Faptele Apostolilor | Capitolul 53
Ioan este deosebit printre ceilalți apostoli prin aceea că era “ucenicul pe care-l iubea Isus”. (Ioan 21, 20.) Se pare că el se bucurase de o deosebită prietenie din partea lui Hristos și a primit multe dovezi ale încrederii și iubirii Mântuitorului. El a fost unul din cei trei cărora li s-a îngăduit să fie martori ai slavei lui Hristos pe muntele schimbării la față și a agoniei Sale din Ghetsemani și în grija lui a încredințat Domnul pe mama Sa în acele ultime ceasuri ale chinului Său.
Simpatiei Mântuitorului pentru ucenicul iubit acesta i-a răspuns cu toată tăria unei călduroase devoțiuni. Ioan s-a agățat de Hristos așa cum se agață vița de vie de arac. Pentru Învățătorul său, el a înfruntat curajos primejdia sălii de judecată și a zăbovit lângă cruce; și, la vestea că Hristos a înviat, el s-a grăbit la mormânt, și în râvna sa l-a întrecut chiar și pe înflăcăratul Petru.
Iubirea plină de încredere și devoțiunea neegoistă manifestate în viața și caracterul lui Ioan prezintă lecții de o nespusă valoare pentru biserica creștină. Ioan nu poseda din fire frumusețea de caracter pe care a dat-o pe față în viața sa de mai târziu. Din fire, el a avut defecte serioase. El nu numai că era mândru, dornic de afirmare și ambițios după onoare, dar și impulsiv, plin de resentimente atunci când era nedreptățit. El și fratele său fuseseră numiți “fiii tunetului”. O fire rea, dorință după răzbunare, spirit de critică, toate acestea se aflau în ucenicul iubit. Dar, sub toate acestea, Învățătorul divin a văzut o inimă arzătoare, sinceră și iubitoare. Isus a mustrat lăcomia sa, i-a dezamăgit ambițiile și i-a pus la încercare credința. Dar i-a descoperit cam ce dorea sufletul lui — frumusețea sfințeniei, puterea transformatoare a iubirii.
-540-
Defectele din caracterul lui Ioan au ieșit cu putere la iveală în diferitele ocazii în timpul umblării sale împreună cu Mântuitorul. Odată, Hristos a trimis soli înaintea Sa într-un oraș al samaritenilor, cerând din partea oamenilor să pregătească ceva de-ale mâncării pentru El și ucenicii Săi. Când Mântuitorul S-a apropiat de oraș, El S-a făcut că ar vrea să meargă mai departe spre Ierusalim. Lucrul acesta a trezit invidia samaritenilor și, în loc să-L invite să mai zăbovească cu ei, s-au reținut să-I arate bunăvoință, așa cum ar fi făcut față de un călător de rând. Niciodată, Isus nu a impus cuiva să rămână la El și samaritenii au pierdut binecuvântarea care le-ar fi fost dată, dacă ei L-ar fi rugat să le fie oaspete.
Ucenicii știau că dorința lui Hristos era să-i binecuvânteze pe samariteni prin prezența Sa; răceala, gelozia și disprețul manifestate față de Învățătorul lor i-a surprins și indignat. În mod deosebit, Iacov și Ioan s-au agitat. Ca Acela căruia ei Îi dădeau atâta cinste să fie tratat în felul acesta li se părea un rău prea mare pentru a putea fi trecut cu vederea, fără o pedepsire imediată. În râvna lor, ei au spus: “Doamne, vrei să poruncim să se pogoare foc din cer și să-i mistuie, cum a făcut Ilie?” referindu-se la nimicirea ostașilor samariteni și a ostașilor ce erau cu ei, trimiși să-l prindă pe profetul Ilie. Ei au fost surprinși să vadă că Isus Se mâhnește din pricina cuvintelor lor și s-au mirat și mai mult atunci când au auzit mustrarea: “Nu știți de ce duh sunteți însuflețiți! Căci Fiul omului a venit nu ca să piardă sufletele oamenilor, ci să le mântuiască”. (Luca 9, 54-56.)
-541-
Silirea oamenilor ca să-L primească nu face parte din misiunea lui Hristos. Satana și oamenii mânați de spiritul său sunt cei care caută să silească conștiința. Sub pretextul unei râvne după neprihănire, oamenii care sunt în legătură cu îngerii răi aduc uneori suferință asupra semenilor lor, cu scopul de a-i converti la ideile lor despre religie; însă Hristos manifestă întotdeauna milă, căutând mereu să câștige prin descoperirea iubirii Sale. El nu poate îngădui nici un rival în suflet și nici nu primește o slujire împărțită; ci El dorește numai o slujire de bunăvoie, o predare liber consimțită a inimii sub lucrarea constrângătoare a iubirii.
Cu altă ocazie, Iacov și Ioan au prezentat, prin mama lor, o rugăminte, cerând ca să le fie îngăduit să ocupe cele mai înalte și cele mai de cinste poziții în Împărăția lui Hristos. Cu toate că Hristos a repetat de mai multe ori învățătura cu privire la natura Împărăției Sale, acești tineri ucenici mai nutreau încă nădejdea unui Mesia care avea să-Și ocupe tronul și să-Și exercite puterea regească potrivit dorințelor oamenilor. Mama, dorind pentru ei locul de cinste în această împărăție, a cerut: “Poruncește ca, în împărăția Ta, acești doi fii ai mei să șadă unul la dreapta și altul la stânga Ta!”
-542-
Mântuitorul însă a răspuns: “Nu știți ce cereți. Puteți voi să beți paharul pe care am să-l beau Eu și să fiți botezați cu botezul cu care am să fiu botezat Eu?” Ei și-au amintit că aceste cuvinte tainice vorbeau despre cercare și suferință, totuși au răspuns plini de încredere: “Putem!”. Ei au socotit ca cea mai înaltă cinste a-și dovedi loialitatea lor prin împărtășirea de tot ce avea să se întâmple Domnului.
“Este adevărat că veți bea paharul Meu și veți fi botezați cu botezul cu care am să fiu botezat Eu”, a declarat Hristos — în fața Lui fiind o cruce în loc de un tron, doi tâlhari ca tovarăși ai Săi la dreapta și la stânga Sa. Iacov și Ioan aveau să aibă parte, ca și Domnul, de suferință — unul sortit la o moarte fulgerătoare prin sabie; celălalt având să urmeze, dintre toți apostolii, cel mai îndelung pe Învățătorul Său în muncă, ocară și prigoană. “Dar a ședea la dreapta și la stânga Mea”, a continuat El, “nu atârnă de Mine s-o dau, ci este păstrată pentru aceia pentru care a fost pregătită de Tatăl Meu”. (Matei 20, 21-23.)
Isus a înțeles motivul care a inspirat cererea și a mustrat astfel mândria și ambiția celor doi ucenici: “Știți că domnitorii Neamurilor domnesc peste ele, și mai marii lor le poruncesc cu stăpânire. Între voi să nu fie așa. Ci oricare va vrea să fie mai mare între voi, să fie slujitorul vostru; și oricare va vrea să fie cel dintâi între voi, să vă fie rob. Pentru că nici Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească și să-Și dea viața ca răscumpărare pentru mulți”. (Matei 20, 25-28.)
-543-
În Împărăția lui Dumnezeu, locul nu este dobândit prin favoritism. Nu este câștigat și nici nu este primit printr-o împărțire arbitrară. El este rezultatul caracterului. Cununa și tronul sunt semnele atingerii unei anume stări — semne ale biruinței asupra ta însuți prin harul Domnului nostru Isus Hristos.
Mult timp după aceea, când Ioan ajunsese să-L iubească pe Hristos prin împărtășirea cu suferințele Sale, Domnul Isus i-a descoperit care este condiția apropierii de Împărăția Sa. “Celui ce va birui”, a spus Hristos, “îi voi da să șadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum și eu am biruit și am șezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie”. (Apocalipsa 3, 21.) Cel care stă cel mai aproape de Hristos va fi acela care a băut mai din plin din spiritul Său de sacrificiu de sine plin de iubire — iubire care “nu se lasă, nu se umflă de mândrie … nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândește la rău” (1 Corinteni 13, 4.5) — iubirea aceasta a făcut pe ucenic cum a făcut și pe Domnul nostru să dea totul, să trăiască, să lucreze și să se sacrifice chiar până la moarte, pentru mântuirea omenirii.
Altădată, în primele lor lucrări evanghelistice, Iacov și Ioan au întâlnit pe cineva care, deși nu era recunoscut ca urmaș al lui Hristos, scotea draci în Numele Său. Ucenicii l-au oprit pe acest bărbat să mai lucreze și au gândit că erau îndreptățiți să facă lucrul acesta. Dar, când au prezentat problema înaintea lui Hristos, El i-a mustrat, spunând: “Nu-l opriți, căci nu este nimeni care să facă minuni în Numele Meu și să Mă poată grăi de rău îndată după aceea”. (Marcu 9, 39.) Nimeni care în vreun fel se arăta prietenos față de Hristos nu trebuia respins. Ucenicii nu trebuia să nutrească un spirit îngust și exclusivist, ci trebuia să dea pe față aceeași simpatie mult cuprinzătoare pe care au văzut-o la Învățătorul lor. Iacov și Ioan au gândit că, oprind pe acest om, ei urmăreau onoarea Domnului; dar ei au început să vadă că, de fapt, erau geloși pentru ei înșiși. Ei și-au recunoscut greșeala și au primit mustrarea.
-544-
Învățăturile lui Hristos, care prezintă blândețea, umilința și iubirea ca fiind esențiale creșterii în har și utile pentru lucrarea Sa, erau de cel mai mare preț pentru Ioan. El a strâns ca pe o comoară fiecare învățătură și a căutat continuu să-și aducă viața în armonie cu modelul divin. Ioan începuse să discearnă slava lui Dumnezeu — nu fala și puterea lumească pentru care fusese învățat să nădăjduiască, ci “o slavă întocmai cu slava singurului născut din Tatăl plin de har și de adevăr”. (Ioan 1, 14.)
Profunzimea și căldura iubirii lui Ioan față de Învățătorul său nu alcătuiau motivul iubirii lui Hristos față de el, ci efectul acestei iubiri. Ioan a dorit să ajungă asemenea lui Isus și, sub influența transformatoare a iubirii lui Hristos, el a devenit blând și smerit. Eul era ascuns în Isus. Mai presus de oricare dintre tovarășii săi, Ioan s-a supus puterii acelei vieți uimitoare. El spune: “Viața a fost arătată și noi am văzut-o”. “Și noi toți am primit din plinătatea Lui și har după har”. (1 Ioan 1, 2; Ioan 1, 16.) Ioan cunoștea pe Mântuitorul dintr-o experiență practică. Învățăturile Maestrului său erau săpate în sufletul lui. Când mărturisea despre harul Mântuitorului, vorbirea lui simplă era convingătoare datorită iubirii de care era pătrunsă întreaga lui ființă.
-545-
Iubirea profundă a lui Ioan pentru Hristos era ceea ce îl făcea totdeauna să dorească să fie cât mai aproape de El. Mântuitorul îi iubea pe toți cei doisprezece, dar Ioan era spiritul cel mai primitor. El era mai tânăr decât ceilalți și, cu o încredere mult mai mare ca aceea a unui copil, și-a deschis inima lui Isus. În felul acesta, a ajuns să fie cel mai iubit de Hristos, și prin el au fost vestite oamenilor cele mai profunde învățături spirituale ale Mântuitorului.
Isus îi iubește pe aceia care Îl reprezintă pe Tatăl, și Ioan putea vorbi despre iubirea Tatălui, așa cum nu o putea face nici unul dintre ceilalți apostoli. El a descoperit semenilor săi ceea ce simțea în propriul său suflet, reprezentând în caracterul său atributele lui Dumnezeu. Slava Domnului era arătată pe fața lui. De pe fața sa, frumusețea sfințeniei care îl transformase strălucea cu o strălucire asemănătoare celei a lui Hristos. În adorare și iubire, el L-a privit pe Mântuitorul până ce asemănarea cu Hristos și părtășia cu El au devenit singura lui dorință, iar în caracterul său s-a reflectat caracterul Învățătorului său.
“Vedeți”, spunea el, “ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu. Prea iubiților, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Și ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar știm că atunci când se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea așa cum este”. (1 Ioan 3, 1.2.)