Faptele Apostolilor | Capitolul 42 (bazat pe textele din Faptele apostolilor 27; 28, 1-10.)
În cele din urmă, Pavel se afla în drumul său spre Roma. “După ce s-a hotărât să plecăm cu corabia în Italia”, scrie Luca, “pe Pavel și pe alți câțiva întemnițați i-au dat pe mâna unui sutaș al cetei de ostași, Augusta, numit Iuliu. Ne-am suit într-o corabie de la Adramit, care avea să meargă pe coasta Asiei, și am pornit. Aveam cu noi pe Aristarh Macedoneanul din Tesalonic”.
În primul secol al erei creștine, călătoria pe mare era însoțită de greutăți și primejdii deosebite. Marinarii navigau în mare parte conducându-se după poziția soarelui și a stelelor; și, când acestea nu apăreau și erau semne de furtună, proprietarii corăbiilor se temeau să se avânte în largul mării. Într-o anumită perioadă a anului, era aproape cu neputință să se navigheze în siguranță.
Apostolul Pavel era acum chemat să îndure experiențele pline de încercări care aveau să fie partea lui ca întemnițat în lanțuri în timpul acestei lungi și obositoare călătorii spre Italia. Un lucru a ușurat foarte mult povara soartei sale — i s-a îngăduit să fie însoțit de Luca și Aristarh. Mai târziu, în epistola sa către Coloseni, el se referea la acesta din urmă numindu-L “tovarășul meu de temniță” (Coloseni 4, 10); Aristarh a ales să se împărtășească de întemnițarea lui Pavel, pentru ca astfel să-i poată fi de ajutor în suferințele lui.
-440-
Călătoria a început foarte bine. În ziua următoare, ei au aruncat ancora în portul Sidon. Aici, sutașul Iuliu “care se purta omenos cu Pavel”, fiind informat că în locul acela erau creștini, “i-a dat voie să meargă pe la prietenii săi, și să fie îngrijit de ei”. Această îngăduință a fost foarte mult apreciată de apostol, a cărui sănătate lăsa de dorit.
Părăsind Sidonul, corabia a întâmpinat vânturi potrivnice; și fiind abătută din drumul ei, înaintarea se făcea încet. La Mira, în provincia Licia, sutașul a găsit o mare corabie alexandrină, ce avea ca destinație coasta Italiei, și și-a mutat de îndată întemnițații pe ea. Însă vânturile erau încă potrivnice și înaintarea corăbiei se făcea cu greu. Luca scria: “Timp de mai multe zile, am mers încet cu corabia, și nu fără greutate am atins înălțimea Cnid, unde nu ne-a lăsat vântul să ne oprim. Am trecut pe la capătul Cretei, alături de Salmona. De-abia am mers cu corabia la marginea insulei, și am ajuns într-un loc numit Limanuri bune”.
În portul Limanuri bune ei au fost siliți să rămână mai multă vreme, așteptând vânturi prielnice. Iarna se apropia cu grăbire, “călătoria pe mare se făcea primejdioasă”; și cei care aveau conducerea corăbiei a trebuit să renunțe la nădejdea de a ajunge la destinație mai înainte ca sezonul de călătorit pe mare să se fi închis pentru anul acela. Singura problemă asupra căreia trebuia să hotărască acum era aceea dacă să rămână la Limanuri bune sau să încerce a atinge un port mai prielnic în care să ierneze.
-441-
Problema aceasta a fost discutată cu multă seriozitate și, în cele din urmă, a fost adusă de sutaș înaintea lui Pavel, care câștigase respectul atât al marinarilor, cât și al ostașilor. Fără nici o ezitare, apostolul i-a sfătuit să rămână acolo unde erau. “Oamenilor”, le-a zis el, “călătoria văd că nu se va face fără primejdie și fără multă pagubă, nu numai pentru încărcătură și pentru corabie, dar chiar și pentru viețile noastre”. Însă “cârmaciul și stăpânul corăbiei”, cum și majoritatea dintre călători și echipaj n-au vrut să primească sfatul. Fiindcă portul în care ancorase “nu era bun de iernat, cei mai mulți au fost de părere să plece cu corabia de acolo, ca să încerce să ajungă la Fenix, liman din Creta, așezat spre miazăzi-apus și spre miazănoapte-apus, ca să ierneze acolo”.
Sutașul a hotărât să urmeze părerea majorității. Prin urmare, când “începuse să sufle un vânt ușor de la miazăzi”, au pornit cu corabia din Limanuri bune, în nădejdea că în curând aveau să ajungă în portul dorit. “Dar, nu după multă vreme, s-a dezlănțuit … un vânt furtunos”; “corabia a fost luată de el, fără să poată lupta împotriva vântului”.
Zvârlită de furtună, corabia a trecut pe lângă mica insulă Clauda, și, la adăpostul ei, marinarii s-au pregătit pentru ceva mai rău. Barca de salvare, singurul mijloc de scăpare în caz că corabia s-ar scufunda, era pe apă, legată de un odgon și în primejdie de a fi în fiece clipă sfărâmată în bucăți. Prima lor lucrare a fost să ridice barca la bord. S-au luat apoi toate măsurile pentru a întări corabia și a o pregăti să înfrunte furtuna. Scurta ocrotire oferită lor de mica insulă nu le-a folosit prea mult, căci au ajuns din nou pradă deplinei furii a furtunii.
-442-
Toată noaptea a urlat furtuna și, cu toate măsurile ce fuseseră luate, corabia a început să ia apă printr-o spărtură. “A doua zi au început să arunce în mare încărcătură din corabie”. Noaptea a venit din nou, însă vântul n-a încetat. Corabia bătută de vânt, cu catargul rupt și cu pânzele sfâșiate, era azvârlită încoace și încolo de furia vântului. În fiecare minut, se părea că scândurile corăbiei ce trosneau aveau să cedeze din cauza clătinării și smuciturilor la care erau supuse din pricina furtunii. Spărtura creștea repede și atât călătorii, cât și echipajul lucrau continuu la pompe. Nu era nici o clipă de odihnă pentru nimeni de pe bord. “A treia zi”, scrie Luca, “noi, cu mâinile noastre, am lepădat uneltele corăbiei. Soarele și stelele nu s-au văzut mai multe zile și furtuna era atât de puternică, încât la urmă pierdusem orice nădejde de scăpare”.
Timp de paisprezece zile, ei au fost împinși de valuri sub un cer fără soare și fără stele. Apostolul, el însuși suferind din punct de vedere fizic, avea cuvinte de nădejde pentru cea mai întunecoasă oră, cum și o mână de ajutor în orice situație. Prin credință, el a prins cu tărie brațul Puterii Infinite și inima lui s-a încrezut în Dumnezeu. Cât despre sine, nu avea nici o teamă; el știa că Dumnezeu avea să-l cruțe pentru a da mărturie la Roma despre adevărul lui Hristos. Însă inima lui suspina plină de milă pentru sufletele sărmane din jurul lui, păcătoase, decăzute și nepregătite să moară. În timp ce se ruga cu multă căldură lui Dumnezeu, ca viețile lor să le fie cruțate, i s-a descoperit că rugăciunea i-a fost ascultată.
-443-
Folosind un moment de potolire a furtunii, Pavel s-a suit pe covertă și, ridicându-și glasul, a zis: “Oamenilor, trebuia să mă fi ascultat și să nu fi pornit cu corabia din Creta, ca să fi scăpat de această primejdie și de această pagubă. Acum vă sfătuiesc să fiți cu voie bună; pentru că nici unul din voi nu va pieri; și nu va fi altă pierdere decât a corăbiei. Un înger al Dumnezeului, al căruia sunt eu, și căruia Îi slujesc, mi s-a arătat azi noapte, și mi-a zis: ‘Nu te teme, Pavele; tu trebuie să stai înaintea Cezarului; și iată că Dumnezeu ți-a dăruit pe toți cei ce merg cu corabia împreună cu tine’. De aceea, oamenilor, liniștiți-vă, căci am încredere în Dumnezeu că se va întâmpla așa cum mi s-a spus. Dar trebuie să dăm peste un ostrov.”
La auzul acestor cuvinte, speranța a reînviat. Atât călătorii, cât și echipajul s-au trezit din apatia lor. Mai era încă mult de făcut și orice lucrare ce le sta în putere să o facă trebuia împlinită pentru a evita distrugerea.
În a paisprezecea noapte de zbucium pe valurile negre și învolburate, “pe la miezul nopții”, marinarii, auzind trosnituri de scânduri rupte, “au bănuit că se apropie de pământ. Au măsurat adâncimea apei și au găsit douăzeci de stânjeni; au mers puțin mai departe, au măsurat-o din nou, și au găsit cincisprezece stânjeni. De teamă să nu se lovească de stânci”, scrie Luca, “au aruncat patru ancore înspre cârma corăbiei, și doreau să se facă ziuă”.
La revărsatul zorilor, au întrezărit slab conturul unei coaste învăluite de furtună, însă nu putea fi văzut nici un semn terestru cunoscut. Atât de întunecos părea viitorul, încât marinarii păgâni, pierzând orice curaj, “căutau să fugă din corabie” și, prefăcându-se că fac pregătiri să arunce “ancorele înspre partea dinainte a corăbiei”, ei își coborâseră deja barca de salvare, când Pavel, înțelegând planul lor josnic, a spus sutașului și ostașilor: “Dacă oamenii aceștia nu vor rămânea în corabie, nu puteți fi scăpați”. De îndată “ostașii au tăiat funiile bărcii și au lăsat-o să cadă jos”, în apă.
-444-
Momentul cel mai critic le stătea încă înainte. Din nou apostolul le-a adresat cuvinte de încurajare și i-a îndemnat pe toți, atât pe marinari, cât și pe călători să ia și să mănânce, zicând: “Astăzi sunt patrusprezece zile, de când stați mereu de veghe, și n-ați luat nimic de mâncare în gură. De aceea vă rog să mâncați, căci lucrul acesta este pentru scăparea voastră; și nu vi se va pierde nici un fir de păr din cap”.
“După ce a spus aceste vorbe, a luat pâine, a mulțumit lui Dumnezeu, înaintea tuturor, a frânt-o, și a început să mănânce”. Atunci, obosita și descurajata grupă de două sute șaptezeci și cinci de suflete, care, dacă nu ar fi fost Pavel, ar fi ajuns la disperare, s-a alăturat apostolului, începând să mănânce. “După ce s-au săturat, au ușurat corabia, aruncând grâul în mare”.
De acum, lumina zilei se arătase deplin, dar ei nu puteau vedea nimic după care să-și dea seama unde se află. Totuși, “au văzut de departe un golf, care avea maluri nisipoase, și au hotărât să împingă corabia într-acolo, dacă va fi cu putință. Au tăiat ancorele, ca să le sloboade în mare, și au slăbit în același timp funiile cârmelor; apoi au ridicat ventrila cea mică după suflarea vântului, și s-au îndreptat spre mal. Dar au dat peste o limbă de pământ, unde s-a înfipt corabia; și partea dinainte a corăbiei s-a împlântat și stătea neclintită, pe când partea dinapoi a început să se rupă de izbitura valurilor”.
-445-
Pavel și ceilalți întemnițați erau acum amenințați de o soartă mult mai de temut decât naufragiul. Ostașii și-au dat seama că, în timp ce vor căuta să ajungă la țărm, le va fi cu neputință să-i păzească pe întemnițații care le fuseseră dați în grijă. Fiecare persoană avea să fie lăsată să facă tot ce putea spre a se salva. Totuși, dacă vreunul dintre întemnițați ar fi lipsit, viața celor care erau răspunzători de ei ar fi fost primejduită. De aceea, ostașii au fost de părere să omoare pe toți întemnițații. Legea romană aproba acest procedeu crud, și planul ar fi fost executat de îndată, dacă nu ar fi fost vorba de cineva față de care toți erau la fel de mult îndatorați. Sutașul Iuliu știa că Pavel fusese instrumentul prin care viața tuturor celor de la bord fusese salvată și, mai mult, convins fiind că Domnul era cu el, se temea să-i facă vreun rău. De aceea, “a poruncit ca cei ce pot înota să se arunce de pe corabie în apă, și să iasă cei dintâi la pământ; iar ceilalți să se așeze unii pe scânduri, iar alții pe frânturi de corabie și așa s-a făcut că au ajuns toți teferi la uscat”. Când s-a făcut apelul, nu a lipsit nici unul.
Echipajul naufragiat a fost primit cu bunăvoință de locuitorii barbari de pe Malta. “Ne-au primit pe toți la un foc mare”, scrie Luca, “pe care-l aprinseseră din pricină că ploua, și se lăsase un frig mare”. Pavel se găsea printre aceia care erau activi în a ajuta ca ceilalți să se simtă bine. Strângând “o grămadă de mărăcini” și punându-i pe foc, “o năpârcă a ieșit afară din pricina căldurii și s-a lipit de mâna lui”. Cei care stăteau lângă el au fost cuprinși de groază; și datorită lanțului pe care-l purta și-au dat seama că Pavel era un întemnițat și au spus între ei: “Cu adevărat că omul acesta este un ucigaș, căci ‘Dreptatea’ nu vrea să-l lase să trăiască, măcar că a fost scăpat din mare”. Dar Pavel a scuturat năpârca în foc și nu a simțit nici un rău. Cunoscând natura sa veninoasă, oamenii se așteptau în fiecare clipă să-l vadă căzând jos într-o teribilă agonie. “Dar, după ce au așteptat mult și au văzut că nu i se întâmplă nimic, și-au schimbat părerea și ziceau că este un zeu”.
-446-
În timpul celor trei luni cât grupa de pe corabie a rămas la Malta, Pavel și conlucrătorii săi au folosit multe ocazii de a predica Evanghelia. Domnul a lucrat prin ei într-un mod deosebit de minunat. Datorită lui Pavel, întreaga grupă de naufragiați a fost tratată cu multă bunăvoință; au fost împlinite toate lipsurile lor, și, la părăsirea Maltei, au fost aprovizionați din belșug cu tot ce le trebuia pentru călătorie. Întâmplările principale din timpul șederii lor sunt redate pe scurt de Luca în felul următor:
“În împrejurimi erau moșiile mai marelui ostrovului, numit Publius. El ne-a primit și ne-a ospătat cu cea mai mare bunăvoință trei zile. Tatăl lui Publius zăcea atunci în pat, bolnav de friguri și de urdinare. Pavel s-a dus la el, s-a rugat, a pus mâinile peste el, și l-a vindecat. Atunci au venit și ceilalți bolnavi din ostrovul acela, și au fost vindecați. Ni s-a dat mare cinste, la plecarea noastră cu corabia ne-au dat tot ce ne trebuia”.