Faptele Apostolilor | Capitolul 44
Evanghelia a atins totdeauna cea mai mare biruință a ei în rândurile claselor celor mai umile. “Care ați fost chemați: printre voi nu sunt mulți înțelepți în felul lumii, nici mulți puternici, nici mulți de neam ales”. (1 Corinteni 1, 26.) Nu ar fi fost de așteptat ca Pavel, un întemnițat sărman și lipsit de prieteni, să fie în stare a câștiga atenția claselor bogate și de rang mare dintre cetățenii romani. Pentru aceștia, viciul prezenta toate momelile strălucitoare și le robea voința. Însă dintre truditele și lipsitele victime ale împilării lor, chiar dintre sărmanii sclavi, mulți au ascultat cu bucurie cuvintele lui Pavel, și, în credința lui Hristos, au găsit o nădejde și o pace care i-a înviorat sub povara soartei lor.
Cu toate că lucrarea apostolului a început cu cei umili și de jos, influența sa s-a extins până când a ajuns chiar și la palatul împăratului.
În vremea aceea, Roma era metropola lumii. Mândrii cezari dădeau legi aproape pentru toate neamurile de pe pământ. Împărat și curtean erau sau necunoscători ai umilului Nazarinean, sau Îl priveau cu ură și derâdere. Și totuși, în mai puțin de doi ani, Evanghelia și-a făcut drum de la casa umilă a întemnițatului până la saloanele imperiale. Pavel este ținut în lanțuri ca un făptuitor de rele; “dar Cuvântul lui Dumnezeu nu este legat”. (2 Timotei 2, 9.)
-462-
În anii dinainte, apostolul vestise în public credința lui Hristos cu o putere câștigătoare; și, prin semne și minuni, el dăduse o dovadă de netăgăduit despre caracterul ei divin. Cu o fermitate plină de noblețe, el se ridicase înaintea înțelepților Greciei și, prin cunoștința și înțelepciunea vorbirii sale, zdrobise argumentele mândrei filozofii. Cu un curaj îndrăzneț, el a stat înaintea regilor și guvernatorilor și le-a vorbit despre neprihănire, cumpătare și judecata ce avea să vină, până acolo încât mândrii cârmuitori s-au cutremurat, ca și cum ar fi privit grozăviile zilei lui Dumnezeu.
Nu tot asemenea ocazii îi erau date acum apostolului, care era mărginit la locuința sa, putând să vestească adevărul numai la aceia care îl căutau acolo. El nu a avut, asemenea lui Moise și lui Aaron, o poruncă divină de a merge înaintea desfrânatului împărat și, în numele marelui EU SUNT, să mustre cruzimea și împilarea lui. Totuși, chiar în vremea când principalul lui apărător era în mod clar izolat, rupt de orice lucrare publică, a fost câștigată pentru Evanghelie o mare biruință; căci, chiar din casa împăratului, au fost adăugați bisericii noi membri.
Nicăieri nu putea să existe o atmosferă mai nepotrivită pentru creștinism ca la curtea Romei. Nero părea să fi șters din sufletul său și ultima urmă de divinitate, ba chiar de simțământ omenesc, pentru a purta asupra-și însemnele lui Satana. Sfetnicii și curtenii lui, în genere, aveau același caracter ca al lui — cruzi, decăzuți și stricați. După toate aparențele, era cu neputință pătrunderea creștinismului în curtea și în palatul lui Nero.
-463-
Și totuși, în cazul acesta, ca și în multe altele, s-a adeverit ca fiind adevărată susținerea lui Pavel că armele cu care lupta el erau “întărite de Dumnezeu ca să surpe întăriturile”. (2 Corinteni 10, 4.) Chiar și în casa lui Nero au fost câștigate trofee ale crucii. Dintre ticăloșii care înconjurau un împărat ticălos au fost câștigați convertiți care au devenit fii ai lui Dumnezeu. Aceștia nu erau creștini în ascuns, ci pe față. Ei nu se rușinau de credința lor.
Și prin ce mijloace s-a realizat o intrare și o bază temeinică a creștinismului acolo unde primirea lui părea chiar cu neputință? În Epistola sa către Filipeni, Pavel atribuie succesul său în câștigarea de convertiți din casa lui Nero la credință propriei sale întemnițări. Temându-se ca nu cumva să se creadă că întristările sale împiedicaseră înaintarea Evangheliei, el îi asigura: “Vreau să știți, fraților, că împrejurările în care mă găsesc, mai degrabă au lucrat la înaintarea Evangheliei”. (Filipeni 1, 12.)
Când au aflat pentru prima dată că Pavel avea să viziteze Roma, bisericile creștine nădăjduiau la un triumf măreț al Evangheliei în această cetate. Pavel dusese adevărul în multe țări; el îl vestise în cetăți mari. Oare nu putea acest apărător al credinței să aibă succes în câștigarea de suflete la Hristos chiar și în metropola lumii? Dar nădejdile lor au fost sfărâmate la vestea că Pavel plecase la Roma ca întemnițat. Ei au sperat plini de încredere să vadă că Evanghelia, odată statornicită în acest mare centru, se va întinde cu repeziciune la toate neamurile și va deveni o putere biruitoare pe pământ. Cât de mare le era dezamăgirea! Așteptările omenești dăduseră greș, însă nu și planurile lui Dumnezeu.
-464-
Nu prin predicile lui Pavel, ci prin lanțurile sale a fost atrasă atenția curții asupra creștinismului. Ca întemnițat, el a sfărâmat din sufletele multora lanțurile care-i ținea în robia păcatului. Și aceasta nu era totul. El declară: “Cei mai mulți din frați, îmbărbătați de lanțurile mele, au și mai multă îndrăzneală să vestească fără teamă Cuvântul lui Dumnezeu”. (Filipeni 1, 14.)
Răbdarea și voința lui Pavel din timpul îndelungatei și nedreptei lui întemnițări, curajul și credința lui erau o continuă predică. Spiritul lui, atât de deosebit de spiritul lumii, dădea mărturie că o putere mai mare decât aceea a pământului era prezentă cu el. Și, prin exemplul său, creștinii erau îndemnați la o și mai mare râvnă ca apărători ai lucrării, din a cărei activitate publică Pavel fusese scos. În felul acesta, lanțurile lui Pavel aveau influență, așa că atunci când puterea și utilitatea lui păreau înlăturate și când, după toate aparențele, el putea face cel mai puțin, atunci el a strâns snopi pentru Hristos din câmpuri din care se părea că era cu totul înlăturat.
Înainte de încheierea acestor doi ani de întemnițare, Pavel a fost în stare să spună: “În toată curtea împărătească, și pretutindeni aiurea, toți știu că sunt pus în lanțuri din pricina lui Isus Hristos”; și printre cei care trimiteau salutări filipenilor, el amintește în mod deosebit, pe “cei din casa Cezarului”. (Filipeni 1, 13; 4, 22.)
-465-
Atât răbdarea, cât și curajul își au biruințele lor. Prin smerenie în încercări, nu mai puțin prin îndrăzneală în acțiune, suflete pot fi câștigate la Hristos. Creștinul care dovedește răbdare și voioșie în lipsuri și suferință, care întâmpină chiar moartea cu pacea și liniștea unei credințe neșovăielnice, poate săvârși pentru Evanghelie mult mai mult decât ar fi putut săvârși printr-o viață lungă de credincioasă lucrare. Deseori, când slujitorul lui Dumnezeu este scos din împlinirea activă a datoriei, măsură tainică pe care vederea noastră mioapă ar deplânge-o, este hotărâtă de Dumnezeu pentru împlinirea unei lucrări ce altfel nu ar fi fost făcută niciodată.
Urmașul lui Hristos să nu gândească că, atunci când nu mai este în stare să lucreze în mod public și activ pentru Dumnezeu și adevărul său, nu mai are de făcut nici o lucrare și că nu mai poate dobândi nici o răsplată. Adevărații martori ai lui Hristos nu sunt niciodată dați la o parte. Atunci când sunt sănătoși și când sunt bolnavi, când sunt în viață, cât și atunci când sunt morți, Dumnezeu îi folosește încă. Când, datorită răutății lui Satana servii lui Hristos au fost prigoniți, iar lucrarea lor neobosită, împiedicată, când au fost aruncați în închisoare sau târâți la eșafod sau la rug, aceasta s-a întâmplat pentru ca adevărul să dobândească o și mai mare biruință. Când acești credincioși au sigilat mărturia vieții cu sângele lor, suflete care până atunci stăteau la îndoială și în nesiguranță au fost convinse despre credința lui Hristos și, pline de curaj, au luat poziție pentru El. Din cenușa martirilor a răsărit un îmbelșugat seceriș pentru Dumnezeu.
Râvna și credincioșia lui Pavel, cât și a conlucrătorilor săi, nu mai puțin decât credința și ascultarea acestor convertiți la creștinism, în împrejurări atât de potrivnice, alcătuiesc o mustrare față de trândăvia și lipsa de credință în lucrarea de slujire a lui Hristos. Apostolul și conlucrătorii săi ar fi putut argumenta că ar fi fost un lucru zadarnic să cheme la pocăință și la credința în Hristos pe slujitorii lui Nero, supuși, așa cum erau, ispitelor celor mai crunte, înconjurați de piedici grozav de mari și expuși unei împotriviri nemiloase. Chiar dacă ar fi fost convinși în privința adevărului, cum ar fi putut ei să-i dea ascultare? Dar Pavel nu a judecat în felul acesta; în credință, el a prezentat acestor suflete Evanghelia; și printre aceia care au auzit au fost unii care s-au hotărât să asculte de ea cu orice preț. Neținând seama de piedici și primejdii, ei erau gata să primească lumina și să se încreadă în Dumnezeu, care să-i ajute ca lumina lor să lumineze și pe alții.
-466-
Nu numai că au fost câștigați la adevăr, convertiți chiar din casa Cezarului, dar, după convertirea lor, ei au rămas în acea casă. Ei nu se simțeau liberi să-și părăsească posturile datoriei lor, pentru că situațiile din jurul lor nu mai le erau potrivite. Adevărul îi găsise acolo și ei au rămas acolo, pentru ca, prin viața și caracterul lor schimbat, să dea mărturie despre puterea transformatoare a noii credințe.
Este cineva ispitit să facă din împrejurările în care se găsește o scuză de a nu mărturisi pe Hristos? Să cugete la situația ucenicilor din casa Cezarului — decăderea morală a împăratului, desfrâul de la curte. Cu greu ne putem închipui împrejurări mai nefavorabile unei vieți religioase și care să atragă după sine un sacrificiu sau împotriviri mai mari decât acelea în care s-au găsit acești convertiți. Și, cu toate acestea, în mijlocul greutăților și primejdiilor, ei și-au păstrat credincioșia lor. Din pricina piedicilor care par de netrecut, creștinul poate căuta să se scuze de a asculta adevărul așa cum este el în Isus; dar el nu poate aduce nici o scuză care să reziste cercetării. Dacă el ar putea face aceasta, atunci ar dovedi că Dumnezeu este nedrept în aceea că El a stabilit pentru copiii Săi niște condiții de mântuire, pe care ei nu le pot împlini.
-467-
Cel care este hotărât în inima sa să-I slujească lui Dumnezeu va găsi ocazia de a da mărturie pentru El. Greutățile nu vor avea putere să împiedice pe acela care este hotărât să caute mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și neprihănirea Sa. În puterea câștigată prin rugăciune și cercetarea Cuvântului, ei vor umbla după virtute și vor lepăda viciul. Privind la Isus, Începătorul și Desăvârșitorul credinței, care a îndurat împotrivirea păcătoșilor față de Sine, credinciosul va întâmpina curajos defaima și derâderea. Și ajutor și har îndestulător pentru orice împrejurare sunt făgăduite de Acela al cărui cuvânt este adevăr. Brațele Sale veșnice cuprind sufletul care se îndreaptă spre El după ajutor. Ne putem încrede cu toată siguranța în grija Sa, spunând: “Ori de câte ori mă tem, eu mă încred în Tine”. (Psalmii 56, 3.) Dumnezeu Își va împlini făgăduințele față de toți aceia care își pun încrederea în El.
Prin propriul Său exemplu, Mântuitorul a arătat că urmașii Săi pot fi în lume și totuși nu din lume. El a venit nu pentru a Se împărtăși de plăcerile ei amăgitoare, spre a fi stăpânit de obiceiurile ei și a urma practicile ei, ci de a face voia Tatălui Său, să caute și să mântuiască ce era pierdut. Cu această țintă înaintea sa, creștinul poate rămâne nemolipsit în orice împrejurare. Oricare ar fi situația sau împrejurările, mai înalte sau mai umile, el va da pe față puterea adevăratei religii printr-o credincioasă îndeplinire a datoriei.
Nu scutit de încercare, ci în mijlocul ei se dezvoltă caracterul creștin. Dând piept cu refuzul și împotrivirea, urmașul lui Hristos ajunge la o mai mare veghere și la o mai serioasă rugăciune către Ajutorul cel puternic. Cercările cele aspre, îndurate prin harul lui Dumnezeu, dezvoltă răbdare, vigilență, putere morală, cum și o profundă și dăinuitoare încredere în Dumnezeu. Triumful credinței este ceea ce-l face în stare pe cel care o trăiește să sufere și să fie tare; să se supună și astfel să biruiască; să fie dat morții toată ziua și totuși să trăiască; să poarte crucea și astfel să câștige cununa slavei.