43. În Roma

Faptele Apostolilor | Capitolul 43 (bazat pe textele din Faptele apostolilor 28, 11-31 și Epistola către Filimon.)

Odată cu deschiderea navigației, sutașul și întemnițații lui au pornit în călătoria lor mai departe spre Roma. O corabie alexandrină, cu numele “Castor și Polux” iernase în Malta, în drumul ei spre apus, și pe aceasta s-au îmbarcat călătorii. Deși a fost oarecum întârziată de vânturile potrivnice, călătoria s-a terminat totuși cu bine și corabia a aruncat ancora în frumosul port Puzole, de pe coasta Italiei.

În locul acesta erau câțiva creștini și ei au stăruit de apostol să rămână cu ei șapte zile, privilegiu acordat cu bucurie de către sutaș. De când primiseră epistola lui Pavel către cei din Roma, creștinii din Italia au așteptat cu dor o vizită din partea apostolului. Ei nu s-au așteptat însă să-l vadă venind ca întemnițat, însă suferințele lui n-au făcut decât ca el să le fie și mai drag. Distanța de la Puzole la Roma fiind doar de o sută șaptezeci de kilometri și portul fiind în continuă legătură cu metropola, creștinii din Roma au fost informați de apropierea lui Pavel și unii dintre ei au pornit să-i iasă în întâmpinare și să-i spună bun venit.

-448-

În a opta zi de la debarcare, sutașul și întemnițații lui au pornit spre Roma. Plin de bunăvoință, Iuliu a acordat apostolului orice favoare ce stătea în puterea lui s-o facă; însă el nu-i putea schimba starea lui de întemnițat sau să-l libereze de lanțul ce-l lega de ostașul ce-l păzea. Pavel pășea cu o inimă grea către mult așteptata vizită în metropola lumii. Cât de deosebite erau împrejurările de acelea pe care le anticipase el! Oare cum avea el să vestească Evanghelia fiind în lanțuri și stigmatizat? Speranța lui de a câștiga multe suflete la adevăr în Roma părea sortită dezamăgirii.

În cele din urmă, călătorii au ajuns la Forul lui Apiu, la șasezeci de kilometri de Roma. Făcându-și loc prin mulțimile care se îmbulzeau în acest important loc de comunicație, bătrânul cu părul încărunțit, legat în lanțuri împreună cu criminali cu privirea fioroasă, a fost obiectul multor priviri disprețuitoare și subiectul multor glume josnice și batjocoritoare.

Deodată, s-a auzit un strigăt de bucurie și un bărbat s-a desprins din mulțime, căzând pe grumazul întemnițatului, îmbrățișându-l cu lacrimi și plin de bucurie, cum ar fi salutat un fiu pe un tată ce lipsise vreme îndelungată. Iarăși și iarăși scena s-a repetat pe măsură ce, cu ochii strălucind de o iubitoare așteptare, mulți descopereau în întemnițatul în lanțuri pe acela care la Corint, la Filipi, la Efes, le adresase cuvintele vieții.

Cum ucenicii cu multă dragoste se înghesuiau călduros în jurul tatălui lor în Evanghelie, întreaga grupă a ajuns să nu se mai poată mișca. Ostașii devin nerăbdători din pricina întârzierii, totuși ei nu au inima aceea ca să întrerupă această fericită întâlnire; căci și ei învățaseră, de asemenea, să-l respecte și să-l stimeze pe întemnițatul lor. Pe această față obosită și chinuită de dureri, ucenicii au văzut oglindindu-se chipul lui Hristos. Ei l-au asigurat pe Pavel că nu l-au uitat și nici n-au încetat să-l iubească; și că ei îi sunt îndatorați pentru fericita nădejde care le-a însuflețit viața și le-a adus împăcarea cu Dumnezeu. În zelul iubirii lor, ei l-ar fi purtat pe umeri tot drumul până în cetate; dacă li s-ar fi îngăduit să aibă acest privilegiu.

-449-

Puțini își dau seama de însemnătatea acestor cuvinte ale lui Luca, anume că atunci când Pavel i-a văzut pe frații săi “a mulțumit lui Dumnezeu și s-a îmbărbătat”. În mijlocul grupei de credincioși care plângeau și-și dovedeau iubirea și care nu se rușinau de lanțurile lui, apostolul L-a lăudat pe Dumnezeu cu glas tare. Norul de întristare care se lăsase asupra spiritului său dispăruse. Viața lui de creștin fusese o succesiune de încercări, suferințe și dezamăgiri, dar în ceasul acesta el se simțea răsplătit din belșug. Cu pas sigur și cu inima plină de bucurie, el și-a continuat drumul. El nu avea să se plângă de trecut și nici să se teamă de viitor. Știa că-l așteaptă lanțuri și întristări; dar știa, de asemenea, că-i fusese rânduit lui să elibereze suflete de niște lanțuri cu mult mai grozave și el s-a bucurat de suferințele sale pentru cauza lui Hristos.

La Roma, sutașul Iuliu i-a predat pe întemnițații săi căpitanului gărzii palatului. Raportul cel bun pe care el l-a dat despre Pavel împreună cu scrisoarea din partea lui Festus au făcut ca apostolul să fie privit cu bunăvoință de căpitan și, în loc să fie aruncat în închisoare, i s-a îngăduit să locuiască într-o casă aparte, închiriată de el. Deși chiar și acolo era legat cu lanțuri de un ostaș, el avea libertatea să-și primească prieteni și să lucreze pentru înaintarea Împărăției lui Hristos.

-450-

Multor iudei care, cu ani mai înainte, fuseseră alungați din Roma, li s-a îngăduit să se întoarcă, așa că acum se găsea acolo un mare număr dintre ei. Acestora, mai înainte de toate, s-a hotărât Pavel să le prezinte faptele cu privire la el și la lucrarea sa, mai înainte ca vrăjmașii lui să fi avut ocazia să-i învenineze împotriva lui. Deci, la trei zile după sosirea lui în Roma, el a chemat laolaltă pe fruntașii lor și, într-un chip simplu și direct, le-a arătat de ce venise el la Roma ca întemnițat.

“Fraților”, a zis el, “fără să fi făcut ceva împotriva norodului sau obiceiurilor părinților noștri, am fost băgat la închisoare în Ierusalim, și de acolo am fost dat în mâinile romanilor. După ce m-au supus la cercetare, ei aveau de gând să-mi dea drumul, pentru că nu era în mine nici o vină vrednică de moarte. Dar Iudeii s-au împotrivit și am fost silit să cer să fiu judecat de Cezar, fără să am de altfel nici un gând să pârăsc neamul meu. De aceea, v-am chemat să vă văd, și să vorbesc cu voi; căci din pricina nădejdii lui Israel port eu acest lanț”.

El nu a spus nimic despre suferințele pe care le îndurase din partea iudeilor și nici despre repetatele uneltiri de a-l ucide. Cuvintele lui erau marcate de prudență și bunătate. El nu a căutat să câștige de partea sa atenția și simpatia acestora, ci să apere adevărul și să susțină onoarea Evangheliei.

-451-

Drept răspuns, ascultătorii lui au declarat că ei nu primiseră nici o învinuire împotriva lui, prin scrisori publice sau particulare, și că nici unul dintre iudeii care veniseră la Roma nu-l învinuiseră de vreo nelegiuire. De asemenea, ei și-au exprimat o puternică dorință, aceea de a afla motivele credinței în Hristos. Ei au spus: “Știm că partida aceasta pretutindeni stârnește împotrivire”.

Fiindcă ei înșiși doreau lucrul acesta, Pavel le-a cerut să stabilească o zi când el să le prezinte adevărurile Evangheliei. La timpul hotărât au venit mulți. “Pavel le-a vestit Împărăția lui Dumnezeu, le-a adus dovezi, și a căutat să-i încredințeze, prin legea lui Moise și prin Prooroci despre lucrurile privitoare la Isus. Vorbirea ținea de dimineață până seara”. El și-a istorisit propria sa experiență și a prezentat argumente din Scripturile Vechiului Testament cu simplitate, sinceritate și putere.

Apostolul a arătat că religia nu constă din ritualuri și ceremonii, crezuri și teorii. Dacă ar fi așa, atunci omul firesc ar putea să o priceapă prin cercetare, așa cum înțelege lucrurile pământești. Pavel a învățat însă că religia este o forță practică și mântuitoare, un principiu venind în totul de la Dumnezeu, o personală experiență a puterii reînnoitoare a lui Dumnezeu asupra sufletului.

El a arătat cum Moise îndreptase atenția lui Israel asupra lui Hristos, ca fiind Profetul de care aveau să asculte; cum toți profeții au mărturisit despre El, ca fiind marele remediu hotărât de Dumnezeu pentru păcat, Cel nevinovat care avea să poarte păcatele celui vinovat. El nu le-a găsit vină în păzirea de către ei a formelor și ceremoniilor, ci le-a arătat că, în timp ce țineau serviciul ritual cu mare exactitate, ei lepădau pe Acela care era antitipul întregului sistem.

-452-

Pavel a declarat că, în starea lui neconvertită, el Îl cunoscuse pe Hristos nu printr-o legătură personală, ci numai din ideea pe care el, împreună cu alții, și-au făcut-o cu privire la caracterul și lucrarea lui Mesia ce avea să vină. El Îl lepădase pe Isus din Nazaret ca fiind un înșelător, deoarece el nu se potrivea cu ideea pe ca o avea despre El. Dar acum, vederile lui Pavel despre Hristos și lucrarea Lui erau mult mai spirituale și mai înalte; pentru că el fusese convertit. Apostolul i-a asigurat că el nu li-l prezintă pe Hristos după trup. Irod Îl văzuse pe Hristos cât Acesta fusese în trupul naturii umane; Anania Îl văzuse; Pilat, preoții și mai marii norodului Îl văzuseră; ostașii romani Îl văzuseră. Dar ei nu L-au văzut ca Răscumpărătorul proslăvit. Pentru a înțelege pe Hristos prin credință, pentru a avea o cunoștință spirituală despre El, era mult mai de dorit să-L cunoști personal așa cum a fost El pe pământ. Comuniunea cu Hristos de care se bucura acuma Pavel era mult mai apropiată, mult mai dăinuitoare decât o simplă tovărășie pământească și omenească.

Când Pavel a vorbit despre ceea ce știa și mărturisea despre ceea ce el văzuse cu privire la Isus din Nazaret, ca nădejdea lui Israel, cei care căutau cu sinceritate adevărul, se convingeau. Însă asupra unor minți, cuvintele sale au făcut o impresie care nu avea să se șteargă niciodată. Alții însă au refuzat cu încăpățânare să primească mărturia clară a Scripturilor, chiar când ea le era prezentată de unul care avea iluminarea deosebită a Duhului Sfânt. Ei nu puteau să-i combată argumentele, dar au refuzat să primească concluziile lui.

-453-

Au trecut multe luni de la sosirea lui Pavel la Roma până ce iudeii din Ierusalim au apărut în persoană să-și prezinte învinuirile împotriva întemnițatului. În repetate rânduri, ei fuseseră zădărniciți în planurile lor; și acum că Pavel avea să fie judecat înaintea celui mai înalt tribunal al Imperiului Roman, ei nu doreau să riște o altă înfrângere. Lisias, Felix, Festus și Agripa declaraseră cu toții că sunt convinși de nevinovăția lui. Vrăjmașii lui Pavel puteau spera să aibă vreun câștig de cauză, căutând ca prin intrigă să-l influențeze pe împărat în favoarea lor. Zăbovirea avea menirea să ajute scopului lor și, în același timp, le-ar fi dat răgaz să desăvârșească și să-și execute planurile; de aceea, ei au așteptat să treacă o vreme mai înainte de a-și aduce în persoană învinuirile împotriva apostolului.

În providența lui Dumnezeu, această întârziere a avut ca rezultat înaintarea Evangheliei. Prin bunăvoința acelora care-l aveau în grijă pe Pavel, i se îngăduise să locuiască într-o casă spațioasă unde putea să se întâlnească liber cu prietenii lui și unde, de asemenea, putea prezenta zilnic adevărul acelora care veneau să audă. Astfel, timp de doi ani, el a continuat lucrarea, “propovăduind Împărăția lui Dumnezeu și învăța pe oameni cu toată îndrăzneala și fără nici o piedică, cele privitoare la Domnul Isus Hristos”.

În acest timp, bisericile pe care el le întemeiase în multe țări nu fuseseră uitate. Dându-și seama de primejdiile care îi amenințau pe convertiții la noua credință, apostolul a căutat ca, pe cât îi era cu putință, să le împlinească nevoile prin scrisori de avertizare și sfaturi practice. Și, din Roma, el a trimis slujitori consacrați să lucreze nu numai pentru aceste biserici, ci și în câmpuri pe care el nu le vizitase. Acești lucrători, ca păstori înțelepți, au întărit lucrarea așa de bine începută de Pavel; și apostolul, fiind mereu informat, prin continua legătură cu ei, despre mersul lucrurilor ca și despre primejdiile ce amenințau bisericile, putea să aibă o înțeleaptă supraveghere peste tot.

-454-

Astfel, deși în mod vădit era împiedicat de la lucrarea activă, Pavel exercita o mai întinsă și mai dăinuitoare influență decât dacă ar fi fost liber să călătorească prin biserici ca în anii de mai înainte. Ca întemnițat al Domnului, el a avut o mai trainică influență asupra iubirii fraților lui; și cuvintele sale, scrise de unul care se găsea în lanțuri pentru Hristos, impuneau o mai mare atenție și un mai mare respect decât au avut atunci când el se găsea personal printre ei. Numai după ce Pavel a fost luat dintre ei, numai atunci necredincioșii și-au dat seama cât de grele au fost poverile pe care el le purtase pentru ei. Până aici, ei se dăduseră în mare măsură înapoi de la purtarea de răspunderi și sarcini, scuzându-se că le lipsește înțelepciunea, tactul și energia lui neînfrântă; acum însă, lăsați în neexperiența lor să învețe lecțiile de care se feriseră, ei au prețuit avertizările, sfaturile și îndrumările lui, deși nu prețuiseră lucrarea lui personală. Și, aflând despre curajul și credința lui în timpul îndelungatei sale întemnițări, ei au fost treziți la o mare credincioșie și la un mai mare zel pentru lucrarea lui Hristos.

Printre ajutoarele lui Pavel la Roma erau mulți dintre primii lui tovarăși și conlucrători. Luca, “doctorul prea iubit”, care îl însoțise în călătoria sa la Ierusalim, în timpul celor doi ani de întemnițare la Cezarea, cum și în tot timpul primejdioasei călătorii la Roma, era încă și acum cu el.

-455-

Timotei slujea, de asemenea, spre mângâierea și ajutarea lui. Tihic, “fratele prea iubit și slujitorul credincios, tovarășul meu de slujbă în Domnul”, a stat în chip nobil alături de apostol. Dima și Marcu erau, de asemenea, cu el. Aristarh și Epafra erau tovarășii lui de temniță. (Coloseni 4, 7-14.)

De la primii ani ai vieții sale de credință și până acum, experiența creștină a lui Marcu a devenit mai profundă. Studiind mai de aproape viața și moartea lui Hristos, el dobândise vederi mai clare despre lucrarea Mântuitorului, despre truda și luptele ei. Citind în rănile din mâinile și picioarele lui Hristos semnele slujirii Sale pentru omenire și până unde a trebuit să meargă lepădarea Sa de Sine pentru a salva pe cel pierdut și pieritor, Marcu era gata să-L urmeze pe Maestru pe calea sacrificiului de sine. Acum, împărtășind soarta lui Pavel întemnițatul, el a înțeles mai bine decât oricând mai înainte că este un câștig nespus de mare a-L câștiga pe Hristos și este o pierdere de nedescris a câștiga lumea, dar a pierde sufletul pentru a cărui mântuire a fost vărsat sângele lui Hristos. În fața încercărilor și a împotrivirilor grele, Marcu a continuat să rămână statornic, un înțelept și iubit ajutor al apostolului.

Dima, statornic pentru o vreme, a părăsit după un timp lucrarea lui Hristos. Referindu-se la aceasta, Pavel a scris: “Dima, din dragoste pentru lumea de acum, m-a părăsit”. (2 Timotei 4, 10.) Pentru un câștig lumesc, Dima a dat în schimb orice înaltă și nobilă considerație. Ce schimb miop! Având numai bogăția sau cinstea lumească, Dima era cu adevărat sărac, ori cu cât s-ar fi putut lăuda el că i-ar aparține; în timp ce Marcu, alegând să sufere de dragul lui Hristos, poseda bogățiile veșnice, fiind socotit în ceruri ca moștenitor al lui Dumnezeu și un împreună moștenitor cu Fiul Său.

-456-

Printre cei care își predaseră inimile lui Dumnezeu în urma lucrării lui Pavel în Roma era și Onisim, un sclav păgân care păgubise pe stăpânul său, Filimon, un credincios creștin din Colose, și fugise la Roma. În bunătatea inimii sale, Pavel a căutat să ușureze sărăcia și nenorocirea sărmanului fugar și apoi s-a străduit să facă să strălucească lumina adevărului în mintea lui întunecată. Onisim a ascultat cuvintele vieții, și-a mărturisit păcatele și a fost convertit la credința lui Hristos.

Onisim s-a făcut iubit de Pavel prin pioșia și sinceritatea sa și nu mai puțin prin grija iubitoare față de tot ce avea nevoie apostolul, cât și prin râvna lui în înaintarea lucrării Evangheliei. Pavel a văzut în el trăsături de caracter care aveau să facă din el un bun ajutor în lucrarea misionară, și l-a sfătuit să se întoarcă fără întârziere la Filimon, să-i ceară iertare și să facă planuri pentru viitor. Apostolul a făgăduit că va răspunde el pentru suma de bani de care fusese păgubit Filimon. Fiind aproape să-l trimită pe Tihic cu scrisori către diferitele biserici din Asia Mică, el a trimis și pe Onisim cu el. Era o cercare foarte grea pentru acest serv, ca să se dea singur în mâna stăpânului pe care-l păgubise, însă el fusese convertit pe deplin și nu s-a dat în lături de la datoria sa.

Pavel i-a încredințat lui Onisim o scrisoare către Filimon, în care, cu tactul și bunătatea lui obișnuită, apostolul a intervenit, pledând cauza sclavului pocăit, și și-a exprimat dorința de a se mai folosi de serviciile lui și pe viitor. Scrisoarea a început cu o salutare plină de iubire adresată lui Filimon ca prieten și împreună lucrător:

-457-

“Har și pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, și de la Domnul nostru Isus Hristos! Mulțumesc totdeauna Dumnezeului meu, ori de câte ori îmi aduc aminte de tine în rugăciunile mele, pentru că am auzit despre credința pe care o ai în Domnul Isus și dragostea față de toți sfinții. Îl rog ca această părtășie a ta la credință să se arate prin fapte, care să dea la iveală tot binele ce se face între noi în Hristos”. Apostolul i-a reamintit lui Filimon că fiecare gând bun și fiecare trăsătură de caracter pe care o avea se datora harului lui Hristos; numai aceasta îl făcea să se deosebească de cel stricat și păcătos. Același har poate face dintr-un criminal decăzut un copil al lui Dumnezeu și un folositor lucrător al Evangheliei.

Pavel ar fi putut insista față de Filimon asupra datoriei lui de creștin; însă el a ales mai bine limbajul rugăminții: “Așa cum sunt, bătrânul Pavel; iar acum întemnițat pentru Hristos Isus. Te rog pentru copilul meu, pe care l-am născut în lanțurile mele: pentru Onisim, care altădată ți-a fost nefolositor, dar care acum îți va fi folositor și ție și mie”.

Apostolul îi cerea lui Filimon ca, având în vedere convertirea lui Onisim, să primească pe sclavul pocăit ca pe propriul său copil, dovedindu-i o asemenea iubire, încât acesta să aleagă să locuiască împreună cu stăpânul lui de mai înainte, “nu ca pe un rob, ci mult mai pe sus decât un rob: ca pe un frate prea iubit”. El și-a exprimat dorința de a-l reține pe Onisim, deoarece era unul care îl putea ajuta în lanțurile sale, după cum ar fi făcut chiar și Filimon, totuși, el nu-i dorea serviciile decât numai dacă Filimon, din propria lui voință, l-ar fi eliberat pe sclav.

Apostolul știa bine asprimea cu care stăpânii se purtau față de sclavii lor, și mai știa, de asemenea, că Filimon era foarte mânios din pricina purtării servului său. El îi scrisese într-un fel ca să-i trezească cele mai adânci și mai calde simțăminte de creștin. Convertirea lui Onisim făcuse din el un frate de credință, și orice pedeapsă aplicată acestui nou convertit avea să fie privită de Pavel ca și cum i s-ar fi aplicat lui.

-458-

Pavel a propus, de bunăvoie, ca să plătească el datoria lui Onisim pentru ca cel vinovat să fie cruțat de rușinea pedepsirii și iarăși să se poată bucura de privilegiile pe care le pierduse. “Dacă mă socotești dar ca prieten al tău”, scrie el lui Filimon, “primește-l ca pe mine însumi. Și, dacă ți-a adus vreo vătămare sau îți este dator cu ceva, pune aceasta în socoteala mea. Eu, Pavel, ‘voi plăti’ — scriu cu mâna mea”.

Ce potrivită ilustrare a iubirii lui Hristos față de păcătosul pocăit! Servul care își jefuise stăpânul nu avea nimic cu care să despăgubească. Păcătosul care jefuise pe Dumnezeu de ani de slujire nu avea cu ce să-și achite datoria. Isus S-a așezat între păcătos și Dumnezeu, spunând: Eu voi plăti datoria. Păcătosul să fie cruțat. Voi suferi Eu în locul lui.

După ce s-a oferit să ia asupra sa datoria lui Onisim, Pavel i-a amintit lui Filimon cât de mult îi datora el însuși apostolului. El îi datora ființa sa, pe sine însuși, deoarece Dumnezeu îl făcuse pe Pavel instrumentul convertirii lui. Apoi, printr-un apel plin de iubire și căldură, apostolul l-a rugat fierbinte pe Filimon ca, așa după cum prin facerile lui de bine înviorase pe sfinți, tot la fel el să învioreze spiritul apostolului prin împlinirea acestei pricini de bucurie. “Bizuit pe ascultarea ta”, adaugă el, “știu că vei face chiar mai mult decât îți zic”.

-459-

Scrisoarea lui Pavel către Filimon arată influența Evangheliei asupra legăturilor dintre stăpân și serv. Sclavia era o instituție statornicită în întreg Imperiul Roman și în multe din bisericile pentru care lucrase Pavel se găseau atât stăpâni, cât și sclavi. În orașe, unde sclavii deseori întreceau cu mult numărul populației libere, legi grozav de aspre erau socotite ca necesare pentru a-i ține în supunere. Câte un roman bogat era, deseori, stăpânul a sute de sclavi, de diferite ranguri și cu educație și talente diferite. Având deplină putere asupra sufletelor și trupurilor acestor neputincioase ființe, el putea să le aplice orice suferință pe care o alegea. Dacă unul dintre ei, din răzbunare sau voind să se apere, îndrăznea să ridice o mână împotriva stăpânului său, întreaga familie a vinovatului putea să fie sacrificată în chip nemilos. Cea mai neînsemnată greșeală, vină sau nebăgare de seamă era deseori pedepsită fără îndurare.

Unii stăpâni, mai omenoși decât alții, erau mai îngăduitori față de servii lor; însă marea majoritate a bogaților și nobililor, dedați fără frâu satisfacerii plăcerilor desfrânate, pasiunilor și mâncării, făceau din sclavii lor victimele nenorocite ale capriciului și tiraniei. Tendința întregului sistem era deznădăjduit de degradatoare.

Nu era lucrarea apostolului aceea de a răsturna în chip nejudecat sau dintr-o dată ordinea statornicită a societății. A fi încercat aceasta ar fi însemnat să împiedice succesul Evangheliei. Însă el a învățat anumite principii care loveau chiar la temelia sclaviei și care, dacă ar fi fost puse în practică, cu siguranță că ar fi subminat întreg sistemul. “Unde este Duhul Domnului, acolo este slobozenia” (2 Corinteni 3, 17), a declarat el. Odată convertit, sclavul devine un membru al trupului lui Hristos și deci avea să fie iubit și tratat ca un frate, un împreună moștenitor cu stăpânul său al binecuvântărilor lui Dumnezeu și al privilegiilor Evangheliei. Pe de altă parte, servilor le era dat sfatul să-și împlinească datoriile “nu numai când sunteți sub ochii lor, ca și cum ați vrea să plăceți oamenilor, ci ca niște robi ai lui Hristos, care fac din inimă voia lui Dumnezeu”. (Efeseni 6, 6.)

-460-

Creștinismul face o legătură de strânsă unire între stăpân și sclav, împărat și supus, slujitor al Evangheliei și păcătos decăzut care a găsit în Hristos curățirea de păcat. Ei au fost spălați în același sânge, înviorați de același Duh și ei sunt făcuți una cu Isus Hristos.