus ispitei, legându-se și mai tare de obiceiurile sale rele. Trăirea adevărurilor pe care Hristos le-a propovăduit era în contrast cu dorințele și scopurile sale și el nu a putut să ajungă acolo, încât să renunțe la ideile sale pentru a primi înțelepciune din cer. În loc să umble în lumină, el a ales să umble în întuneric. Dorințele rele, lăcomia, pornirile răzbunătoare, gândurile negre și murdare au fost cultivate până ce Satana a dobândit o deplină stăpânire asupra sa.
-558-
Ioan și Iuda îi reprezintă pe aceia care mărturisesc că sunt urmași ai lui Hristos. Acești doi ucenici au avut aceleași ocazii să studieze și să urmeze Modelul divin. Amândoi au fost în strânsă legătură cu Isus și au avut privilegiul să asculte învățătura Sa. Fiecare avea serioase defecte de caracter; și fiecare a avut acces la harul divin care transformă caracterul. Dar, în timp ce unul învăța în umilință de la Isus, celălalt s-a dovedit că nu era un împlinitor al Cuvântului, ci numai un auzitor al lui. Unul murea zilnic față de eu și, biruind păcatul, era sfințit prin adevăr; celălalt, împotrivindu-se puterii transformatore a harului și îngăduindu-și dorințe egoiste, a ajuns rob al lui Satana.
-559-
O astfel de transformare a caracterului, așa cum este văzută în viața lui Ioan, este totdeauna rezultatul comuniunii cu Hristos. În caracterul cuiva pot fi defecte vădite; totuși, atunci când el devine un adevărat ucenic al lui Hristos, puterea harului divin îl transformă și-l sfințește. Privind ca într-o oglindă slava Domnului, el este schimbat din slavă în slavă, până ce ajunge asemenea Celui pe care Îl adoră.
Ioan a fost un învățător al sfințeniei și, în epistolele sale către biserică, el a stabilit reguli sigure pentru conduita creștinilor. “Oricine are nădejdea aceasta în El”, scria el, “se curățește, după cum El este curat”. “Cine zice că rămâne în El, trebuie să trăiască și el cum a trăit Isus”. (1 Ioan 3, 3; 2, 6.) El a învățat că creștinul trebuie să aibă inima și viața curate. El n-ar trebui să fie niciodată mulțumit cu o mărturisire de credință goală. După cum Dumnezeu este sfânt în sfera Sa, tot așa și omul căzut, prin credința în Hristos, trebuie să fie sfânt în sfera lui.
“Voia lui Dumnezeu”, scria apostolul Pavel, “este sfințirea voastră”. (1 Tesaloniceni 4, 3.) Sfințirea bisericii este ținta urmărită de Dumnezeu în toată purtarea Sa față de poporul Său. El i-a ales din veșnicie, pentru ca să fie sfinți. El a dat pe Fiul Său să moară pentru ei, pentru ca ei să poată fi sfințiți prin ascultare de adevăr, dezgoliți de cea mai mică urmă de egoism. Din partea lor, El cere atât o lucrare personală, cât și o predare personală. Dumnezeu poate fi onorat de către aceia care mărturisesc a crede în El numai dacă ei sunt asemenea chipului Său și sunt călăuziți de Spiritul Său. Atunci, ca martori pentru Mântuitorul, ei pot face cunoscut ceea ce a făcut harul divin pentru ei.
-560-
Adevărata sfințire vine prin punerea în practică a principiului iubirii. “Dumnezeu este iubire; și cine rămâne în iubire, rămâne în Dumnezeu, și Dumnezeu rămâne în el”. (1 Ioan 4, 16.) Viața aceluia în a cărui inimă dăinuiește Hristos va da pe față o evlavie practică. Caracterul va fi curățit, înălțat, înnobilat și glorificat. Învățătura curată se va contopi împreună cu lucrările neprihănirii, preceptele cerești se vor întrețese cu practicile sfinte.
Cei care vor să dobândească binecuvântarea sfințirii trebuie să învețe mai întâi ce înseamnă sacrificiul de sine. Crucea lui Hristos este stâlpul central de care atârnă “o greutate veșnică de slavă”. “Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să Mă urmeze”. (2 Corinteni 4, 17; Matei 16, 24.) Mireasma iubirii noastre față de semenii noștri este aceea care dezvăluie iubirea noastră pentru Dumnezeu. Răbdarea în slujire este factorul care aduce odihnă sufletului. Prin muncă umilă, plină de râvnă și credincioșie este dezvoltată buna stare a lui Israel. Dumnezeu îl susține și întărește pe acela care este binevoitor să urmeze calea lui Hristos.
Sfințirea nu este lucrarea unei clipe, a unei ore, a unei zile, ci a unei vieți întregi. Ea nu este dobândită printr-o fericită străfulgerare a sentimentelor, ci este rezultatul unei continue morți față de păcat și al unei neîntrerupte trăiri pentru Hristos. Relele nu pot fi îndreptate și nici schimbări nu pot fi săvârșite în caracter prin sforțări slabe, făcute din când în când. Noi vom birui numai printr-un efort îndelung și stăruitor, cum și printr-o disciplină aspră și o luptă dârză. În nici o zi nu știm cât de crâncenă va fi lupta a doua zi. Atâta timp cât domnește Satana, avem de supus eul și de învins păcate obișnuite; atâta timp cât va dăinui viața, nu va fi loc de oprire și nici punct pe care, atingându-l, să spunem: Am atins desăvârșirea. Sfințirea este rezultatul ascultării unei vieți întregi.
-561-
Nici unul dintre apostoli sau profeți nu a pretins vreodată a fi fără păcat. Bărbați care au trăit cel mai aproape de Dumnezeu, bărbați care mai degrabă ar fi fost dispuși să-și sacrifice viața decât să săvârșească cu bună știință o faptă rea, bărbați pe care Dumnezeu i-a onorat cu lumină și putere divină au mărturisit păcătoșenia firii lor. Ei nu și-au pus încrederea în brațul de carne, nu au pretins că au o neprihănire a lor, ci s-au încrezut în totul în neprihănirea lui Hristos.
Tot așa va fi cu toți aceia care privesc la Hristos. Cu cât ne vom apropia mai mult de Isus și cu cât vom vedea mai clar curăția caracterului Său, cu atât mai clar vom vedea imensa păcătoșenie a păcatului și cu atât mai puțin vom fi dispuși să ne înălțăm pe noi înșine. Va fi o continuă alergare a sufletului după Dumnezeu, o continuă, serioasă și zdrobitoare de inimă mărturisire a păcatului și o smerire a inimii înaintea Lui. Cu fiecare pas făcut în experiența noastră creștină, pocăința noastră va fi mai profundă. Vom recunoaște că satisfacția, împlinirea noastră este numai în Hristos și ne vom însuși mărturisirea apostolului: “Știu, în adevăr, că nimic bun nu locuiește în mine, adică în firea mea pământească”. “Departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită față de mine, și eu față de lume!” (Romani 7, 18; Galateni 6, 14.)
Fie ca îngerii raportori să scrie istoria sfântă a luptelor și conflictelor poporului lui Dumnezeu; fie ca ei să scrie rugăciunile și lacrimile lor; dar Dumnezeu să nu fie dezonorat prin rostirea de pe buze omenești a cuvintelor: “Sunt fără păcat; sunt sfânt”. Buzele sfințite nu vor rosti niciodată asemenea cuvinte semețe.
-562-
Apostolul Pavel fusese răpit până la al treilea cer și văzuse și auzise lucruri care nu puteau fi rostite, și totuși declarația sa modestă era: “Nu că am și câștigat premiul, sau că am și ajuns desăvârșit; dar alerg înainte, căutând să-l apuc”. (Filipeni 3, 12.) Fie ca îngerii cerului să scrie biruințele lui Pavel luptând lupta cea bună a credinței. Să se bucure cerul de mergerea sa statornică către cer și de faptul că, având înaintea ochilor premiul, el socotea toate celelalte ca o zgură. Îngerii se bucurau să spună izbânzile lui, însă Pavel nu se mândrea cu realizările lui. Atitudinea lui Pavel era atitudinea pe care fiecare urmaș al lui Hristos trebuie să o ia în timp ce își croiește drum înainte în lupta pentru coroana veșnică.
Aceia care se simt înclinați să facă mare caz de sfințenie să privească în oglinda Legii lui Dumnezeu. Văzând cerințele ei mult cuprinzătoare și înțelegând lucrarea ei de judecare a gândurilor și simțămintelor inimii, ei nu se vor făli cu starea lor de nepăcătoșenie. “Dacă zicem că n-avem păcat”, spune Ioan, fără a se separa de frații săi, “ne înșelăm singuri, și adevărul nu este în noi”. “Dacă zicem că n-am păcătuit, Îl facem mincinos, și Cuvântul Lui nu este în noi”. “Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios și drept, ca să ne ierte păcatele și să ne curățe de orice nelegiuire”. (1 Ioan 1, 8.9.10.)
Există oameni care pretind a fi sfinți, care declară că sunt cu totul ai Domnului, care pretind a avea dreptul la făgăduințele lui Dumnezeu, în timp ce nu vor să asculte de poruncile Sale. Acești călcători ai Legii pretind tot ce este făgăduit copiilor lui Dumnezeu, dar aceasta este o îndrăzneală din partea lor, căci Ioan ne spune că adevărata iubire față de Dumnezeu se va descoperi prin ascultarea de toate poruncile Sale. Nu este îndeajuns a crede teoria adevărului, a face declarație de credință în Hristos, a crede că Isus nu este un înșelător și că religia nu este un basm meșteșugit alcătuit. “Cine zice: ‘Îl cunosc’, și nu păzește poruncile Lui”, scria Ioan, “este un mincinos, și adevărul nu este în el. Dar cine păzește Cuvântul Lui, în el dragostea lui Dumnezeu a ajuns desăvârșită; prin aceasta știm că suntem în El”. “Cine păzește poruncile Lui rămâne în El, și El în el”. (1 Ioan 2, 4.5; 3, 24.)
-563-
Ioan nu a învățat că mântuirea putea fi dobândită prin ascultare; ci că ascultarea este rodul credinței și al iubirii. “Știți că El S-a arătat ca să ia păcatele; și în El nu este păcat. Oricine rămâne în El, nu păcătuiește; oricine păcătuiește, nu L-a văzut, nici nu L-a cunoscut”. (1 Ioan 3, 5.6.) Dacă rămânem în Hristos, dacă iubirea lui Dumnezeu sălășluiește în inimă, simțămintele, gândurile și acțiunile noastre vor fi în armonie cu voința lui Dumnezeu. Inima sfințită este în armonie cu preceptele Legii lui Dumnezeu.
Sunt mulți aceia care, deși se luptă să asculte de poruncile lui Dumnezeu, totuși au puțină pace și bucurie. Această lipsă în experiența lor este rezultatul unei lipse în trăirea credinței. Ei umblă ca și cum ar fi într-un pământ sărat, într-o pustie pârjolită de soare. Ei cer puțin, în timp ce ar putea cere mult; căci nu există nici o limită pentru făgăduințele lui Dumnezeu. Unii ca aceștia nu reprezintă în mod corect sfințirea ce vine prin ascultarea de adevăr. Dumnezeu ar dori ca toți fiii și fiicele Sale să fie fericiți, în pace și ascultători. Prin exercitarea credinței, credinciosul ajunge în posesia acestor binecuvântări. Prin credință poate fi împlinită orice lipsă a caracterului, poate fi curățită orice mânjitură, poate fi corectată orice greșeală și poate fi dezvoltată orice însușire aleasă.
-564-
Rugăciunea este mijlocul rânduit de cer pentru a avea izbândă în lupta cu păcatul și pentru dezvoltarea caracterului creștin. Influența divină, care vine ca răspuns la rugăciunea credinței, va împlini în sufletul celui care se roagă tot ce a cerut el. Noi putem cere: iertarea păcatului, Duhul Sfânt, o fire asemenea lui Hristos, înțelepciune și tărie pentru a face lucrarea Sa și orice dar pe care El l-a promis, și făgăduința este: “Veți primi”.
Pe munte, împreună cu Dumnezeu, Moise a privit modelul acelei minunate construcții care urma să fie locul în care avea să se manifeste slava Sa. Pe munte, cu Dumnezeu — în locul tainic al comuniunii — noi trebuie să contemplăm gloriosul Său ideal pentru omenire. În toate veacurile, prin mijlocul legăturii cu cerul, Dumnezeu a adus la îndeplinire planul Său pentru copiii Săi, descoperind în mod treptat minții lor învățăturile harului. Felul Său de a împărtăși adevărul este ilustrat în cuvintele: “El Se ivește ca zorile dimineții”. (Osea 6, 3.) Cel care se așează acolo unde Dumnezeu îl poate lumina înaintează, ca de la întunericul parțial al zorilor până la deplina strălucire a miezului zilei.
-565-
Adevărata sfințire înseamnă iubire desăvârșită, ascultare desăvârșită, o desăvârșită conformare față de voința lui Dumnezeu. Noi trebuie să fim sfințiți pentru Dumnezeu prin ascultare de adevăr. Conștiința noastră trebuie curățită de faptele moarte spre a servi viului Dumnezeu. Și totuși, noi nu suntem încă desăvârșiți, dar este privilegiul nostru să ne desprindem de legăturile egoismului și ale păcatului și să înaintăm spre desăvârșire. Posibilități mari, realizări înalte și sfinte sunt la îndemâna tuturor.
Motivul pentru care mulți din acest veac nu fac progrese mai mari în viața spirituală este acela că ei înțeleg că voia lui Dumnezeu nu este altceva decât aceea ce vor ei să facă. În timp ce își urmează propriile lor dorințe, ei se mângâie cu gândul că se conformează voinței lui Dumnezeu. Ei nu duc nici o luptă cu eul lor. Sunt alții care pentru o vreme au succes în lupta împotriva dorinței lor egoiste după plăcere și viață ușoară. Ei sunt sinceri și zeloși, dar obosesc din pricina efortului îndelungat, a morții zilnice și a hărțuielilor neîntrerupte. Indolența pare că se invită, iar moartea față de eu ajunge ceva respingător; și ei își închid ochii lor adormiți și cad sub puterea ispitei în loc de a-i ține piept.
Îndrumările arătate în Cuvântul lui Dumnezeu nu lasă nici un loc pentru compromis cu răul. Fiul lui Dumnezeu S-a descoperit pentru ca El să-i poată atrage pe toți oamenii la Sine. El nu a venit pentru a legăna lumea ca să adoarmă, ci spre a arăta calea cea strâmtă pe care toți trebuie să meargă, ca să ajungă în cele din urmă la porțile cetății lui Dumnezeu. Copiii Săi trebuie să urmeze calea rânduită de El; cu prețul sacrificării unei vieți lesnicioase sau îngăduirii de sine, cu prețul oricărei trude și suferințe, ei trebuie să mențină o continuă luptă cu eul.
-566-
Cea mai mare laudă pe care oamenii o pot aduce lui Dumnezeu este aceea de a deveni canale consacrate prin care El să poată lucra. Timpul se scurge repede în veșnicie. Să nu reținem de la a-I da lui Dumnezeu ceea ce este al Lui. Să nu-I refuzăm ceea ce, deși nu ne creează merite, nu poate fi reținut fără să ne aducă ruina. El cere o inimă întreagă; dă-I-o; este a Lui, atât prin creațiune, cât și prin răscumpărare. El cere mintea ta; dă-I-o; este a Lui. El cere banii tăi; dă-I-i; sunt ai Lui. “Voi nu sunteți ai voștri; căci ați fost cumpărați cu un preț”. (1 Corinteni 6, 19.20.) Dumnezeu cere închinarea din partea unui suflet sfințit, care s-a pregătit prin exercitarea credinței ce lucrează prin iubire, spre a-I sluji. El prezintă înaintea noastră idealul cel mai înalt, chiar desăvârșirea. El ne cere să fim totul și în mod desăvârșit pentru El în această lume, după cum El este totul pentru noi înaintea lui Dumnezeu.
“Voia lui Dumnezeu” cu privire la voi “este sfințirea voastră”. (1 Tesaloniceni 4, 3.) Este și voința voastră la fel? Păcatele voastre pot fi ca un munte înaintea voastră; dar, dacă vă umiliți inima și vă mărturisiți păcatele, încrezându-vă în meritele unui Mântuitor răstignit și înviat, el vă va ierta și vă va curăți de orice nelegiuire. Dumnezeu cere din partea voastră o totală conformare față de Legea Sa. Legea aceasta este ecoul glasului Său care vă spune: “Mai sfânt, tot mai sfânt”. Doriți plinătatea harului lui Hristos! Inimile voastre să fie umplute cu o arzătoare dorință după neprihănirea Sa, a cărei lucrare, spune Cuvântul lui Dumnezeu, este pace și al cărei rod este seninătatea și încrederea pentru vecie.
-567-
Când sufletul vostru suspină după Dumnezeu, veți găsi mai mult și tot mai mult din bogățiile nepătrunse ale harului Său. Contemplând aceste bogății, veți ajunge să le stăpâniți și veți descoperi meritele jertfei Mântuitorului, ocrotirea neprihănirii Sale, plinătatea înțelepciunii Sale și puterea Sa de a vă înfățișa înaintea Tatălui “fără prihană, fără vină”. (2 Petru 3, 14.)