Faptele Apostolilor | Capitolul 51 (bazat pe textele din Prima Epistolă a lui Petru.)
În cartea Faptele Apostolilor se amintește doar puțin despre ultima lucrare a apostolului Petru. În timpul anilor foarte ocupați de slujire, care au urmat revărsării Duhului Sfânt în Ziua Cincizecimii, el s-a găsit printre aceia care au depus eforturi neobosite pentru a ajunge la iudeii care veneau la Ierusalim să se închine cu ocazia sărbătorilor anuale.
Cum numărul credincioșilor din Ierusalim și din alte părți vizitate de solii crucii creștea, talentele pe care le avea Petru s-au dovedit de o nespusă valoare pentru prima biserică creștină. Influența mărturiei sale cu privire la Isus din Nazaret se întindea în lung și în lat. Asupra lui fusese așezată o dublă răspundere. El a dat o mărturie hotărâtă înaintea necredincioșilor cu privire la Mesia, lucrând cu toată râvna pentru convertirea lor; și, în același timp, a făcut o lucrare deosebită pentru credincioși, întărindu-i în credința lui Hristos.
-515-
Numai după ce a fost adus la renunțare de sine și la o deplină încredere în puterea divină, Petru a primit chemarea de a lucra ca un subpăstor. Hristos îi spusese lui Petru, înainte de a-L fi tăgăduit: “După ce te vei întoarce la Dumnezeu, să întărești pe frații tăi&rdquo. (Luca 22, 32.) Cuvintele acestea erau semnificative pentru lucrarea întinsă și rodnică pe care urma să o aducă la îndeplinire în viitor acest apostol pentru aceia care aveau să vină la credință. Experiența proprie a lui Petru cu păcatul, suferința și pocăința l-au pregătit pentru această lucrare. De-abia după ce și-a dat seama de slăbiciunea sa a putut el să înțeleagă nevoia credinciosului de a depinde în totul de Hristos. În mijlocul furtunii ispitei, el a ajuns să înțeleagă faptul că omul poate umbla în siguranță numai dacă, neîncrezându-se în sine, se sprijină pe Mântuitorul.
La ultima întâlnire a lui Hristos cu ucenicii Săi la mare, Petru, încercat prin întrebarea de trei ori repetată: “Mă iubești?” (Ioan 21, 15-17), a fost reașezat la locul său printre cei doisprezece. Lui i-a fost încredințată lucrarea pe care avea s-o facă, să hrănească turma Domnului. Întors acum la Dumnezeu și primit, el avea nu numai să caute a salva pe cei din afara staulului, dar avea să fie un păstor al oilor.
Hristos i-a amintit lui Petru numai o singură condiție pentru a-I sluji — “Mă iubești?” Aceasta este calificarea cea mai de seamă. Deși Petru ar fi putut să aibă oricare altă calitate, totuși, fără iubirea lui Hristos, el nu ar fi putut fi un păstor credincios peste turma lui Dumnezeu. Cunoștința, bunăvoința, elocvența, râvna — toate sunt trebuincioase în vederea unei bune lucrări; dar, fără iubirea lui Hristos în inimă, lucrarea predicatorului creștin este un eșec.
-516-
Iubirea lui Hristos nu este un simțământ, ci este un principiu viu ce trebuie să fie manifestat ca o putere dăinuitoare în inimă. Dacă purtarea și caracterul păstorului sunt o exemplificare a adevărului pe care el îl susține, Domnul va pune sigiliul aprobării Sale asupra lucrării. Păstorul și turma vor deveni una, uniți prin nădejdea lor comună în Hristos.
Felul în care Mântuitorul s-a purtat cu Petru a constituit o lecție atât pentru el, cât și pentru frații săi. Deși Petru Îl tăgăduise pe Domnul său, iubirea pe care Domnul o avea pentru el nu s-a clătinat nicidecum. Și, când apostolul urma să înceapă lucrarea de slujire a Cuvântului pentru alții, el avea să-l întâmpine pe cel nelegiuit cu răbdare, simpatie și iubire iertătoare. Amintindu-și de propria sa slăbiciune și cădere, el avea să trateze oile și mieii turmei încredințate grijii sale cu aceeași bunătate cu care Hristos Se purtase față de el.
Ființele omenești, dedate ele însele răului, sunt pornite să trateze fără blândețe pe cei ispitiți și rătăciți. Ei nu pot citi inima; ei nu cunosc luptele și frământările celorlalți. Ei au nevoie să învețe despre mustrarea care este iubire, despre lovitura care rănește spre vindecare, despre avertizarea care anunță nădejde.
În tot timpul slujirii sale, Petru a vegheat cu credincioșie asupra turmei încredințate grijii lui și astfel s-a dovedit vrednic de însărcinarea și răspunderea dată lui de Mântuitorul. El a înălțat continuu pe Isus din Nazaret ca nădejdea lui Israel, Mântuitorul omenirii. El și-a adus propria sa viață în ascultare de Maestrul Lucrător. Prin toate mijloacele ce-i stăteau la îndemână, el a căutat să-i educe pe credincioși în vederea unei lucrări active. Prin exemplul său plin de evlavie, cum și prin neobosita sa activitate, el a însuflețit pe mulți tineri promițători să se consacre în totul lucrării slujirii Evangheliei. Cu trecerea timpului, influența apostolului ca educator și conducător a crescut; și, deși niciodată nu a pierdut simțul răspunderii de a lucra în mod deosebit pentru iudei, totuși el a dus mărturia sa în multe țări și a întărit credința multora în Evanghelie.
-517-
În ultimii ani ai lucrării sale în slujba Evangheliei, Petru a fost inspirat să scrie credincioșilor “împrăștiați prin Pont, Galatia, Capadocia, Asia și Bitinia”. Epistolele sale erau mijloace pentru reînsuflețirea curajului și întărirea credinței acelora care treceau prin încercări și necazuri și de reînnoire a faptelor bune de către aceia care din pricina feluritelor ispite erau în primejdie să-și piardă încrederea în Dumnezeu. Aceste epistole purtau cu ele simțământul de a fi fost scrise de unul care se împărtășise din belșug de suferințele lui Hristos, cum și de mângâierea Sa; unul a cărui întreagă ființă fusese transformată prin har și a cărui nădejde de viață veșnică era ceva sigur și de neclătinat.
Chiar de la începutul primei sale epistole, bătrânul slujitor al lui Dumnezeu a adus Domnului său un tribut de laudă și mulțumire. “Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos”, exclamă el, “care, după îndurarea sa cea mare, ne-a născut din nou prin învierea lui Isus Hristos din morți, la o nădejde vie, și la o moștenire nestricăcioasă, și neîntinată, și care nu se poate veșteji, păstrată în ceruri pentru voi. Voi sunteți păziți de puterea lui Dumnezeu, prin credință, pentru mântuirea gata să fie descoperită în vremurile de apoi!”
În nădejdea aceasta, a unei sigure moșteniri pe pământul cel nou, s-au bucurat primii creștini, chiar în timp de încercări severe și de necazuri. “Voi vă bucurați mult”, scrie Petru, “măcar că acum, dacă trebuie, sunteți întristați pentru puțină vreme, prin felurite încercări, pentru ca încercarea credinței voastre, cu mult mai scumpă decât aurul care piere și care totuși este cercat prin foc, să aibă ca urmare lauda, slava și cinstea, la arătarea lui Isus Hristos, pe care voi Îl iubiți fără să-L fi văzut, credeți în El, fără să-L vedeți, și vă bucurați cu o bucurie negrăită și strălucită, pentru că veți dobândi, ca sfârșit al credinței voastre, mântuirea sufletelor voastre”.
-518-
Cuvintele apostolului au fost scrise pentru învățătura credincioșilor din toate veacurile, și ele au o deosebită însemnătate pentru aceia care trăiesc în vremea când “sfârșitul tuturor lucrurilor este aproape”. Îndemnurile și avertizările sale, cum și cuvintele lui pline de credință și curaj sunt necesare fiecărui suflet care vrea să-și mențină credința nezguduită “până la sfârșit”. (Evrei 3, 14.)
Apostolul a căutat să-i învețe pe credincioși cât de important este să-ți ții mintea în frâu ca să nu rătăcească, ocupându-se de subiecte neîngăduite sau să-și irosească puterile cu teme ușuratice. Cei care nu vor să ajungă pradă amăgirilor lui Satana trebuie să păzească bine intrările sufletului; ei trebuie să se ferească a citi, a vedea sau a auzi ceva care ar da naștere la gânduri necurate. Mintea nu trebuie lăsată să se oprească la întâmplare asupra oricărui subiect pe care vrăjmașul sufletelor l-ar sugera. Inima trebuie să fie în mod credincios străjuită căci, de nu, răutățile din afară vor trezi răutățile dinăuntru și sufletul va rătăci în întuneric. “Încingeți-vă coapsele minții voastre”, scria Petru, “fiți treji, și puneți-vă toată nădejdea în harul, care vă va fi adus, la arătarea lui Isus Hristos…. Nu vă lăsați târâți în poftele pe care le aveați altădată când erați în neștiință. Ci, după cum Cel ce v-a chemat este sfânt, fiți și voi sfinți în toată purtarea voastră. Căci este scris: ‘Fiți sfinți, căci eu sunt sfânt’”.
-519-
“Purtați-vă cu frică în timpul pribegiei voastre; căci știți că nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, ați fost răscumpărați din felul deșert de viețuire, pe care-l moșteniserăți de la părinții voștri, ci cu sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur și fără prihană. El a fost cunoscut mai înainte de întemeierea lumii și a fost arătat la sfârșitul veacurilor pentru voi, care, prin El, sunteți credincioși lui Dumnezeu, care L-a înviat din morți, și I-a dat slavă, pentru ca, credința și nădejdea voastră să fie în Dumnezeu”.
Dacă argintul și aurul ar fi fost îndestulătoare pentru cumpărarea mântuirii oamenilor, cât de ușor ar fi putut fi săvârșită aceasta de Acela care spune: “Al Meu este argintul, și al Meu este aurul”. (Hagai 2, 8.) Dar numai prin sângele cel prețios al Fiului lui Dumnezeu păcătosul poate să fie răscumpărat. Planul mântuirii a fost bazat pe sacrificiu. Apostolul Pavel scria: “Cunoașteți harul Domnului nostru Isus Hristos. El, măcar că era bogat, S-a făcut sărac pentru voi, pentru ca prin sărăcia Lui, voi să vă îmbogățiți”. (2 Corinteni 8, 9.) Hristos S-a dat pe Sine pentru a ne putea răscumpăra din orice nelegiuire. Și, ca o binecuvântată încoronare a mântuirii, “darul fără plată al lui Dumnezeu este viața veșnică în Isus Hristos, Domnul nostru”. (Romani 6, 23.)
“Deci, ca unii care prin ascultare de adevăr, v-ați curățit sufletele prin Duhul, ca să aveți o dragoste de frați neprefăcută”, continuă Petru, “iubiți-vă cu căldură unii pe alții, din toată inima”. Cuvântul lui Dumnezeu — adevărul — este canalul prin care Domnul Își manifestă Duhul și puterea Sa. Ascultarea de cuvânt produce rodul calității cerute — “dragostea de frați neprefăcută”. Această iubire este născută în cer și conduce la simțăminte înalte și acțiuni lipsite de egoism.
-520-
Când adevărul devine un principiu dăinuitor în viață, sufletul este născut “din nou nu dintr-o sămânță, care poate putrezi, ci dintr-una care nu poate putrezi, prin Cuvântul lui Dumnezeu, care este viu și care rămâne în veac”. Această naștere din nou este rezultatul primirii lui Hristos ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu. Când prin Duhul Sfânt adevărurile divine se întipăresc în inimă, atunci iau naștere noi concepții, iar puterile până aici adormite sunt trezite ca să conlucreze cu Dumnezeu.
Așa a fost cu Petru și cu ceilalți ucenici. Hristos a fost pentru lume Descoperitorul adevărului. Prin El, sămânța cea nestricăcioasă — Cuvântul lui Dumnezeu — a fost semănată în inimile oamenilor. Dar multe dintre cele mai prețioase învățături ale marelui Învățător au fost rostite față de unii care atunci nu le-au înțeles. Când, după înălțarea Sa, Duhul Sfânt le-a reamintit ucenicilor învățăturile Sale, sentimentele lor adormite s-au trezit. Înțelesul acestor adevăruri a străfulgerat în mintea lor ca o nouă descoperire și adevărul, curat și nealterat, și-a făcut loc. Atunci ei au ajuns să se împărtășească de experiența minunată a vieții Sale. Cuvântul a dat mărturie prin ei, oameni aleși de El, și ei au vestit adevărul cel puternic: “Cuvântul S-a făcut trup și a locuit printre noi, plin de har și de adevăr”. “Și noi toți am primit din plinătatea Lui, și har după har”. (Ioan 1, 14.16.)
-521-
Apostolul i-a îndemnat pe credincioși să cerceteze Scripturile, ca printr-o cuvenită înțelegere a lor să-și poată face lucrarea sigură pentru veșnicie. Petru a înțeles că, în experiența fiecărui suflet care, în cele din urmă, va fi biruitor, vor fi momente de nedumerire și încercare; dar el mai știa că o înțelegere a Scripturilor îl va face în stare pe cel ispitit să-și amintească de făgăduințele care îi vor mângâia inima și îi vor întări credința în Cel Atotputernic.
“Orice făptură este ca iarba”, declară el, “și toată slava ei, ca floarea ierbii. Iarba se usucă și floarea cade jos, dar Cuvântul Domnului rămâne în veac. Și acesta este Cuvântul, care v-a fost propovăduit prin Evanghelie. Lepădați dar orice răutate, orice vicleșug, orice fel de prefăcătorie, de pizmă și de clevetire; și, ca niște prunci născuți de curând, să doriți laptele duhovnicesc și curat, pentru ca prin el să creșteți spre mântuire, dacă ați gustat în adevăr că bun este Domnul.”
Mulți dintre credincioșii cărora Petru le-a adresat epistolele sale trăiau în mijlocul păgânilor și multe depindeau de credincioșia lor față de înalta chemare a slujirii lor. Apostolul le-a înfățișat privilegiile ce le aveau ca urmași ai lui Isus Hristos. “Voi însă sunteți o seminție aleasă”, scria el, “o preoție împărătească, un neam sfânt, un popor, pe care Dumnezeu Și l-a câștigat ca să fie al Lui, ca să vestiți puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată; pe voi care odinioară nu erați un popor, dar acum sunteți poporul lui Dumnezeu; pe voi, care nu căpătaserăți îndurare, dar acum ați căpătat îndurare.”
-522-
“Prea iubiților, vă sfătuiesc ca pe niște străini și călători să vă feriți de poftele firii pământești care se războiesc cu sufletul. Să aveți o purtare bună în mijlocul Neamurilor, pentru ca în ceea ce vă vorbesc de rău ca pe niște făcători de rele, prin faptele voastre bune, pe care le văd, să slăvească pe Dumnezeu în ziua cercetării”.
Apostolul prezintă în chip lămurit atitudinea pe care credincioșii trebuie să o aibă față de autoritățile civile: “Fiți supuși oricărei stăpâniri omenești, pentru Domnul: atât împăratului, ca înalt stăpânitor, cât și dregătorilor, ca unii care sunt trimiși de el să pedepsească pe făcătorii de rele și să laude pe cei ce fac bine. Căci voia lui Dumnezeu este ca, făcând ce este bine, să astupați gura oamenilor neștiutori și proști. Purtați-vă ca niște oameni slobozi, fără să faceți din slobozenia aceasta o haină a răutății, ci ca niște robi ai lui Dumnezeu. Cinstiți pe toți oamenii, iubiți pe frați; temeți-vă de Dumnezeu; dați cinste împăratului”.
Cei care erau robi erau sfătuiți să rămână supuși stăpânilor lor “cu toată frica nu numai celor ce sunt buni și blânzi, ci și celor ce sunt greu de mulțumit. Căci este un lucru plăcut”, explică apostolul, “dacă cineva, pentru cugetul lui față de Dumnezeu, suferă întristare, și suferă pe nedrept. În adevăr, ce fală este să suferiți cu răbdare să fiți pălmuiți, când ați făcut rău? Dar, dacă suferiți cu răbdare când ați făcut ce este bine, lucrul acesta este plăcut lui Dumnezeu. Și la aceasta ați fost chemați; fiindcă și Hristos a suferit pentru voi, și v-a lăsat o pildă, ca să călcați pe urmele Lui. ‘El n-a făcut păcat, și în gura Lui nu s-a găsit vicleșug’. Când era batjocorit, nu răspundea cu batjocuri; și când era chinuit, nu amenința, ci Se supunea dreptului judecător. El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, fiind morți față de păcate, să trăim pentru neprihănire; prin rănile Lui ați fost vindecați. Căci erați ca niște oi rătăcite. Dar acum v-ați întors la Păstorul și Episcopul sufletelor voastre”.
-523-
Apostolul le îndemna pe femeile credincioase să fie neprihănite în vorbirea lor și modeste în îmbrăcămintea și purtarea lor. “Podoaba voastră să nu fie podoaba de afară”, sfătuia el, “care stă în împletirea părului, în purtarea de scule de aur sau în îmbrăcarea hainelor, ci să fie omul ascuns al inimii, în curăția nepieritoare a unui duh blând și liniștit, care este de mare preț înaintea lui Dumnezeu”.
Învățătura se aplică credincioșilor din toate veacurile. “După roadele lor îi veți cunoaște”. (Matei 7, 20.) Podoaba unui duh blând și liniștit este nespus de prețioasă. În viața adevăratului creștin, împodobirea exterioară este totdeauna în armonie cu pacea și sfințenia lăuntrică. “Dacă voiește cineva să vină după Mine”, spunea Hristos, “să se lepede de sine, să-și ia crucea, și să Mă urmeze”. (Matei 16, 24.) Lepădarea și sacrificiul de sine vor caracteriza viața creștinului. Dovada că gustul este convertit se va vedea în îmbrăcămintea tuturor acelora care merg pe calea rânduită pentru cei răscumpărați ai Domnului.
Este numai drept a iubi frumosul și a-l dori; dar Dumnezeu dorește ca noi să iubim și să căutăm mai întâi frumusețea cea mai desăvârșită, aceea care este nepieritoare. Nici o împodobire exterioară nu poate fi comparată ca valoare sau farmec cu “un duh blând și liniștit” și inul “subțire, alb și curat” (Apocalipsa 19, 14) pe care-l vor purta toți sfinții de pe pământ. Această îmbrăcăminte îi va face frumoși și iubiți aici, și apoi va alcătui semnul lor de admitere în palatul Împăratului. Făgăduința Sa este: “Ei vor umbla împreună cu Mine, îmbrăcați în alb, fiindcă sunt vrednici”. (Apocalipsa 3, 4.)
-524-
Privind înainte cu viziune profetică spre vremurile primejdioase în care avea să intre biserica lui Hristos, apostolul îi îndemna stăruitor pe credincioși să rămână statornici în fața încercărilor și a suferinței. “Prea iubiților”, scria el, “nu vă mirați de încercarea de foc din mijlocul vostru, care a venit peste voi ca să vă încerce”.
Cercarea este o parte din educația primită în școala lui Hristos spre a curăți pe copiii lui Dumnezeu de zgura a ceea ce este pământesc. Experiențele ce-i pun la încercare vin asupra lor din cauză că Dumnezeu conduce pe copiii Săi. Încercările și piedicile sunt metodele de disciplinare alese de El și condițiile succesului puse de El. Cel care citește inimile oamenilor cunoaște slăbiciunile lor mai bine decât le pot cunoaște ei înșiși. El vede că unii au însușiri care, dacă ar fi bine îndrumate, ar putea fi folosite spre înaintarea lucrării Sale. În providența Sa, El aduce aceste suflete în diferite situații și împrejurări deosebite, pentru ca ei să poată descoperi defectele care stau ascunse cunoașterii lor. El le dă ocazie să învingă aceste defecte și să-i facă potriviți pentru slujire. Deseori, El îngăduie să ardă focul întristării, pentru ca ei să fie curățiți.
Grija lui Dumnezeu pentru moștenirea Lui este neîncetată. El nu îngăduie să vină asupra copiilor Săi nici o altă întristare decât aceea care este absolut trebuincioasă pentru binele lor prezent și veșnic. El va curăți biserica Sa, așa cum Hristos a curățit templul în timpul slujirii Sale pe pământ. Tot ce aduce El asupra poporului Său în ce privește încercarea și durerea vin pentru ca ei să poată dobândi o mai profundă pietate și o mai mare putere de a duce mai departe triumful crucii.
-525-
Fusese un timp în experiența lui Petru când el n-a vrut să vadă crucea în lucrarea lui Hristos. Când Mântuitorul a făcut cunoscut ucenicilor suferințele și moartea ce stăteau amenințătoare înaintea Sa, Petru a exclamat: “Să Te ferească Dumnezeu, Doamne! Să nu și se întâmple așa ceva!” (Matei 16, 22.) Autocompătimirea care l-a tras înapoi de la părtășia cu Hristos în suferință a fost ceea ce l-a mânat pe Petru să rostească dojana. Pentru ucenic, a fost o învățătură amară și una pe care el a învățat-o, dar încet, și anume că umblarea, calea lui Hristos pe pământ duce prin agonie și umilință. Dar el avea să învețe lecția ei numai în dogoarea cuptorului de foc. Acum, când trupul său care odată fusese plin de râvnă se încovoiase sub povara anilor și a muncii, el a putut să scrie: “Prea iubiților, nu vă mirați de încercarea de foc din mijlocul vostru, care a venit peste voi ca să vă încerce, ca de ceva ciudat, care a dat peste voi: dimpotrivă, bucurați-vă, întrucât aveți parte de patimile lui Hristos, ca să vă bucurați și să vă veseliți și la arătarea slavei Lui”.
Adresându-se prezbiterilor bisericii în legătură cu răspunderile lor de subpăstori ai turmei lui Hristos, apostolul scria: “Păstoriți turma lui Dumnezeu, care este sub paza voastră, nu de silă, ci de bunăvoie, după voia lui Dumnezeu; nu pentru câștig mârșav, ci cu lepădare de sine. Nu ca și cum ați stăpâni peste cei ce v-au căzut la împărțeală, ci făcându-vă pilde turmei. Și când Se va arăta Păstorul cel mare, veți căpăta cununa, care nu se poate veșteji, a slavei”.
-526-
Cei care ocupă poziția de subpăstori trebuie să dea pe față o atentă grijă de turma Domnului. Nu ar trebui să fie o supraveghere dictatorială, ci una care tinde să încurajeze, să întărească și să înalțe. Slujirea Evangheliei înseamnă mult mai mult decât ținerea de predici; înseamnă o lucrare stăruitoare și personală. Biserica de pe pământ este alcătuită din bărbați și femei cu greșeli, care au nevoie de efort plin de răbdare și osteneală spre a fi formați și disciplinați să lucreze, fiind acceptați în viața aceasta, iar în viața viitoare să fie încununați cu slavă și nemurire. Este nevoie de slujitori, păstori credincioși — care nu vor linguși pe popor, nici nu-l vor trata cu asprime, ci care îl vor hrăni cu pâinea vieții — bărbați care în viața lor să simtă zilnic puterea convertitoare a Duhului Sfânt și care să nutrească în inimă o iubire puternică și neegoistă față de aceia pentru care lucrează.
Se cere din partea subpăstorului să lucreze cu tact atunci când este chemat să dea piept cu înstrăinarea, amărăciunea, invidia și gelozia în biserică, și va trebui să lucreze în spiritul lui Hristos pentru a pune lucrurile în rânduială. Cu credincioșie, avertizările trebuie date, păcatele mustrate, relele îndreptate și aceasta nu numai prin lucrarea slujitorului de la amvon, ci și prin lucrarea personală. Inima încăpățânată poate că se împotrivește soliei, iar slujitorul lui Dumnezeu ar putea fi judecat greșit și criticat. Atunci, el să-și amintească de faptul că “înțelepciunea care vine de sus este întâi curată, apoi pașnică, blândă, ușor de înduplecat, plină de îndurare și de roade bune, fără părtinire, nefățarnică. Și roada neprihănirii este semănată în pace pentru cei ce fac pace”. (Iacov 3, 17.18.)
-527-
Lucrarea slujitorului Evangheliei este aceea de a pune “în lumină înaintea tuturor care este isprăvnicia acestei taine, ascunse de veacuri în Dumnezeu”. (Efeseni 3, 9.) Dacă cineva care intră în această lucrare alege partea cu cel mai puțin sacrificiu de sine, mulțumindu-se numai cu predicarea și lăsând pentru altul lucrarea de slujire personală, lucrarea lui nu va fi primită de Dumnezeu. Suflete pentru care a murit Hristos pier din lipsa unei lucrări personale bine îndrumate, iar acela care, intrând în lucrarea de slujire, nu este gata să facă lucrarea personală cerută de întregirea turmei și-a greșit cariera.
Spiritul adevăratului păstor este acela al uitării de sine. El se pierde din vedere pe sine, pentru a putea săvârși lucrările lui Dumnezeu. Prin predicarea Cuvântului și prin lucrare personală în casele oamenilor, el le cunoaște nevoile, durerile și cercările; și conlucrând cu marele Purtător de poveri, el împărtășește întristările lor, îi mângâie în durerile lor, potolește foamea sufletului și le câștigă inimile pentru Dumnezeu. În această lucrare, slujitorul este însoțit de îngerii cerului și el însuși este învățat și luminat de adevărul care înțelepțește spre mântuire.
În legătură cu învățăturile sale adresate celor cu poziții de încredere în biserică, apostolul a subliniat câteva principii generale care trebuie să fie urmate de toți aceia care sunt legați laolaltă în comuniunea bisericii. Membrii cei mai tineri ai turmei erau îndemnați stăruitor să urmeze pilda bătrânilor lor în ce privește practicarea umilinței, asemenea lui Hristos. “Tot așa și voi, tinerilor, fiți supuși celor bătrâni. Și toți în legăturile voastre, să fiți împodobiți cu smerenie. Căci ‘Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriți le dă har’. Smeriți-vă dar sub mâna tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la vremea Lui, El să vă înalțe. Și aruncați asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El Însuși îngrijește de voi. Fiți treji și vegheați! Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă târcoale, ca un leu care răcnește și caută pe cine să înghită. Împotriviți-vă lui tari în credință”.
-528-
Petru a scris credincioșilor într-o vreme de o deosebită încercare a bisericii. Mulți chiar se și împărtășiseră de suferințele lui Hristos și în curând biserica avea să îndure o perioadă de îngrozitoare prigoană. Într-o perioadă scurtă de câțiva ani, mulți dintre aceia care stătuseră ca învățători și conducători în biserică aveau să-și dea viața pentru Evanghelie. În curând, lupi cruzi aveau să pătrundă în biserică, necruțând turma. Dar nici unul din aceste lucruri nu trebuia să-i descurajeze pe aceia a căror nădejde era concentrată în Hristos. Prin cuvinte încurajatoare și de însuflețire, Petru a îndreptat mințile credincioșilor de la încercările prezente și de la viitoarele scene de suferință “la o moștenire nestricăcioasă și neîntinată, și care nu se poate veșteji”. “Dumnezeul oricărui har”, se ruga el cu toată căldura sufletului, “care v-a chemat în Hristos Isus la slava Sa veșnică, după ce veți suferi puțină vreme, vă va desăvârși, vă va întări, vă va da putere și vă va face neclintiți. A Lui să fie slava și puterea în vecii vecilor. Amin!”