Faptele Apostolilor | Capitolul 52 (bazat pe textele din A doua Epistolă a lui Petru.)
În a doua epistolă adresată de Petru celor care dobândiseră “o credință de același preț” cu a sa, apostolul prezintă planul lui Dumnezeu pentru dezvoltarea caracterului creștin. El scrie:
“Harul și pacea să vă fie înmulțite prin cunoașterea lui Dumnezeu și a Domnului nostru Isus Hristos! Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce privește viața și evlavia, prin cunoașterea Celui ce ne-a chemat prin slava și puterea Lui, prin care El ne-a dat făgăduințele Lui nespus de mari și scumpe, ca prin ele să vă faceți părtași firii dumnezeiești, după ce ați fugit de stricăciunea, care este în lume prin pofte.”
“De aceea, dați-vă și voi toate silințele ca să uniți cu credința voastră fapta; cu fapta, cunoștința; cu cunoștința, înfrânarea; cu înfrânarea, răbdarea; cu răbdarea, evlavia; cu evlavia, dragostea de frați; cu dragostea de frați, iubirea de oameni. Căci, dacă aveți din belșug aceste lucruri în voi, ele nu vă vor lăsa să fiți nici leneși, nici neroditori în ce privește deplina cunoștință a Domnului nostru Isus Hristos”.
-530-
Aceste cuvinte sunt pline de învățătură și descoperă ideea fundamentală a biruinței. Apostolul înfățișează credincioșilor scara progresului creștin, fiecare treaptă reprezentând înaintarea în cunoașterea lui Dumnezeu și în urcarea căreia nu este nici un loc de oprire. Credința, fapta, cunoștința, înfrânarea, evlavia, dragostea de frați și iubirea de oameni sunt treptele scării. Suntem mântuiți urcând treaptă după treaptă, suind pas cu pas, până la măsura idealului lui Hristos pentru noi. În felul acesta, El S-a făcut pentru noi înțelepciune, neprihănire, sfințire și răscumpărare.
Dumnezeu a chemat pe poporul Său la slavă și virtute și acestea se vor manifesta în viața tuturor acelora care sunt cu adevărat în legătură cu El. Devenind părtași ai darului ceresc, ei trebuie să meargă spre desăvârșire, fiind “păziți de puterea lui Dumnezeu, prin credință”. (1 Petru 1, 5.) Este spre slava lui Dumnezeu ca să acorde meritele, virtuțile Sale copiilor Săi. El dorește să-i vadă pe bărbați și pe femei atingând standardul cel mai înalt și, atunci când prin credință ei se prind de puterea lui Hristos, când solicită făgăduințele Sale sigure și le consideră ca fiind ale lor, când cu o stăruință irezistibilă ei caută puterea Duhului Sfânt, ei vor ajunge desăvârșiți în El.
După ce a primit credința Evangheliei, următoarea lucrare a credinciosului este să adauge la caracterul său virtutea și aceasta curăță inima și pregătește mintea pentru primirea cunoașterii lui Dumnezeu. Cunoștința aceasta este temelia oricărei adevărate educații și a oricărei adevărate slujiri. Ea este singura pavăză adevărată împotriva ispitei; și ea este singura care poate face pe cineva asemenea lui Dumnezeu în caracter. Prin cunoașterea lui Dumnezeu și a Fiului Său Isus Hristos este dat credinciosului “tot ce privește viața și evlavia”. Nici un dar nu este oprit de la acela care în mod sincer dorește să dobândească neprihănirea lui Dumnezeu.
-531-
“Viața veșnică”, spune Hristos, “este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat și pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu”. (Ioan 17, 3.) Și profetul Ieremia declara: “Înțeleptul să nu se laude cu înțelepciunea lui, cel tare să nu se laude cu tăria lui, bogatul să nu se laude cu bogăția lui. Ci cel ce se laudă să se laude că are pricepere și că Mă cunoaște, să știe că Eu sunt Domnul, care fac milă, judecată și dreptate pe pământ! Căci în acestea găsesc plăcere Eu, zice Domnul”. (Ieremia 9, 23.24.) Cu greu mintea omenească poate să înțeleagă lățimea, lungimea și adâncimea realizărilor spirituale ale aceluia care dobândește această cunoaștere.
Nimeni nu ar trebui să dea greș în a atinge, în sfera lui, desăvârșirea caracterului creștin. Prin jertfa lui Hristos, s-a făcut posibil pentru credincios să primească toate lucrurile care aparțin vieții și evlaviei. Dumnezeu ne cheamă să atingem măsura desăvârșirii și așează înaintea noastră exemplul caracterului lui Hristos. În natura Sa umană, desăvârșită printr-o viață de continuă împotrivire față de rău, Mântuitorul a arătat că, prin conlucrarea cu Divinitatea, ființele omenești pot chiar în această viață să ajungă desăvârșirea caracterului. Aceasta este asigurarea lui Dumnezeu dată nouă, ca noi să putem dobândi biruința deplină.
-532-
Înaintea credinciosului este pusă posibilitatea minunată de a fi asemenea lui Hristos, ascultător de toate principiile Legii. Dar, prin sine însuși, omul este incapabil să atingă această stare. Cuvântul lui Dumnezeu declară că sfințenia pe care ar trebui să o aibă credinciosul mai înainte de a putea fi mântuit este rezultatul lucrării harului divin atunci când el se supune îndrumării și influențelor înfrânătoare ale Duhului adevărului. Ascultarea omului poate fi făcută desăvârșită numai prin tămâia neprihănirii lui Hristos, care umple cu mireasmă fiecare act al ascultării. Partea creștinului este aceea de a stărui în învingerea oricărui defect. El trebuie să se roage continuu Mântuitorului să vindece sufletul său bolnav de păcat. El nu are înțelepciunea sau puterea de a învinge; acestea aparțin Domnului și El le revarsă asupra acelora care în umilință și pocăință caută ajutorul Lui.
Lucrarea transformării de la păcat la sfințenie este continuă. Zi de zi, Dumnezeu lucrează în vederea sfințirii omului, iar omul trebuie să conlucreze cu El, depunând eforturi stăruitoare în dezvoltarea obiceiurilor bune. El trebuie să adauge har după har; și, în timp ce el lucrează astfel după planul adunării, Dumnezeu lucrează pentru El după planul înmulțirii. Mântuitorul nostru este totdeauna gata să audă și să răspundă rugăciunii inimii zdrobite, și harul și pacea sunt înmulțite credincioșilor. Bucuros, El le acordă binecuvântările de care au nevoie în lupta lor împotriva răutăților care îi asaltează.
Sunt unii care încearcă să urce scara progresului creștin; dar, în timp ce înaintează, încep să-și pună încrederea în puterea omului și, în curând, pierd din vedere pe Isus, Începătorul și Desăvârșitorul credinței lor. Rezultatul este eșecul — pierderea a tot ce a fost câștigat. În adevăr, tristă este starea acelora care, obosind pe cale, îngăduie vrăjmașului sufletelor să-i jefuiască de însușirile creștine ale harului care s-au dezvoltat în inima și viața lor. “Dar cine nu are aceste lucruri”, declară apostolul, “este orb, umblă cu ochii închiși, și a uitat că a fost curățit de vechile lui păcate”.
-533-
Apostolul Petru avusese o lungă experiență în lucrurile lui Dumnezeu. Credința sa în puterea lui Dumnezeu de a mântui se întărise cu trecerea anilor, până când dovedise fără pic de îndoială că nici o înfrângere nu este cu putință pentru acela care, înaintând prin credință, suie treaptă după treaptă, totdeauna în sus și înainte, până la treapta cea mai de sus a scării ce ajunge până la porțile cerului.
Timp de mulți ani, Petru stăruise pe lângă credincioși în legătură cu nevoia unei creșteri continue în har și în cunoașterea adevărului; și acum, știind că în curând avea să fie chemat să sufere martiriul pentru credința sa, el atrage încă o dată atenția la prețioasele privilegii care pot fi la îndemâna fiecărui credincios. Deplin asigurat de credința sa, bătrânul apostol i-a îndemnat pe frații săi la statornicie în ceea ce privește ținta vieții creștine. “Căutați cu atât mai mult”, stăruia el, “să vă întăriți chemarea și alegerea voastră; căci, dacă faceți lucrul acesta nu veți aluneca niciodată. În adevăr, în chipul acesta vi se va da din belșug intrare în Împărăția veșnică a Domnului și Mântuitorului nostru Isus Hristos”. Prețioasă asigurare! Glorioasă este nădejdea ce stă în fața credinciosului în timp ce înaintează prin credință către înălțimile desăvârșirii creștine!
-534-
“Voi fi gata să vă aduc totdeauna aminte de lucrurile acestea”, continuă apostolul, “măcar că le știți, și sunteți tari în adevărul pe care-l aveți. Dar socotesc că este drept, cât voi fi în cortul acesta, să vă țin treji, aducându-vă aminte; căci știu că dezbrăcarea de cortul meu va veni deodată, după cum mi-a arătat Domnul nostru Isus Hristos. Îmi voi da osteneala dar, ca și după moartea mea, să vă puteți aduce totdeauna aminte de aceste lucruri”.
Apostolul era foarte calificat să vorbească despre planurile lui Dumnezeu cu privire la neamul omenesc; căci, în timpul slujirii pământești a lui Hristos, el văzuse și auzise multe cu privire la Împărăția lui Dumnezeu. “În adevăr”, reamintea el credincioșilor, “v-am făcut cunoscut puterea și venirea Domnului nostru Isus Hristos, nu întemeindu-ne pe niște basme meșteșugit alcătuite, ci ca unii care am văzut noi înșine cu ochii noștri mărirea Lui. Căci El a primit de la Dumnezeu Tatăl cinste și slavă atunci când, din slavă minunată, s-a auzit deasupra Lui un glas, care zicea: ‘Acesta este Fiul Meu prea iubit, în care Îmi găsesc plăcerea’. Și noi înșine am auzit acest glas venind din cer, când eram cu El pe muntele cel sfânt”.
Oricât de convingătoare era această dovadă a certitudinii nădejdii creștinului, totuși era o alta și mai convingătoare în mărturia profeției, prin care credința tuturor poate fi întărită și în mod sigur ancorată. “Și avem cuvântul prorociei”, declara Petru, “făcut și mai tare; la care bine faceți că luați aminte, ca la o lumină care strălucește într-un loc întunecos, până se va crăpa de ziuă și va răsări luceafărul de dimineață în inimile voastre. Fiindcă, mai întâi de toate, să știți că nici o proorocie din Scriptură nu se tâlcuiește singură. Că nici o proorocie n-a fost adusă prin voia omului; ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânați de Duhul Sfânt”.
-535-
În timp ce înălța “cuvântul prorociei făcut și mai tare”, ca o călăuză sigură în vremuri de primejdie, apostolul avertiza în mod solemn împotriva torței falsei profeții, care urma să fie înălțată de învățătorii mincinoși, care pe furiș aveau să strecoare “erezii mincinoase” până acolo, încât să tăgăduiască chiar pe Domnul. Pe acești învățători mincinoși, ridicați în biserică și socotiți credincioși de către mulți dintre frații lor în credință, apostolul îi asemuie cu “niște fântâni fără apă, niște nori, alungați de furtună: lor le este păstrată negura întunericului”. “Starea lor de pe urmă”, declară el, “se face mai rea decât cea dintâi. Ar fi fost mai bine pentru ei să nu fi cunoscut calea neprihănirii, decât după ce au cunoscut-o, să se întoarcă de la porunca sfântă, care le fusese dată”.
Privind înainte prin veacuri către încheierea vremii, Petru a fost inspirat să descrie stările care vor exista în lume chiar înainte de a doua venire a Domnului Hristos. “Să știți că în zilele din urmă vor veni batjocoritori plini de batjocuri”, scria el, “care vor trăi după poftele lor, și vor zice: ‘Unde este făgăduința venirii Lui? Căci de când au adormit părinții noștri, toate rămân așa cum erau de la începutul zidirii!’”. Dar, “când vor zice: ‘Pace și liniște!’, atunci o prăpădenie neașteptată va veni peste ei”. (1 Tesaloniceni 5, 3.) Însă nu toți vor fi prinși în lanțurile amăgirilor vrăjmașului. Când sfârșitul tuturor lucrurilor pământești se va apropia, se vor ridica persoane credincioase în stare să discearnă semnele timpului. În timp ce un mare număr de pretinși credincioși își vor tăgădui credința prin faptele lor, va fi o rămășiță care va răbda până la sfârșit.
-536-
Petru a păstrat vie în inima sa nădejdea revenirii lui Hristos și el a asigurat biserica de sigura împlinire a făgăduinței: “După ce Mă voi duce și vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce și vă voi lua cu Mine”. (Ioan 14, 3.) Pentru cei încercați și credincioși, venirea ar putea să pară că întârzie, dar apostolul îi asigură: “Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinței Lui, cum cred unii; ci are o îndelungă răbdare pentru voi, ci dorește ca nici unul să nu piară, ci toți să vină la pocăință. Ziua Domnului însă va veni ca un hoț. În ziua aceea, cerurile vor trece cu troznet, trupurile cerești se vor topi de mare căldură și pământul, cu tot ce este pe el, va arde.”
“Deci, fiindcă toate aceste lucruri au să se strice, ce fel de oameni ar trebui să fiți voi, printr-o purtare sfântă și evlavioasă, așteptând și grăbind venirea zilei lui Dumnezeu, în care cerurile aprinse vor pieri, și trupurile cerești se vor topi de căldura focului? Dar noi, după făgăduința Lui, așteptăm ceruri noi și un pământ nou, în care va locui neprihănirea.”
“De aceea, prea iubiților, fiindcă așteptați aceste lucruri, siliți-vă să fiți găsiți înaintea Lui fără prihană, fără vină, și în pace. Să credeți că îndelunga răbdare a Domnului nostru este mântuire, cum v-a scris și prea iubitul nostru frate Pavel, după înțelepciunea dată lui…. Voi deci, prea iubiților, știind mai dinainte aceste lucruri, păziți-vă ca nu cumva să vă lăsați târâți de rătăcirile acestor nelegiuiți, și să vă pierdeți tăria”.
-537-
În providența Sa, Dumnezeu i-a îngăduit lui Petru să-și încheie lucrarea sa în Roma, unde întemnițarea sa a fost poruncită de împăratul Nero, cam în timpul ultimei arestări a lui Pavel. Astfel, cei doi apostoli veterani, care mulți ani fuseseră foarte departe unul de altul în lucrările lor, aveau să dea ultima lor mărturie pentru Hristos în metropola lumii, și pe pământul ei să-și verse sângele ca o sămânță a unui vast seceriș de sfinți și martiri.
După reprimirea sa, care a urmat tăgăduirii lui Hristos, în mod neșovăitor, Petru, plin de curaj, a dat piept cu primejdia și a manifestat un deosebit curaj în predicarea unui Mântuitor răstignit, înviat și înălțat. Stând în celula sa, el și-a amintit de cuvintele pe care Hristos i le spusese: “Adevărat, adevărat, îți spun că, atunci când erai mai tânăr, singur te încingeai și te duceai unde voiai; dar când vei îmbătrâni, îți vei întinde mâinile și altul te va încinge, și te va duce unde nu vei voi”. (Ioan 21, 18.) În felul acesta, Isus i-a făcut cunoscut ucenicului chiar modul în care avea să moară, prezicându-i chiar și întinderea mâinilor sale pe cruce.
Petru, ca evreu și străin, a fost osândit, biciuit și răstignit. Cu perspectiva acestei morți groaznice înaintea sa, apostolul și-a amintit de păcatul său mare prin tăgăduirea lui Isus în ceasul încercării Sale. Atât de nedispus cândva să recunoască crucea, acum a socotit ca o bucurie să-și dea viața pentru Evanghelie, considerând numai că, pentru el, care tăgăduise pe Domnul, era o onoare prea mare să moară în același fel ca Învățătorul Său. Petru se căise sincer de păcatul acela și fusese iertat de Hristos, după cum se vede din marea însărcinarea dată lui de a hrăni oile și mielușeii turmei. Dar el nu-și putea ierta niciodată gestul său. Nici chiar gândul la agonia groaznică a ultimelor clipe ale vieții nu putea micșora amărăciunea acestei întristări și pocăințe a sa. Ca ultimă favoare, el i-a rugat pe cei care-l executau să-l pironească pe cruce cu capul în jos. Cererea i-a fost îndeplinită și în felul acesta a murit marele apostol Petru.