Faptele Apostolilor | Capitolul 45 (bazat pe textele din Coloseni și Filipeni. and the Philippians.)
De la începutul experienței sale creștine, apostolului Pavel i s-au dat ocazii deosebite de a învăța voia lui Dumnezeu cu privire la urmașii lui Isus. El “a fost răpit până în al treilea cer”, “în rai, și a auzit cuvinte care nu se pot spune și pe care nu-i este îngăduit unui om să le rostească”. El însuși recunoaște că a primit “din partea Domnului” “multe vedenii și descoperiri”. Înțelegerea din partea sa a principiilor adevărului Evangheliei era la fel ca a “acestor apostoli așa de minunați”. (2 Corinteni 12, 2.4.1.11.) El avea o înțelegere clară despre “Lărgimea, lungimea, adâncimea și înălțimea” dragostei “lui Hristos, care întrece orice cunoștință”. (Efeseni 3, 18.19.)
Pavel nu a putut spune tot ce a văzut în vedenie; căci printre ascultătorii săi erau unii care ar fi dat un înțeles greșit cuvintelor lui. Dar ceea ce îi fusese descoperit l-a făcut în stare să lucreze ca un conducător și un înțelept învățător și, de asemenea, a dat formă soliilor pe care el, în anii de mai târziu, le-a trimis bisericilor. Impresia pe care el a primit-o când a fost în viziune l-a urmărit totdeauna, făcându-l în stare să dea o corectă reprezentare a caracterului creștin. Atât prin grai, cât și prin scris, el a purtat o solie care de atunci a adus ajutor și a întărit biserica lui Dumnezeu. Credincioșilor de azi, această solie le vorbește în mod clar despre primejdiile ce vor amenința biserica, cum și despre învățăturile false cărora vor avea să le facă față.
-470-
Dorința apostolului pentru aceia cărora el le adresa epistolele sale de sfătuire și îndemnare era aceea ca ei să nu mai fie “copii, plutind încoace și încolo, purtați de orice vânt de învățătură” ci ca ei să ajungă cu toții “la unirea credinței și a cunoștinței Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălțimea staturii plinătății lui Hristos”. El ruga călduros pe aceia care erau urmași ai lui Isus și care trăiau între păgâni, “să nu mai trăiți cum trăiesc păgânii în deșertăciunea gândurilor lor, având mintea întunecată, fiind străini de viața lui Dumnezeu … în urma împietririi inimii lor”, ci “cu băgare de seamă, nu ca niște neînțelepți, ci ca niște înțelepți, răscumpărați vremea”. (Efeseni 4, 14.13.17.18; Efeseni 5, 15.16.) El i-a încurajat pe credincioși să privească înainte spre momentul când Hristos, care a iubit “Biserica Sa și S-a dat pe Sine pentru ea”, va înfățișa “înaintea Lui această Biserică, slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta” — o biserică “sfântă și fără prihană”. (Efeseni 5, 25.27.)
Soliile acestea, scrise nu cu o putere de om, ci de Dumnezeu, cuprind lecții care ar trebui să fie studiate de toți, și care se vor dovedi de folos să fie deseori repetate. În ele este arătată evlavia practică, sunt prezentate principiile care trebuie să fie urmate de fiecare și în care este în mod clar arătată calea care duce la viața veșnică.
-471-
În epistola “către sfinții și frații credincioși în Hristos, care sunt în Colose”, scrisă pe când era întemnițat la Roma, Pavel amintește despre bucuria sa pentru statornicia lor în credință, vești ce-i fuseseră aduse de Epafras, care, după cum scrie apostolul, “ne-a vorbit despre dragostea voastră în Duhul. De aceea și noi”, continuă el, “din ziua când am auzit aceste lucruri, nu încetăm să ne rugăm pentru voi, și să cerem să vă umpleți de cunoștința voii Lui, în orice fel de înțelepciune și pricepere duhovnicească; pentru ca astfel să vă purtați într-un chip vrednic de Domnul, ca să-I fiți plăcuți în orice lucru: aducând roade în tot felul de fapte bune, și crescând în cunoștința lui Dumnezeu: întăriți cu toată puterea, potrivit cu tăria slavei Lui, pentru orice răbdare și îndelungă răbdare, cu bucurie”.
În felul acesta, Pavel a pus în cuvinte dorința sa față de credincioșii Coloseni. Cât de înalt este idealul pe care aceste cuvinte îl înfățișează înaintea urmașului lui Hristos! Ele arată minunatele posibilități ale vieții creștine și face clar că nu este nici o limită a binecuvântărilor pe care copiii lui Dumnezeu le pot primi. Crescând continuu în cunoașterea lui Dumnezeu, ei pot înainta din putere în putere, din înălțime în înălțime, în experiența creștină, până când, prin “tăria slavei Lui”, ei sunt învredniciți să aibă “parte de moștenirea sfinților în lumină”.
Apostolul a proslăvit pe Hristos înaintea fraților săi, ca fiind Acela prin care Dumnezeu a creat toate lucrurile și prin care El a lucrat și răscumpărarea lor. El a declarat că mâna care susține lumile în spațiu și ține în deplină rânduială și activitate neîntreruptă toate lucrurile din întreg Universul lui Dumnezeu este mâna care a fost pironită pe cruce pentru ei. “Prin El”, scria Pavel, “au fost făcute toate lucrurile care sunt în ceruri și pe pământ, cele văzute și cele nevăzute: fie scaune de domni, fie dregătorii, fie domnii, fie stăpâniri. Toate au fost făcute prin El și pentru El. El este mai înainte de toate lucrurile, și toate se țin prin El”. “Și pe voi, care odinioară erați străini și vrăjmași prin gândurile și faptele voastre rele, El v-a îmbrăcat acum prin trupul Lui de carne, prin moarte, ca să vă facă să vă înfățișați înaintea Lui sfinți, fără prihană și fără vină”.
-472-
Fiul lui Dumnezeu S-a plecat în umilință spre a ridica pe cel căzut. Pentru aceasta, El a părăsit lumile necăzute din înălțime, pe cele nouăzeci și nouă care Îl iubeau, și a venit pe acest pământ spre a fi “străpuns pentru păcatele noastre și zdrobit pentru fărădelegile noastre”. (Isaia 53, 5.) În toate privințele, El a fost făcut asemenea fraților Săi. El a devenit trup, așa cum suntem noi. El știa ce înseamnă să fii flămând, însetat și obosit. El era întărit prin hrană și reînviorat prin somn. El era străin și călător pe pământ — în lume, dar nu din lume; ispitit și încercat, așa cum sunt ispitiți și cercați bărbații și femeile de azi, trăind totuși o viață fără de păcat. Blând, milos, plin de împreună simțire față de alții, totdeauna atent față de alții, El a reprezentat caracterul lui Dumnezeu. “Cuvântul S-a făcut trup, și a locuit printre noi, plin de har și de adevăr”. (Ioan 1, 4.)
-473-
Înconjurat de practicile și de influențele păgânismului, credincioșii coloseni erau în primejdia de a fi abătuți de la simplitatea Evangheliei, și Pavel, avertizându-i împotriva acestui lucru, le îndreaptă atenția către Hristos, ca singura Călăuză sigură. “Vreau”, scria el, “în adevăr să știți cât de mare luptă duc pentru voi, pentru cei din Laodicea și pentru toți cei ce nu mi-au văzut fața în trup; pentru ca să li se îmbărbăteze inimile, să fie uniți în dragoste, și să capete toate bogățiile plinătății de pricepere, ca să cunoască taina lui Dumnezeu Tatăl, adică pe Hristos, în care sunt ascunse toate comorile înțelepciunii și ale științei”.
“Spun lucrul acesta pentru ca nimeni să nu vă înșele prin vorbiri amăgitoare Astfel dar, după cum ați primit pe Hristos Isus, Domnul, așa să și umblați în El, fiind înrădăcinați și zidiți în El, întăriți prin credință, după învățăturile care v-au fost date, și sporind în ea cu mulțumiri către Dumnezeu. Luați seama ca nimeni să nu vă fure cu filozofia și cu o amăgire deșartă, după datina oamenilor, după învățăturile începătoare ale lumii, și nu după Hristos. Căci în El locuiește trupește toată plinătatea Dumnezeirii. Voi aveți totul deplin în El, care este Capul oricărei domnii și stăpâniri”.
Hristos profetizase că se vor ridica mulți amăgitori, prin a căror influență fărădelegea se va înmulți și “dragostea celor mai mulți se va răci”. (Matei 24, 12.) El îi avertizase pe ucenici că biserica va fi într-o mai mare primejdie din cauza acestui rău decât din pricina prigoanei din partea vrăjmașilor lor. În repetate rânduri, el i-a avertizat pe credincioși împotriva acestor învățători falși. Față de această primejdie, mai presus decât oricare alta, ei trebuia să se păzească; căci prin primirea învățătorilor falși, ei aveau să deschidă ușa la rătăciri prin care vrăjmașul avea să întunece simțul spiritual și să clatine încrederea celor noi veniți la credința Evangheliei. Hristos era măsura prin care ei trebuia să probeze învățăturile ce li se aduceau. Ei trebuia să respingă tot ceea ce nu era în armonie cu învățăturile sale. Hristos răstignit pentru păcat, Hristos înviat din morți, Hristos înălțat în slavă — aceasta era știința mântuirii pe care aveau să o învețe și să o predice ei.
-474-
Avertizările Cuvântului lui Dumnezeu cu privire la primejdiile care înconjurau biserica creștină sunt și pentru noi astăzi. Ca și în zilele apostolilor, oamenii încercă azi ca, prin tradiție și filozofie, să nimicească credința în Scripturi, iar prin simțămintele plăcute ale “înaltei critici”, evoluției, spiritismului, teosofiei și panteismului, vrăjmașul neprihănirii caută să îndrume suflete spre cărări oprite. Pentru mulți, Biblia este o candelă fără untdelemn, pentru că ei și-au îndrumat mințile spre căile credinței speculative, care aduce ca roade o greșită înțelegere și confuzie. Lucrarea “înaltei critici”, disecând, presupunând și reclădind, nimicește credința în Biblie, ca o descoperire divină. Ea jefuiește Cuvântul lui Dumnezeu de puterea de a-i călăuzi, înălța și inspira pe oameni. Prin spiritism, mulțimi de oameni sunt învățați să creadă că dorința este legea cea mai înaltă, că desfrâul este libertate și omul este răspunzător numai față de sine însuși.
Urmașul lui Hristos va fi confruntat cu “vorbiri amăgitoare” împotriva cărora apostolul îi avertiza pe credincioșii coloseni. El va întâmpina interpretările spiritiste ale Scripturii, dar nu trebuie să le primească. Glasul lor trebuie să se audă vestind cu claritate adevărurile veșnice ale Scripturilor. Ținându-și ochii ațintiți la Hristos, el trebuie să pășească mereu înainte pe calea arătată, neluând în seamă nici o idee care nu este în armonie cu învățătura Domnului Isus. Adevărul lui Dumnezeu ar trebui să alcătuiască subiectul cugetării și meditării sale. El trebuie să privească Biblia ca fiind glasul lui Dumnezeu ce-i vorbește direct. În felul acesta, va găsi înțelepciunea care este divină.
-475-
Cunoașterea lui Dumnezeu, așa cum este ea descoperită în Hristos, este cunoașterea pe care trebuie să o aibă toți aceia care sunt mântuiți. Aceasta este cunoașterea care lucrează transformarea caracterului. Primită în inimă, ea va aduce înnoirea sufletului după chipul lui Hristos. Aceasta este cunoașterea la care Dumnezeu îi cheamă pe copiii Săi pentru a o primi, afară de care toate celelalte nu sunt decât deșertăciune și nimicnicie.
În fiecare generație și în fiecare țară, adevărata temelie pentru clădirea caracterului a fost aceeași — principiile cuprinse în Cuvântul lui Dumnezeu. Singura cale sigură și temeinică este aceea de a face ceea ce spune Dumnezeu. “Orânduirile Domnului sunt drepte” și “cel ce se poartă așa, nu se clatină niciodată”. (Psalmii 19, 8; 15, 5.) Cu acest Cuvânt al lui Dumnezeu au întâmpinat apostolii teoriile mincinoase ale zilelor lor, spunând: “Nimeni nu poate pune o altă temelie decât cea care a fost pusă”. (1 Corinteni 3, 11.)
La vremea convertirii și botezului lor, credincioșii coloseni au făgăduit să dea la o parte credințele și obiceiurile care până aci făcuseră parte din viața lor și să fie credincioși supunerii lor față de Hristos. În epistola sa, Pavel le reamintește despre aceasta și stăruiește călduros de ei să nu dea uitării faptul că, pentru a-și ține făgăduința dată, ei trebuia să depună eforturi continue împotriva lucrurilor rele care aveau să caute să pună stăpânire pe ei. “Dacă deci ați înviat împreună cu Hristos, să umblați după lucrurile de sus, unde Hristos șade la dreapta lui Dumnezeu. Gândiți-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ. Căci voi ați murit, și viața voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu”.
-476-
“Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi”. (2 Corinteni 5, 17.) Prin puterea lui Hristos, bărbați și femei au sfărâmat lanțurile obiceiurilor păcătoase. Ei au renunțat la egoism. Cel profan a ajuns evlavios, bețivul, cumpătat, cel desfrânat, curat. Sufletele care au purtat asemănarea cu Satana au fost schimbate după chipul lui Dumnezeu. Această schimbare este în ea însăși minunea minunilor. O schimbare săvârșită prin Cuvânt este una din cele mai profunde taine ale Cuvântului. Noi nu o putem înțelege; nu putem decât să credem, așa după cum spun Scripturile, că ea este “Hristos în voi, nădejdea slavei”.
Când Spiritul lui Dumnezeu stăpânește mintea și inima, sufletul convertit izbucnește într-o cântare nouă; căci el își dă seama că în viața sa făgăduința lui Dumnezeu a fost împlinită, că fărădelegea sa a fost iertată și că păcatul său a fost acoperit. El trăise pocăința față de Dumnezeu pentru călcarea Legii divine și credința față de Hristos, care a murit pentru îndreptățirea omului. “Fiindcă suntem socotiți îndreptățiți, prin credință, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos”. (Romani 5, 1.)
Dar, deși a ajuns la această experiență, nu înseamnă că de aici încolo creștinii trebuie să-și încrucișeze mâinile, mulțumiți cu ceea ce a fost săvârșit față de ei. Cel care s-a hotărât să intre în împărăția spirituală își va da seama că toate puterile și patimile unei naturi nerenăscute, susținute de puterile împărăției întunericului, stau împotriva lui. Zilnic, el trebuie să-și reînnoiască consacrarea, zilnic să ducă bătălia cu răul. Obiceiurile cele vechi, înclinațiile moștenite către rău, se vor lupta să stăpânească, și față de acestea el trebuie mereu să se păzească, luptându-se prin puterea lui Hristos pentru a dobândi biruința.
-477-
“De aceea, omorâți mădularele voastre care sunt pe pământ”, scrisese Pavel colosenilor, pentru că “din numărul lor erați și voi odinioară, când trăiați în aceste păcate. Dar acum lăsați-vă de toate aceste lucruri: de mânie, de vrăjmășie, de răutate, de clevetire, de vorbele rușinoase, care v-ar putea ieși din gură…. Astfel dar, ca niște aleși ai lui Dumnezeu, sfinți și prea iubiți, îmbrăcați-vă cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, cu blândețe, cu îndelungă răbdare. Îngăduiți-vă unii pe alții, și, dacă unul are pricină să se plângă de altul, iertați-vă unul pe altul. Cum v-a iertat Hristos, așa iertați-vă și voi. Dar mai pe sus de toate acestea, îmbrăcați-vă cu dragostea, care este legătura desăvârșirii. Pacea lui Hristos, la care ați fost chemați, ca să alcătuiți un singur trup, să stăpânească în inimile voastre, și fiți recunoscători”.
Epistola către Coloseni este plină de cele mai valoroase lecții pentru toți aceia care sunt angajați în slujirea lui Hristos, lecții care arată unicitatea țintei și înălțimea scopului care va fi văzut în viața aceluia care, în mod drept, reprezintă pe Mântuitorul. Renunțând la tot ce l-ar împiedica de a înainta pe calea propășirii sau care ar abate picioarele altora de pe calea cea strâmtă, credinciosul va dovedi în viața sa zilnică îndurare, bunătate, blândețe, îngăduință și iubirea lui Hristos.
-478-
Puterea unei vieți mai înalte, mai curate și mai nobile este lucrul de care avem cea mai mare nevoie. Lumea stăpânește prea mult cugetarea noastră, în timp ce Împărăția cerurilor prea puțin.
În strădaniile sale de a atinge, pentru sine, idealul lui Dumnezeu, creștinul nu are nimic de care să dispere. Desăvârșirea morală și spirituală, prin harul și puterea lui Hristos, este făgăduită tuturor. Isus este izvorul puterii, fântâna vieții. El ne duce la Cuvântul Său și din pomul vieții ne pune înainte frunze pentru tămăduirea sufletelor bolnave de păcat. El ne conduce la tronul lui Dumnezeu și ne pune în gură o rugăciune prin care suntem aduși într-o mai strânsă legătură cu Sine. Spre binele nostru, El pune la lucru mjloacele atotputernice ale cerului. La fiecare pas, noi luăm contact cu puterea Sa vie.
Dumnezeu nu pune nici o limită înaintării acelora care doresc să fie “umpluți de cunoștința voii Lui, în orice fel de înțelepciune și pricepere duhovnicească”. Prin rugăciune, prin veghere, prin creștere în cunoștință și pricepere, ei vor fi “întăriți, cu toată puterea, potrivit cu tăria Lui”. Astfel, ei sunt pregătiți să lucreze pentru alții. Este planul lui Dumnezeu acela ca ființe omenești curățite și sfințite să alcătuiască mâna Sa ajutătoare. Pentru acest mare privilegiu se cuvine să mulțumim Aceluia care ne-a învrednicit să avem “parte de moștenirea sfinților în lumină. El ne-a izbăvit de sub puterea întunericului și ne-a strămutat în împărăția Fiului dragostei Lui”.
-479-
Epistola lui Pavel către Filipeni, la fel ca și aceea către Coloseni, a fost scrisă pe când el era întemnițat la Roma. Biserica din Filipi trimisese daruri lui Pavel prin Epafrodit, pe care Pavel îl numește “fratele și tovarășul meu de lucru și de luptă, trimisul și slujitorul vostru pentru nevoile mele”. Pe când se găsea în Roma, Epafrodit s-a îmbolnăvit “aproape de moarte, dar Dumnezeu a avut milă de el”, scria Pavel, “și nu numai de el, ci și de mine, ca să n-am întristare peste întristare”. Auzind despre îmbolnăvirea lui Epafrodit, credincioșii din Filipi s-au neliniștit din pricina lui, și Pavel s-a hotărât să îl trimită înapoi. El “dorea fierbinte ca să vă vadă pe toți; și era foarte mâhnit, pentru că aflaserăți că a fost bolnav…. L-am trimis dar cu atât mai în grabă, ca să-l vedeți și să vă bucurați iarăși, și să fiu și eu mai puțin mâhnit. Primiți-l deci în Domnul, cu toată bucuria; și prețuiți pe astfel de oameni. Căci pentru lucrul lui Hristos a fost el aproape de moarte și și-a pus viața în joc, ca să împlinească ce lipsea slujbei voastre pentru mine”.
Prin Epafrodit, Pavel a trimis credincioșilor filipeni o epistolă, în care le mulțumea pentru darurile trimise lui. Dintre toate bisericile, aceea din Filipi fusese cea mai darnică în aprovizionarea lui Pavel cu ceea ce-i lipsea. “Știți voi înșivă, Filipenilor”, spunea apostolul în epistola sa, “că la începutul Evangheliei, când am plecat din Macedonia, nici o Biserică n-a avut legătură cu mine în ce privește ‘darea’ și ‘primirea’ afară de voi. Căci mi-ați trimis în Tesalonic, o dată, și chiar de două ori, ceva pentru nevoile mele. Nu că umblu după daruri. Dimpotrivă, umblu după câștigul care prisosește în folosul vostru. Am de toate și sunt în belșug. Sunt bogat, de când am primit prin Epafrodit ce mi-ați trimis un miros de bună mireasmă, o jertfă bine primită și plăcută lui Dumnezeu”.
-480-
“Har vouă și pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, și de la Domnul Isus Hristos! Mulțumesc Dumnezeului meu pentru toată aducerea aminte pe care o păstrez despre voi. În toate rugăciunile mele mă rog pentru voi toți, cu bucurie pentru partea, pe care o luați la Evanghelie, din cea dintâi zi până acum. Sunt încredințat că Acela care a început în voi această bună lucrare, o va isprăvi până în ziua lui Isus Hristos. Este drept să gândesc astfel despre voi toți, fiindcă vă port în inima mea, întrucât, atât în lanțurile mele, cât și în apărarea și întărirea Evangheliei, voi sunteți toți părtași aceluiași har. Căci martor îmi este Dumnezeu că vă iubesc pe toți…. Și mă rog ca dragostea voastră să crească tot mai mult în cunoștință și orice pricepere, ca să deosebiți lucrurile alese, pentru ca să fiți curați și să nu vă poticniți până în ziua venirii lui Hristos, plini de roada neprihănirii, prin Isus Hristos, spre slava și lauda lui Dumnezeu”.
Harul lui Dumnezeu l-a susținut pe Pavel în timpul întemnițării sale, făcându-l în stare să se bucure în necaz. Plin de încredere și asigurare, el a scris fraților filipeni că întemnițarea sa a avut ca rezultat înaintarea Evangheliei. “Vreau să știți, fraților”, declara el, “că împrejurările în care mă găsesc, mai de grabă au lucrat la înaintarea Evangheliei. În adevăr, în toată curtea împărătească, și pretutindeni aiurea, toți știu că sunt pus în lanțuri din pricina lui Isus Hristos. Și cei mai mulți din frați, îmbărbătați de lanțurile mele, au și mai multă îndrăzneală să vestească fără teamă Cuvântul lui Dumnezeu”.
-481-
Această experiență a lui Pavel este o lecție pentru noi, căci ea descoperă calea lui Dumnezeu de a lucra. Domnul poate scoate o biruință din ceea ce nouă ni s-ar părea că este un obstacol și o înfrângere. Noi suntem în primejdie de a-L uita pe Dumnezeu, de a privi la lucrurile care se văd în loc să ne ațintim ochiul credinței la lucrurile care nu se văd. Când vine nenorocirea sau restriștea, suntem gata să-L învinuim pe Dumnezeu de neglijență sau cruzime. Dacă El socotește de folos să întrerupă activitatea noastră folositoare în unele domenii, murmurăm fără să stăm să cugetăm că poate în felul acesta Dumnezeu lucrează spre binele nostru. Trebuie să învățăm că pedeapsa face parte din marele Său plan și că sub toiagul întristării creștinul poate face uneori mult mai mult pentru Domnul decât atunci când este angajat în slujirea activă.
Fiind pentru ei o pildă de viețuire creștină, Pavel îndreaptă atenția filipenilor spre Hristos, care, “măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuși n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuși și a luat chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfățișare a fost găsit ca un om, S-a smerit și S-a făcut ascultător până la moarte, și încă moarte de cruce”.
“Astfel dar, prea iubiților”, continuă el, “după cum totdeauna ați fost ascultători, duceți până la capăt mântuirea voastră, cu frică și cutremur, nu numai când sunt eu de față, ci cu mult mai mult acum, în lipsa mea. Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi, și vă dă, după plăcerea Lui, și voința și înfăptuirea. Faceți toate lucrurile fără cârtiri și fără șovăieli, ca să fiți fără prihană și curați, copii ai lui Dumnezeu, fără vină, în mijlocul unei neam ticălos și stricat, în care străluciți ca niște lumini în lume, ținând sus Cuvântul vieții; așa ca, în ziua lui Hristos, să mă pot lăuda că n-am alergat, nici nu m-am ostenit în zadar”.
-482-
Aceste cuvinte au rămas scrise pentru a fi de ajutor oricărui suflet care se luptă. Pavel ține mai sus măsura desăvârșirii și ne arată cum poate fi atinsă. “Duceți până la capăt mântuirea voastră”, spune el, “căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi”.
Lucrarea de dobândire a mântuirii este o lucrare de conlucrare. Trebuie să existe conlucrare între Dumnezeu și păcătosul pocăit. Aceasta este necesar pentru formarea unor principii drepte în caracter. Omul trebuie să depună sforțări serioase pentru a învinge ceea ce-l împiedică a atinge desăvârșirea. Dar, pentru a ajunge la biruință, el este în totul dependent de Dumnezeu. Strădania omului singur nu este îndestulătoare. Fără ajutorul puterii divine, ea nu slujește la nimic. Dumnezeu lucrează, dar trebuie să lucreze și omul. Împotrivirea față de ispită trebuie să vină de la om, care trebuie să-și tragă puterea lui de la Dumnezeu. Pe de o parte, este o infinită înțelepciune, milă și putere; pe de alta, slăbiciune, păcătoșenie, totală neputință.
Dumnezeu dorește ca noi să avem stăpânire asupra noastră. Însă El nu ne poate ajuta fără consimțământul și conlucrarea noastră. Duhul Sfânt lucrează prin puterile și însușirile date omului. Prin noi înșine nu suntem în stare să ducem gândurile, dorințele și înclinațiile noastre în armonie cu voința lui Dumnezeu; dar, dacă suntem dispuși să fim făcuți binevoitori, Mântuitorul va împlini aceasta pentru noi, răsturnând “izvodirile minții și orice înălțime, care se ridică împotriva cunoștinței lui Dumnezeu” și orice gând El îl face “rob ascultării de Hristos”. (2 Corinteni 10, 5.)
-483-
Cel care vrea să clădească un caracter tare și simetric, care dorește să fie un creștin bine echilibrat trebuie să-I dea totul lui Hristos și să facă totul pentru El, căci Mântuitorul nu va primi o slujire împărțită. Zilnic trebuie să învețe ce înseamnă predare de sine. El trebuie să studieze Cuvântul lui Dumnezeu, înțelegându-i înțelesul și ascultând de preceptele lui. În felul acesta, el poate atinge standardul desăvârșirii creștine. Zi de zi, Dumnezeu lucrează cu el, desăvârșindu-i caracterul care va trebui să stea tare în timpul cercării finale. Și, zi de zi, credinciosul realizează înaintea oamenilor și a îngerilor un experiment sublim, arătând ce poate face Evanghelia pentru ființele omenești căzute.
“Eu nu cred că l-am apucat încă”, scrie Pavel; “dar fac un singur lucru; uitând ce este în urma mea, și aruncându-mă spre ce este înainte, alerg spre țintă, pentru premiul chemării cerești a lui Dumnezeu, în Hristos Isus”.
Pavel a făcut multe lucruri. De când și-a consacrat devotamentul, supunerea sa lui Hristos, viața sa a fost plină de o slujire neobosită. Din cetate în cetate, din țară în țară, el a călătorit, spunând istoria crucii, câștigând convertiți la Evanghelie și întemeind biserici. El se îngrijea necontenit de aceste biserici și le-a scris multe scrisori povățuitoare. Uneori, lucra în meseria sa pentru a câștiga pâinea cea de toate zilele. Dar, în toată viața sa plină de o neîncetată activitate, Pavel nu a pierdut niciodată din vedere unica mare țintă — să stăruie în alergare către premiul marii sale chemări. O singură țintă păstra el continuu înaintea sa — să fie credincios Celui care la porțile Damascului i S-a descoperit. De la această țintă, nimic nu a avut puterea să-l abată. Să proslăvească crucea de pe Golgota — acesta era motivul în totul captivant care îi inspira cuvintele și faptele sale.
-484-
Ținta cea mare care l-a constrâns pe Pavel să stăruie în alergarea sa, în ciuda greutăților și dificultăților, ar trebui să-l determine pe fiecare lucrător să se consacre pe deplin slujirii lui Dumnezeu. Atracțiile lumii vor fi înfățișate în așa fel, încât să-i abată atenția de la Mântuitorul, dar el trebuie să stăruie înainte spre țintă, arătând lumii, îngerilor și oamenilor că nădejdea de a vedea fața lui Dumnezeu este demnă de orice efort și sacrificiu pe care le-ar cere împlinirea acestei speranțe.
Deși era întemnițat, Pavel nu era totuși descurajat. Dimpotrivă, un sunet de triumf se aude răsunând printre epistolele scrise de el din Roma către biserici. “Bucurați-vă totdeauna în Domnul!” scria el filipenilor. “Iarăși zic: Bucurați-vă! … nu vă îngrijorați de nimic; ci, în orice lucru, aduceți cererile voastre la cunoștința lui Dumnezeu, prin rugăciuni și cereri, cu mulțumiri. Și pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile și gândurile în Hristos Isus. Încolo, frații mei, tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice faptă bună, și orice laudă, aceea să vă însuflețească”.
“Dumnezeul meu să îngrijească de toate trebuințele voastre, după bogăția Sa, în slavă, în Isus Hristos…. Harul Domnului Isus Hristos să fie cu voi cu toți”.