Faptele Apostolilor | Capitolul 54 (bazat pe textele din Epistolele lui Ioan.)
După înălțarea lui Hristos, Ioan a stat ca un lucrător credincios și zelos pentru Domnul. Împreună cu ceilalți apostoli, s-a împărtășit de revărsarea Duhului în Ziua Cincizecimii, și, cu un nou zel și cu putere, a continuat să spună oamenilor cuvintele vieții, căutând să îndrume gândurile lor către Cel Nevăzut. El a fost un predicator puternic, plin de căldură și cu o râvnă profundă. Într-un limbaj frumos și cu un glas melodios, el a relatat cuvintele și faptele lui Hristos, vorbind într-un mod care impresiona inimile celor care îl ascultau. Simplitatea cuvintelor sale, puterea măreață a adevărurilor pe care le rostea, cum și zelul și căldura ce caracterizau învățăturile sale l-au făcut să fie bine primit de toate clasele sociale.
Viața apostolului era în armonie cu învățăturile sale. Iubirea pentru Hristos, ce strălucea în inima sa, l-a condus să depună o muncă plină de zel și neobosită pentru semenii săi și îndeosebi pentru frații săi din biserica creștină.
-547-
Hristos îi îndemnase pe primii ucenici să se iubească unii pe alții așa cum îi iubea El. În felul acesta, ei aveau să dea lumii mărturie despre faptul că Hristos era în ei, nădejdea slavei. “Vă dau o poruncă nouă”, a spus El, “Să vă iubiți unii pe alții; cum v-am iubit Eu, așa să vă iubiți și voi unii pe alții”. (Ioan 13, 34). Atunci când fuseseră rostite aceste cuvinte, ucenicii nu le-au putut înțelege; dar, după ce fuseseră martori la suferințele lui Hristos, după răstignirea, învierea și înălțarea Lui la cer și după coborârea Duhului Sfânt peste ei, în Ziua Cincizecimii, ei au avut o înțelegere mai clară a iubirii lui Dumnezeu și a naturii acelei iubiri pe care ei trebuia să o aibă unul față de altul. Atunci, Ioan a putut să spună conlucrătorilor săi apostoli:
“Noi am cunoscut dragostea Lui prin aceea că El Și-a dat viața pentru noi; și noi deci trebuie să ne dăm viața pentru frați”.
După coborârea Duhului Sfânt, când ucenicii au pornit să vestească un Mântuitor viu, singura lor dorință era mântuirea sufletelor. Ei se bucurau de o dulce părtășie cu sfinții. Ei erau blânzi, cu judecată, plini de abnegație, gata să facă orice sacrificiu pentru cauza adevărului. În zilnica lor părtășie unii cu alții, ei au dat pe față iubirea pe care Hristos le-o recomandase. Prin cuvinte și fapte neegoiste, ei se străduiau să aprindă această iubire și în inimile altora.
Credincioșii urmau să cultive mereu o asemenea iubire. Ei aveau să pășească înainte, într-o ascultare din inimă față de noua poruncă. Atât de strâns urma să fie uniți cu Hristos, încât să fie în stare să împlinească toate cerințele Lui. Viața lor trebuia să preamărească puterea unui Mântuitor care îi putea îndreptăți prin neprihănirea Sa.
-548-
Dar, în mod treptat, s-a produs o schimbare. Credincioșii au început să caute defecte în ceilalți. Stăruind asupra greșelilor, dând loc unei critici răutăcioase, ei au pierdut din vedere pe Mântuitorul, precum și iubirea Sa. Ei au devenit mai stricți în ce privește ceremoniile exterioare, mai scrupuloși în ce privește teoria decât trăirea credinței. În râvna lor de a osândi pe alții, ei au trecut cu vederea propriile lor greșeli. Ei au părăsit iubirea frățească la care îi îndemnase Hristos și, mai trist decât orice, ei nu și-au dat seama de pierderea lor. Ei nu-și dădeau seama că fericirea și bucuria părăseau viața lor și că, lăsând iubirea lui Dumnezeu în afara inimilor lor, în curând aveau să umble în întuneric.
Ioan, dându-și seama că iubirea frățească scădea în biserică, a stăruit pe lângă credincioși cu privire la continua nevoie a acestei iubiri. Epistolele sale către biserică sunt pline de acest gând. “Prea iubiților, să ne iubim unii pe alții”, scria el, “căci dragostea este de la Dumnezeu. Și oricine iubește, este născut din Dumnezeu, și cunoaște pe Dumnezeu. Cine nu iubește, n-a cunoscut pe Dumnezeu; pentru că Dumnezeu este dragoste. Dragostea lui Dumnezeu față de noi s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El. Și dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi, și a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispășire pentru păcatele noastre. Prea iubiților, dacă astfel ne-a iubit Dumnezeu pe noi, trebuie să ne iubim și noi unii pe alții”.
Despre sensul deosebit în care această iubire trebuie să fie manifestată de credincioși, apostolul scria: “Vă scriu o poruncă nouă, lucru care este adevărat atât cu privire la El, cât și cu privire la voi; căci întunericul se împrăștie și lumina adevărată răsare iar. Cine zice că este în lumină și urăște pe fratele său, este încă în întuneric până acum. Cine iubește pe fratele său, rămâne în lumină, și în el nu este nici un prilej de poticnire. Dar cine urăște pe fratele său este în întuneric, umblă în întuneric, și nu știe încotro merge, pentru că întunericul i-a orbit ochii”. “Căci vestirea, pe care ați auzit-o de la început, este adevărată: să ne iubim unii pe alții”. “Cine nu iubește pe fratele său, rămâne în moarte. Oricine urăște pe fratele său, este un ucigaș; și știți că nici un ucigaș n-are viața veșnică, rămânând în el. Noi am cunoscut dragostea Lui prin aceea că El Și-a dat viața pentru noi; și noi deci trebuie să ne dăm viața pentru frați”.
-549-
Nu împotrivirea din partea lumii este aceea care pune cel mai mult în primejdie biserica lui Hristos. Răul nutrit în inimile credincioșilor este acela care lucrează cel mai cumplit dezastru și cea mai sigură întârziere a înaintării lucrării lui Dumnezeu. Nu există nici o altă cale mai sigură de a slăbi spiritualitatea decât nutrirea invidiei, suspiciunii, căutării de greșeli și a bănuielilor rele. Pe de altă parte, cea mai puternică mărturie că Dumnezeu a trimis pe Fiul Său în lume este existența armoniei și unității dintre oameni cu firi diferite și care alcătuiesc biserica Sa. Este privilegiul urmașilor lui Hristos să dea această mărturie. Dar, pentru a face aceasta, ei trebuie să se așeze sub conducerea lui Hristos. Caracterul lor trebuie să ajungă asemenea caracterului Său, iar voința lor, asemenea voinței Lui.
-550-
“Vă dau o poruncă nouă”, a spus Isus. “Să vă iubiți unii pe alții; cum v-am iubit Eu, așa să vă iubiți unii pe alții”. (Ioan 13, 34.) Ce minunată declarație; dar vai, cât de puțin pusă în practică! Este dureros că, în biserica de astăzi a lui Dumnezeu, iubirea frățească lipsește. Mulți dintre aceia care pretind că-L iubesc pe Mântuitorul nu se iubesc între ei. Necredincioșii sunt atenți să vadă dacă credința celor ce se numesc creștini exercită o influență sfințitoare asupra vieții lor; și ei sunt ageri în a găsi defecte în caracter și nestatornicie în acțiuni. Fie ca să nu dea creștinii ocazie vrăjmașului să arate spre ei și să spună: “Iată cum oamenii aceștia, stând sub stindardul lui Hristos, se urăsc unii pe alții.” Creștinii sunt cu toții membri ai aceleiași familii, toți copii ai aceluiași Părinte ceresc, având aceeași binecuvântată nădejde a nemuririi. Legătura ce-i ține laolaltă ar trebui să fie foarte strânsă și duioasă.
Iubirea divină face cele mai mișcătoare apeluri la inimă atunci când ne cheamă să dăm pe față aceeași milă duioasă pe care a manifestat-o Hristos. Numai acela care are o iubire neegoistă față de fratele său are adevărata iubire a lui Dumnezeu. Adevăratul creștin nu va îngădui cu bună știință ca sufletul care se află în primejdie și nevoie să treacă neavertizat și fără a se fi îngrijit de el. El nu se va ține departe de cel rătăcit, lăsându-l să se afunde mai departe în nefericire și descurajare sau să cadă pe câmpul de luptă al lui Satana.
Cei care niciodată nu au experimentat iubirea duioasă și cuceritoare a lui Hristos nu pot conduce pe alții la izvorul vieții. Iubirea Lui în inimă alcătuiește o putere constrângătoare care-i face pe oameni să-L descopere în vorbire, într-un spirit blând și milos, în înălțarea vieții acelora cu care ei sunt în legătură. Lucrătorii creștini care izbândesc în strădaniile lor trebuie să-L cunoască pe Hristos; și, pentru a-L cunoaște, ei trebuie să cunoască iubirea Lui. În ceruri, destoinicia lor ca lucrători este măsurată după capacitatea lor de a iubi așa cum a iubit Hristos și a lucra cum a lucrat El.
-551-
“Să nu iubim cu vorba”, scrie apostolul, “ci cu fapta și cu adevărul”. Desăvârșirea caracterului creștin este obținută atunci când îndemnul de a ajuta și a fi o binecuvântare pentru alții izvorăște continuu dinăuntru. Atmosfera acestei iubiri care învăluie sufletul credinciosului este aceea care face din el un miros de viață spre viață și îngăduie lui Dumnezeu să binecuvânteze lucrarea lui.
Iubirea supremă față de Dumnezeu și iubirea neegoistă unul față de celălalt — acesta este darul cel mai bun pe care îl poate revărsa Părintele nostru ceresc. Iubirea aceasta nu este un impuls, ci un principiu divin, o putere permanentă. Inima neconsacrată nu o poate genera sau produce. Iubirea aceasta se găsește numai în inima unde domnește Isus. “Noi Îl iubim pentru că El ne-a iubit întâi”. În inima renăscută prin harul divin, iubirea este principiul conducător al acțiunii. Ea schimbă caracterul, stăpânește impulsurile, controlează pasiunile și înnobilează simțămintele inimii. Această iubire nutrită în suflet îndulcește viața și răspândește în jur o influență purificatoare.
Ioan s-a străduit să-i facă pe credincioși să înțeleagă înaltele privilegii ce vor fi partea lor prin punerea în practică a spiritului iubirii. Această putere răscumpărătoare, umplând inima, va controla orice alt motiv și va ridica pe cel care o posedă mai presus de influențele stricăcioase ale lumii. Și când acestei iubiri i se va îngădui să aibă deplină stăpânire și va deveni forța îndrumătoare în viață, atunci credința și încrederea lor în Dumnezeu și purtarea Lui cu ei va fi desăvârșită. Atunci ei pot veni la El cu credință deplină, știind că vor primi de la El tot ce le este necesar pentru binele prezent și veșnic. “Astfel se face că dragostea este desăvârșită în noi”, scria el, “pentru ca să avem deplină încredere în ziua judecății. În dragoste nu este frică; ci dragostea desăvârșită izgonește frica”. “Îndrăzneala pe care o avem la El este că, dacă cerem ceva după voia Lui, ne ascultă Și dacă știm că ne ascultă, știm că suntem stăpâni pe lucrurile pe care I le-am cerut”.
-552-
“Dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel neprihănit. El este jertfa de ispășire pentru păcatele noastre; și nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi”. “Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios și drept ca să ne ierte păcatele și să ne curățe de orice nelegiuire”. Condițiile pentru a dobândi îndurare de la Dumnezeu sunt simple și drepte. Domnul nu cere din partea noastră să facem unele lucruri dureros de grele pentru a dobândi iertarea. Nu este nevoie să facem lungi și obositoare pelerinaje sau să împlinim penitențe chinuitoare pentru a recomanda sufletele noastre Dumnezeului cerului sau pentru ispășirea nelegiuirilor noastre. Cine “mărturisește și se lasă” de păcatul său, “capătă îndurare”. (Proverbe 28, 13.)
În curțile de sus, Hristos mijlocește pentru biserica Sa, pentru aceia pentru care El a plătit cu sângele Său prețul răscumpărării. Secolele, veacurile nu pot niciodată scădea nimic din puterea jertfei Lui de ispășire. Nici viața și nici moartea, nici înălțimea și nici adâncimea nu pot să ne despartă de iubirea lui Dumnezeu, care este în Hristos Isus; nu fiindcă noi Îl ținem pe El așa de tare, ci fiindcă El ne ține pe noi așa de strâns. Dacă mântuirea noastră ar depinde de strădaniile noastre, atunci nu am putea fi mântuiți; dar ea depinde de Acela care Se află înapoia tuturor făgăduințelor. Prinderea noastră de El se poate să fie slabă, dar iubirea Lui este aceea a unui frate mai mare; atâta timp cât menținem legătura cu El, nimeni nu ne poate smulge din mâna Sa.
-553-
Cu cât anii treceau și numărul credincioșilor creștea, cu atât Ioan lucra cu o și mai mare credincioșie și râvnă pentru frații săi. Vremurile erau pline de primejdii pentru biserică. Amăgiri satanice se găseau pretutindeni. Printr-o reprezentare greșită și prin minciună, uneltele lui Satana căutau să stârnească împotrivire față de învățăturile lui Hristos; și, ca urmare, biserica era amenințată de dezbinări și rătăciri. Unii care Îl mărturiseau pe Hristos pretindeau că iubirea Lui i-a eliberat de ascultarea de Legea lui Dumnezeu. Pe de altă parte, mulți învățau că este necesar să păzească obiceiurile și ceremoniile iudaice; și că simpla păzire a Legii, fără credința în sângele lui Hristos, era îndestulătoare pentru mântuire. Unii, susțineau că Hristos a fost un om bun, dar Îi tăgăduiau divinitatea. Unii care pretindeau a fi credincioși cauzei lui Hristos, erau niște amăgitori, căci în practică ei tăgăduiau atât pe Hristos, cât și Evanghelia Sa. Ei înșiși, trăind în nelegiuire, aduceau rătăcirea în biserică. În felul acesta, mulți erau împinși în păienjenișul scepticismului și al îndoielii.
-554-
Ioan s-a umplut de tristețe când a văzut cum aceste rătăciri otrăvitoare se furișau în biserică. El a văzut primejdiile la care era expusă biserica și a întâmpinat situația grea cu promptitudine și hotărâre. Epistolele lui Ioan aduc un suflu al spiritului iubirii. Pare ca și cum ar fi scris cu o pană muiată în iubire. Dar, când venea în legătură cu aceia care călcau Legea lui Dumnezeu și totuși pretindeau că trăiesc fără păcat, el nu ezita să-i avertizeze pentru îngrozitoarea lor amăgire.
Scriind unei ajutoare în lucrarea Evangheliei, o femeie cu o bună reputație și cu o mare influență, el spunea: “În lume s-au răspândit mulți amăgitori, care nu mărturisesc că Isus Hristos vine în trup. Iată amăgitorul, iată Antihristul! Păziți-vă bine să nu pierdeți rodul muncii voastre, ci să primiți o răsplată deplină. Oricine o ia înainte și nu rămâne în învățătura lui Hristos, n-are pe Dumnezeu. Cine rămâne în învățătura aceasta are pe Tatăl și pe Fiul. Dacă vine cineva la voi și nu vă aduce învățătura aceasta, să nu-l primiți și să nu-i ziceți: ‘Bun venit!’ Căci cine-i zice: ‘Bun venit!’ se face părtaș faptelor lui rele”.
Noi suntem autorizați să avem aceeași atitudine și considerație ca și ucenicul iubit față de aceia care pretind că sunt în Hristos, dar trăiesc călcând Legea lui Dumnezeu. În aceste zile de pe urmă, există rele asemănătoare cu cele care amenințau prosperitatea primei biserici; și ar trebui să luăm cu multă atenție seama la învățăturile apostolului Ioan cu privire la aceste puncte. “Trebuie să aveți iubire față de alții”, este strigătul ce se aude pretutindeni, îndeosebi din partea acelora care se pretind sfinți. Dar adevărata iubire este prea curată spre a acoperi un păcat nemărturisit. În timp ce trebuie să iubim sufletele pentru care a murit Hristos, nu trebuie să facem nici un compromis cu răul. Nu trebuie să ne unim cu cel răzvrătit și să numim aceasta iubire. Dumnezeu cere din partea poporului Său din acest veac să stea pentru adevăr tot atât de neclintit cum a stat și Ioan, împotrivindu-se rătăcirilor distrugătoare de suflet.
-555-
Apostolul învață că, în timp ce suntem datori să dăm pe față amabilitate creștină, suntem autorizați să luăm o atitudine cât se poate de hotărâtă față de păcat și păcătoși; căci aceasta nu este în contradicție cu adevărata iubire. “Oricine face păcat”, scrie el, “face și fărădelege; și păcatul este fărădelege. Și știți că El S-a arătat ca să ia păcatele; și în El nu este păcat. Oricine rămâne în El, nu păcătuiește; oricine păcătuiește nu L-a văzut, nici nu L-a cunoscut”.
Ca martor pentru Hristos, Ioan nu a intrat în nici o discuție contradictorie, nu s-a implicat în nici o dezbatere istovitoare. El a declarat ceea ce știa, ce văzuse și auzise. El fusese într-o intimă părtășie cu Hristos, auzise învățăturile Sale și fusese martor al minunilor Lui puternice. Puțini au putut vedea frumusețea caracterului lui Hristos așa cum a văzut-o Ioan. Pentru el, întunericul se risipise; pentru el strălucea adevărata lumină. El vorbea din prea plinul unei inimi care prisosea de iubire față de Mântuitorul; și nici o putere nu putea să stea împotriva cuvintelor sale.
“Ce era de la început”, declară el, “ce am auzit, ce am văzut cu ochii noștri, ce am privit și ce am pipăit cu mâinile noastre, cu privire la Cuvântul vieții … ce am văzut și am auzit, aceea vă vestim și vouă, ca și voi să aveți părtășie cu noi. Și părtășia noastră este cu Tatăl și cu Fiul Său, Isus Hristos.”
-556-
Astfel, fiecare adevărat credincios poate fi în stare, prin propria sa experiență, să adeverească faptul că “Dumnezeu spune adevărul”. (Ioan 3, 33.) El poate să dea mărturie despre ce a văzut, a auzit și a simțit el în ceea ce privește puterea lui Hristos.