Continuare
Adunări de tabără
Vineri seara, pe la orele opt, am ajuns la Boston. A doua zi am luat primul tren spre Groveland. Când am ajuns la locul taberei, ploua de-a binelea. Pastorul Haskell lucrase fără răgaz până atunci și au fost raportate adunări excelente. Pe teren erau patruzeci și șapte de corturi, în afară de trei corturi mari, cel pentru adunare fiind de 25/38 metri ca dimensiuni. Adunările din Sabat au fost de cel mai profund interes. Biserica a fost reînviorată și întărită, în timp ce păcătoșii și cei care au alunecat au fost treziți să-și dea seama de primejdia în care se aflau.
-279-
Duminică dimineața, vremea mai era încă închisă, dar înainte de timpul de adunare a poporului, soarele strălucea. Bărcile și trenurile și-au descărcat încărcătura vie pe teren; veneau cu miile. Pastorul Smith a vorbit în cursul dimineții despre problema răsăriteană. Subiectul a trezit un interes deosebit, și poporul a ascultat cu cea mai serioasă atenție. După-masă mi-a fost greu să-mi fac drum spre amvon prin mulțimea care stătea în picioare. Când am ajuns la el, o mare de capete se afla în fața mea. Cortul uriaș era plin și mii stăteau pe afară, dând naștere la un perete viu cu grosimea de câțiva metri. Plămânii și gâtul mă dureau foarte tare, dar totuși am crezut că Dumnezeu mă va ajuta cu această ocazie atât de importantă. Vorbind, oboseala și durerea au fost uitate, când mi-am dat seama că vorbeam unor oameni care n-au luat cuvintele mele ca pe niște povești fără temei. Cuvântarea a durat cam o oră și tot timpul i-a fost acordată cea mai mare atenție. În timp ce se cânta imnul de încheiere, funcționari de la Clubul de Reformă și Temperanță din Haverhill m-au solicitat, ca și cu un an mai înainte, să vorbesc luni seara înaintea membrilor asociației lor. Fiind programată să vorbesc la Danvers, a trebuit să refuz invitația.
Luni dimineața am avut o oră de rugăciune în cortul nostru, pentru refacerea soțului meu. Am prezentat cazul lui înaintea Marelui Medic. A fost o întâlnire prețioasă; pacea cerului a coborât asupra noastră. Cuvintele acestea mi-au venit cu putere în minte: “Și ceea ce câștigă biruința asupra lumii este credința noastră”. Cu toții am simțit binecuvântarea lui Dumnezeu odihnindu-se asupra noastră. Apoi ne-am adunat în cortul cel mare; soțul meu era împreună cu noi și a vorbit un timp scurt, rostind cuvinte prețioase dintr-o inimă calmă și cu fața strălucind de un adânc simțământ de îndurare și de bunătate a lui Dumnezeu. El s-a străduit să-i facă pe cei ce credeau adevărul să înțeleagă că este privilegiul lor să primească asigurarea harului lui Dumnezeu în inimile lor și că marile adevăruri pe care noi le credem trebuie să sfințească viața, să înnobileze caracterul și să aibă o influență salvatoare asupra lumii. Ochii înlăcrimați ai oamenilor arătau că inimile lor au fost mișcate și muiate prin aceste explicații.
-280-
Apoi am reluat lucrarea de acolo de unde am lăsat-o în Sabat; dimineața a fost folosită pentru lucrarea specială pentru păcătoși și cei care s-au abătut, dintre care două sute au venit în față pentru rugăciune, întinzându-se ca vârstă de la copilul de zece ani până la oameni, bărbați și femei, cărunți. Dintre aceștia, mai multe zeci au pornit pe o astfel de cale pentru prima dată în viață. În după-amiaza zilei, au fost botezate treizeci și opt de persoane și un număr asemănător și-au amânat botezul până se vor întoarce la casele lor.
Luni seara, împreună cu pastorul Canright și alți câțiva, am luat trenul pentru Danvers. Soțul meu n-a fost în stare să mă însoțească. Atunci când am fost eliberată de apăsarea imediată a adunării de tabără, mi-am dat seama că eram bolnavă și slăbită; dar trenul ne ducea repede spre întâlnirea din Danvers. Aici trebuia să stau în fața unor oameni cu totul străini, ale căror minți fuseseră vătămate de rapoarte false și calomnii. M-am gândit că, dacă aș avea putere în plămâni, claritate în glas și liberare de durerea de inimă, I-aș fi foarte recunoscătoare lui Dumnezeu. Aceste gânduri și simțăminte le-am păstrat pentru mine și, în mare întristare, dar în tăcere, am strigat către Dumnezeu, căci eram prea obosită să-mi adun gândurile în cuvinte legate; simțeam însă că trebuie să am ajutor și l-am cerut din toată inima mea. Dacă trebuia să vorbesc în seara asta, aveam nevoie de putere fizică și mintală. În rugăciunea mea tainică spuneam mereu: “Sufletul meu neajutorat se ține de Tine. Ah, Dumnezeule, Eliberatorul meu, nu mă părăsi în acest ceas al nevoii mele.”
Pe măsură ce se apropia timpul de adunare, spiritul meu se lupta în rugăciune chinuitoare pentru tărie și putere de la Dumnezeu. După ce s-a cântat ultimul imn, am mers la amvon. Stăteam în picioare slăbită, știind că dacă într-o oarecare măsură succesul ar fi însoțit lucrarea mea, acesta avea să fie prin tăria Celui Puternic. Când am început să vorbesc, Duhul lui Dumnezeu a venit asupra mea. L-am simțit asupra inimii mele ca un șoc electric și toată durerea a fost de îndată îndepărtată. Suferisem de o durere mare a nervilor din creier; și aceasta a fost întru totul îndepărtată. Brațul stâng și mâna deveniseră aproape de nefolosit, ca urmare a durerii cardiace, dar sensibilitatea naturală era acum refăcută. Mintea îmi era clară, iar sufletul era plin de lumina și iubirea lui Dumnezeu. Îngerii lui Dumnezeu păreau a fi, de fiecare parte, ca un zid de foc.
-281-
Cortul era plin și cam două sute de persoane stăteau pe dinafara lui, neputând găsi loc înăuntru. Eu am vorbit din cuvintele lui Hristos, ca răspuns la întrebarea pusă de cărturar despre cea mai mare poruncă din Lege: “Să iubești pe Domnul, Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, și cu tot cugetul tău”. Binecuvântarea lui Dumnezeu a rămas asupra mea, și durerea și slăbiciunea m-au părăsit. În fața mea se afla un popor pe care era posibil să nu-l mai reîntâlnesc până la judecată, iar dorința pentru mântuirea lor m-a făcut să vorbesc cu zel și în temere de Dumnezeu, ca să pot fi eliberată de sângele lor. Efortul meu, timp de o oră și zece minute, a fost însoțit de o mare libertate. Isus a fost ajutorul meu și Numelui Său i se cuvine toată slava. Asistența a fost foarte atentă.
Marți ne-am întors la Groveland, spre a afla că adunarea de tabără se împrăștia, corturile fiind demontate, iar frații își luau rămas bun și erau gata să urce în tren pentru a se întoarce la casele lor. Aceasta a fost una dintre cele mai bune adunări de tabără la care am participat vreodată. Înainte de a părăsi terenul, pastorii Canright și Haskell, soțul meu, sora Ings și cu mine am căutat un loc retras într-un crâng și ne-am unit în rugăciune pentru ca binecuvântarea sănătății și a harului lui Dumnezeu să se reverse mai bogat asupra soțului meu. Simțeam cu toții nevoie de ajutorul soțului meu când veneau atât de multe cereri urgente pentru predicare din toate părțile. Această ședință de rugăciune a fost foarte prețioasă și pacea cea dulce și bucuria care ne-au cuprins au fost asigurarea noastră că Dumnezeu a auzit cererile noastre. În după-amiaza zilei, pastorul Haskell ne-a luat în căruța lui și am pornit spre South Lancaster să ne odihnim pentru un timp în căminul lor. Am preferat acest fel de călătorie, gândindu-ne că va fi spre folosul sănătății noastre.
-282-
Noi am avut conflicte zilnice cu puterile vrăjmașe ale întunericului, dar n-am renunțat la credința noastră și nici nu ne-am descurajat măcar. Din cauza bolii, soțul meu era deprimat, și ispitirile lui Satana se părea că-i tulbură mult mintea. Dar n-aveam de gând să fim biruiți de vrăjmaș. Nu mai puțin de trei ori pe zi I-am prezentat Marelui Medic cazul lui, Celui care poate vindeca atât sufletul, cât și trupul. Fiecare ocazie de rugăciune era pentru noi foarte prețioasă; la fiecare ocazie am avut manifestări speciale ale luminii și iubirii lui Dumnezeu. În timp ce imploram pe Dumnezeu în favoarea soțului meu, într-o seară, la fratele Haskell, se părea că Domnul era în mijlocul nostru în realitate. Acesta a fost un timp pe care nu-l vom uita niciodată. Camera părea luminată de prezența îngerilor. Noi Îl lăudam pe Domnul în inimile noastre și cu glasurile noastre. O soră nevăzătoare, fiind de față, a zis: “Este aceasta o viziune? Este cerul?” Inimile noastre erau într-o așa de strânsă părtășie cu Dumnezeu, încât am simțit că ceasurile sfințite erau prea sacre spre a fi irosite în somn. Ne-am retras pentru odihnă; dar aproape toată noaptea a trecut discutând și meditând asupra bunătății și iubirii lui Dumnezeu și slăvindu-L pe El cu bucurie.
Am hotărât să călătorim cu un mijloc de transport particular o parte din drum, până la adunarea de tabără din Vermont, întrucât socoteam că aceasta ar fi spre folosul soțului meu. La amiază aveam să ne oprim pe marginea drumului, să aprindem un foc, să pregătim gustarea de prânz și să avem un timp pentru rugăciune. Aceste ore prețioase petrecute împreună cu fratele și sora Haskell, sora Ings și sora Huntley nu vor fi uitate niciodată. Rugăciunile noastre s-au înălțat către Dumnezeu tot drumul de la South Lancaster la Vermont. După ce am călătorit trei zile, am luat trenul și astfel am încheiat călătoria.
Adunarea a fost de un folos special pentru lucrarea din Vermont. Domnul mi-a dat putere să vorbesc poporului o dată în fiecare zi. Redau următoarele din raportul pastorului Uriah Smith despre adunare, publicat în Review and Herald: “Fratele și sora White și fratele Haskell au fost la această adunare, spre marea bucurie a fraților. Sabatul din 8 septembrie, care a fost hotărât ca zi de post cu referire specială la starea sănătății fratelui White, a fost serbat pe terenul unde se ținea adunarea. Acolo s-au înălțat rugăciuni din inimă și avem semne bune că aceste rugăciuni n-au fost în zadar. Binecuvântarea Domnului a fost cu poporul Său în mare măsură. În Sabat după-amiază a vorbit sora White, foarte liberă și cu efect. Cam o sută de oameni au venit în față pentru rugăciuni, manifestând simțământul adânc și dorința serioasă de a căuta pe Domnul.”
-283-
De la Vermont am plecat direct la adunarea de tabără de la New York. Domnul mi-a dat o mare libertate ca să vorbesc poporului, dar unii nu erau pregătiți să câștige ceva în urma acestei adunări. Ei n-au reușit să-și dea seama de starea în care se aflau și nu L-au căutat pe Domnul în mod serios, mărturisindu-și alunecarea și cerând îndepărtarea păcatelor lor. Unul dintre marile scopuri pentru a ține adunări de tabără este ca frații noștri să simtă primejdia de a fi mult împovărați cu grijile acestei zile. Este o mare pierdere când nu se profită de aceste privilegii.
Ne-am întors la Michigan și după câteva zile am mers la Lansing spre a participa la adunarea de tabără de acolo, care a continuat timp de două săptămâni. Aici am lucrat foarte serios și am fost sprijinită de Duhul Domnului. Am fost foarte binecuvântată, vorbind studenților și lucrând pentru mântuirea lor. Aceasta a fost o adunare remarcabilă. Duhul lui Dumnezeu a fost prezent de la început până la sfârșit. Ca rezultat al adunării, au fost botezați o sută treizeci de oameni. O mare parte dintre aceștia erau studenți de la colegiul nostru. Noi ne-am bucurat văzând mântuirea lui Dumnezeu în această adunare. După ce am petrecut câteva săptămâni la Battle Creek, am hotărât să traversăm câmpiile spre California.
Activități în California
Soțul meu a lucrat numai puțin în California. Refacerea lui părea să fie amânată. Rugăciunile noastre se înălțau spre cer nu mai puțin de trei ori și uneori de cinci ori pe zi; și pacea lui Dumnezeu adesea cobora asupra noastră. Eu nu eram câtuși de puțin descurajată. Neputând să dorm mult noaptea, o mare parte din timp era petrecută în rugăciune și laudă recunoscătoare față de Dumnezeu pentru îndurările Sale. Simțeam că pacea lui Dumnezeu stăpânește în inima mea în mod constant și puteam să spun într-adevăr că pacea era ca un râu. Asupra mea au venit necazuri neprevăzute și neașteptate, care, ca adaos la boala soțului meu, aproape că m-au copleșit. Dar încrederea mea în Dumnezeu a fost neclintită. El a fost cu adevărat un ajutor prezent la fiecare vreme de nevoie.
-284-
Noi am vizitat Healdsburg, St. Helena, Vacaville și Pacheco. Soțul meu mă însoțea când vremea era favorabilă. Iarna era mai degrabă obositoare pentru noi și deoarece sănătatea soțului meu s-a îmbunătățit, iar vremea în Michigan a devenit blândă, el s-a întors să fie tratat la sanatoriu. Aici a primit un mare ajutor și a reînceput să scrie pentru revistele noastre cu obișnuita lui claritate și forță.
Eu n-am îndrăznit să-l însoțesc pe soțul meu de-a curmezișul câmpiilor, căci constanta îngrijorare și neliniște și neputința de a dormi au adus asupra inimii mele dificultăți alarmante. Noi simțeam tot mai mult că ceasul despărțirii noastre se apropia. A fost imposibil să ne reținem lacrimile, pentru că nu știam dacă ne vom mai întâlni iarăși în această lume. Soțul meu s-a întors la Michigan și am hotărât că este recomandabil pentru mine să vizitez Oregonul și să duc mărturia mea celor care nu m-au auzit niciodată.
Am plecat de la Healdsburg spre Oakland la 7 iunie și m-am întâlnit cu comunitățile din Oakland și San Francisco sub un mare cort din San Francisco, unde lucrase fratele Healey. Am simțit povara mărturiei și a marii nevoi de a stărui în eforturi personale de partea acestor comunități pentru a aduce și pe alții la cunoștința adevărului. Mi-a fost arătat că San Fracinsco și Oakland erau câmpuri misionare și vor fi întotdeauna. Creșterea numărului lor va fi lentă; dar dacă toți din aceste biserici ar fi membri vii și ar face ceea ce pot în a duce lumina înaintea altora, mult mai mulți ar fi aduși în rândurile lor și ar asculta de adevăr. Actualii credincioși ai adevărului nu erau interesați pentru mântuirea altora cum ar trebui să fie. Inactivitatea și indolența în cauza lui Dumnezeu vor avea ca rezultat abaterea lor înșiși de la Dumnezeu, și prin exemplul lor, ei vor împiedica și pe alții să înainteze. Altruismul, stăruința, exercițiul activ ar fi productiv cu cele mai bune rezultate. Am încercat să imprim asupra lor ceea ce mi-a prezentat Domnul mie, și anume că El dorea ca adevărul să fie prezentat altora de către lucrători serioși, activi, nu de către cei care doar mărturisesc a-l crede. Ei trebuie să prezinte adevărul nu numai prin cuvinte, ci printr-o viață precaută, fiind reprezentanții vii ai adevărului.
-285-
Mi-a fost arătat că cei care alcătuiesc aceste comunități trebuie să fie cercetători ai Bibliei, cercetând voia lui Dumnezeu mult mai serios pentru ca ei să poată învăța să fie lucrători în cauza lui Dumnezeu. Ei trebuie să semene semințele adevărului oriunde se află, în cămin, în atelierul de lucru, în piață, precum și în casa de adunare. Pentru a deveni obișnuiți cu Biblia, trebuie s-o citească cu atenție și rugăciune. Pentru ca să se predea ei înșiși și să arunce povara lor asupra lui Hristos, trebuie să înceapă de îndată să studieze să înțeleagă valoarea crucii lui Hristos și să învețe s-o poarte. Dacă vor să trăiască o viață sfântă, ei trebuie să se teamă de Dumnezeu.
Acesta este procesul care ne conduce să ne vedem cum suntem. Când este ispitit, omul poate avea o privire rapidă asupra adevăratului său caracter și poate înțelege necesitatea cultivării înclinațiilor bune. Încrezându-se în binecuvântarea lui Dumnezeu, creștinul este în siguranță oriunde. În oraș, el n-are să fie corupt. La contabilitate, va fi remarcat pentru obiceiurile lui de strictă integritate. În atelierul mecanic, fiecare parte a lucrării lui va fi făcută cu credincioșie, numai spre slava lui Dumnezeu. Când este urmată calea aceasta de către membrii ei individuali, comunitatea va avea succes. Niciodată nu va fi realizată prosperitatea acestor comunități până când membrii individuali nu vor fi în strânsă legătură cu Dumnezeu, având un interes neegoist în salvarea sufletelor. Pastorii pot să țină cuvântări plăcute și puternice și multă muncă poate fi depusă spre a face comunitatea prosperă; dar, dacă membrii individuali nu-și fac partea ca slujitori ai lui Isus Hristos, comunitatea va fi totdeauna în întuneric și fără putere. Oricât de dificilă și întunecoasă este lumea, influența unui exemplu cu adevărat constant va fi o putere spre bine.
-286-
O persoană poate să aștepte tot atât de bine să secere unde n-a semănat niciodată sau să afle cunoștință unde niciodată n-a căutat-o, cât să aștepte să fie mântuit în lenevie. Un om leneș și trândav niciodată nu va avea succes să frângă mândria sau să biruie puterea ispitei pentru satisfacții păcătoase, care-l ține departe de Mântuitorul lui. Lumina adevărului care sfințește va descoperi primitorului patimile păcătoase din inima lui, care se luptă pentru dominație, ceea ce face necesar pentru el să-și încordeze fiecare nerv și să se străduiască din toate puterile să-i reziste lui Satana, ca să poată birui prin meritele lui Hristos. Când este înconjurat de influențe menite să-l îndepărteze de Dumnezeu, cererile lui trebuie să fie fără încetare pentru ajutor și putere de la Isus ca să poată birui planurile lui Satana.
Unii din aceste comunități se află într-o primejdie continuă pentru că îngrijorările acestei vieți și gândurile lumești le ocupă atât de mult mintea, încât nu se mai gândesc la Dumnezeu sau la cer și la nevoile sufletelor lor. Ei se trezesc din amorțeală din când în când, dar cad înapoi într-un somn și mai adânc. Dacă nu se trezesc de-a binelea, Dumnezeu va îndepărta de la ei lumina pe care le-a dat-o. În mânia Lui, va îndepărta sfeșnicul din locul lui. Din aceste comunități, El a făcut depozitarul Legii Sale. Dacă părăsesc păcatul și, prin evlavie zeloasă și activă, dau pe față stabilitate și supunere față de învățăturile Cuvântului lui Dumnezeu fiind credincioși în îndeplinirea datoriei religioase, ei vor ajuta la punerea sfeșnicului la locul lui și vor avea dovada că Domnul oștirilor este cu ei și că Dumnezeul lui Iacov este adăpostul lor.
Vizită în Oregon
Duminică, 10 iunie, ziua în care trebuia să plecăm în Oregon, eu eram istovită datorită bolii de inimă. Prietenii mei credeau că este aproape îndrăzneț pentru mine să iau vaporul, dar eu am socotit că m-aș odihni dacă m-aș îmbarca pe vas. Am aranjat să scriu foarte mult în timpul călătoriei pe apă.
-287-
Împreună cu o doamnă prietenă și cu pastorul I. N. Loughborough am părăsit San Francisco în după-amiaza zilei de 10 cu vaporul “Oregon”. Căpitanul Conner, care răspundea de splendidul vapor, a fost foarte atent cu pasagerii lui. După ce am trecut de Golden Gate și am intrat în oceanul nesfârșit, acesta a fost foarte agitat. Vântul ne era împotrivă, și vaporul se înclina teribil, în timp ce oceanul era grozav de înfuriat de vânt. Eu priveam cerul înnorat, valurile care, grăbite, se ridicau înalte ca un munte și stropii de apă care reflectau culorile curcubeului. Priveliștea era înfricoșător de grandioasă, și eu am fost plină de venerație în timp ce contemplam tainele adâncului. Acesta este teribil în mânia lui. Există o frumusețe grozavă în înălțimea mândrelor lui valuri care urlă și apoi cad în suspine jalnice. Puteam să văd manifestarea puterii lui Dumnezeu în mișcările agitate ale apelor care gemeau sub acțiunea nemiloasă a vânturilor ce înălțau valurile ca și când ar fi în convulsiile agoniei.
Ne aflam într-un vas frumos, zgâlțâit de valuri mereu neliniștite; dar exista o putere nevăzută care ținea ferm în stăpânire valurile. Numai Dumnezeu are puterea de a le menține în limitele lor hotărâte. El poate să țină apele ca în căușul mâinii. Adâncul va asculta de glasul Creatorului lui: “Până aici să vii, să nu treci mai departe, aici să ți se oprească mândria valurilor tale”.
Ce subiect de cugetat a fost întinsul și grandiosul Ocean Pacific! În aparență, el era chiar opusul pacificului: era turbare și furie. Când aruncăm o privire superficială asupra apei, se pare că nimic nu este atât de greu de stăpânit, atât de lipsit de lege și ordine, ca marele adânc. Dar Legea lui Dumnezeu este ascultată de ocean. El cântărește apele și delimitează albia lor. În timp ce priveam la cerurile de sus și la apele de jos, mă întrebam: “Cine sunt eu? Unde merg? În jurul meu nu sunt decât nemărginitele ape. Cât de mulți s-au îmbarcat pe ape și niciodată n-au mai văzut câmpiile cele verzi sau fericitele lor cămine! Ei au căzut în adânc ca un bob de nisip și astfel și-au încheiat viața.”
-288-
În timp ce priveam la acele talazuri albe la vârf care urlau, mi-am adus aminte de acea scenă din viața lui Hristos, când ucenicii, în ascultare de porunca Învățătorului lor, au mers cu corabia de partea cealaltă a mării. Asupra lor s-a abătut o furtună teribilă. Corabia nu voia să asculte de ei și au fost duși încoace și încolo până ce, în disperare, au renunțat la vâsle. Ei se așteptau să piară acolo; dar, în timp ce furtuna și talazurile prevesteau moartea, Hristos, pe care ei Îl lăsaseră de cealaltă parte, li S-a arătat, mergând liniștit pe agitatele valuri spumegânde. Ei erau dezorientați datorită eforturilor zadarnice și, în situația lor aparent deznădăjduită, au renunțat la tot, considerându-se pierduți. Când L-au văzut în fața lor pe Isus mergând pe apă, s-au îngrozit și mai mult. Ei au interpretat lucrul acesta ca o prevestire a morții lor imediate. Au țipat de teamă. Dar, în loc ca apariția Sa să vestească prezența morții, El a venit ca un mesager al vieții. Glasul Lui a fost auzit mai presus de urletul elementelor naturii: “Eu sunt, nu vă temeți!” Cât de repede s-a schimbat acum scena, din groaza disperării, în bucuria credinței și a speranței în prezența iubitului Învățător! Ucenicii n-au mai simțit neliniște și nici teamă de moarte, pentru că Hristos era cu ei.
Să refuzăm noi ascultarea de Izvorul oricărei puteri, de a cărui Lege ascultă chiar marea și valurile? Să mă tem eu de a mă încrede în ocrotirea Lui, când El a spus că nici o vrabie nu cade pe pământ fără ca Tatăl nostru cel ceresc să observe?
Când au plecat aproape toți la cabinele lor, eu am continuat să rămân pe punte. Căpitanul mi-a adus un scaun înclinat din trestie împletită și pături ca protecție pentru aerul rece. Eu știam că, dacă mergeam în cabină, mă îmbolnăveam. S-a lăsat noaptea, întunericul a acoperit marea, și valurile se năpusteau furioase asupra vasului nostru. Vasul acesta mare nu era decât o așchie pe apele nemiloase; dar el a fost păzit și ocrotit pe drumul lui de îngeri cerești, însărcinați de Dumnezeu să împlinească poruncile Lui. Altfel, noi puteam fi înghițiți într-o clipă, nerămânând nici o urmă din vasul cel splendid. Dar acel Dumnezeu care hrănește corbii și care numără perii capului nostru nu ne va uita.
Va continua.