Continuare.
Când Iosua s-a retras de la oștirile lui Israel să mediteze și să se roage ca prezența specială a lui Dumnezeu să-l însoțească, el a văzut un Om de statură înaltă, îmbrăcat în haine ca pentru război, cu sabia scoasă din teacă în mână. Iosua nu L-a recunoscut ca fiind unul din luptătorii lui Israel, totuși El nu avea înfățișarea unui inamic. În zelul lui, I s-a adresat, spunând: “Ești dintre ai noștri sau dintre vrăjmașii noștri? El a răspuns: ‘Nu, ci Eu sunt Căpetenia oștirii Domnului, și acum am venit.’ Iosua s-a aruncat cu fața la pământ, s-a închinat și I-a zis: ‘Ce spune Domnul meu robului Său?’ Și Căpetenia oștirii Domnului a zis lui Iosua: ‘Scoate-ți încălțămintele din picioare, căci locul pe care stai este sfânt.’ Și Iosua a făcut așa.”
Slava lui Dumnezeu a sfințit sanctuarul și de aceea preoții nu intrau niciodată încălțați în locul sfințit de prezența lui Dumnezeu. De încălțăminte se puteau lipi fire de praf, care aveau să pângărească locul sfânt; de aceea preoților li se cerea să-și lase încălțămintea în curte, înainte de a intra în sanctuar. În curte, lângă ușa cortului întâlnirii, se afla un lighean de aramă în care preoții își spălau mâinile și picioarele înainte de intrarea în cortul întâlnirii, ca toate impuritățile să poată fi îndepărtate. Tuturor celor care slujeau la altar Dumnezeu le cerea să facă o pregătire specială înainte de a intra în locul unde se descoperea slava Sa.
Cel care stătea ca un luptător înarmat înaintea conducătorului lui Israel era Fiul lui Dumnezeu. Era Acela care i-a condus pe evrei prin pustie, învelit în stâlpul de nor ziua și în stâlpul de foc noaptea. Ca să i se întipărească în minte lui Iosua faptul că nu era altul decât Hristos, Cel preaslăvit, El a spus: “Scoate-ți încălțămintele din picioare.” Apoi l-a instruit pe Iosua ce cale să urmeze pentru a lua Ierihonul. Tuturor oamenilor de război trebuia să li se poruncească să înconjoare cetatea o dată în fiecare zi, timp de șase zile, și în a șaptea zi, ei trebuia să mărșăluiască în jurul Ierihonului de șapte ori.
-160-
În consecință, Iosua le-a dat ordine preoților și poporului după cum îi instruise Domnul. El a aranjat oștile lui Israel în ordine perfectă. În frunte era o grupă de bărbați înarmați, îmbrăcați ca de război; acum nu pentru a exercita iscusința lor în mânuirea armelor, ci numai pentru a crede și asculta de instrucțiunile date lor. După aceea urmau șapte preoți cu trompete. Apoi venea chivotul lui Dumnezeu, cu strălucirea aurului, un nimb de slavă plutind deasupra lui, purtat de preoți în veșminte speciale, bogate, care scoteau în evidență slujba lor sacră. Imensa oștire a lui Israel urma în ordine perfectă, fiecare seminție sub steagul respectiv. În felul acesta au înconjurat cetatea cu chivotul lui Dumnezeu. Nu se auzea nici un sunet, numai zgomotul pașilor acelei puternice oștiri și solemnul glas al trâmbițelor, care răsuna printre dealuri și se repeta prin străzile Ierihonului.
Străjerii cetății condamnate observau cu uimire și panică fiecare mișcare și raportau celor cu autoritate. Ei nu-și puteau imagina ce însemna toată prezentarea aceasta. Ierihonul a sfidat oștile lui Israel și pe Dumnezeul din cer; dar, când locuitorii lui au privit puternica oștire mărșăluind în jurul cetății lor, o dată în fiecare zi, cu toată pompa și măreția de război, grandoarea acelui chivot sacru și participarea preoților, misterul impresionant al scenei a umplut de groază inima prinților și a poporului. Apoi, ei aveau să-și verifice din nou sistemul de apărare, simțindu-se siguri că vor putea rezista cu succes celui mai puternic atac. Mulți au ridiculizat ideea că ar putea să fie vătămați de aceste neobișnuite demonstrații ale vrăjmașilor lor; dar alții erau îngroziți când vedeau măreția și splendoarea procesiunii care se învârtea grandioasă în fiecare zi, în jurul cetății. Și-au adus aminte că înainte cu patruzeci de ani Marea Roșie a fost despicată înaintea acestui popor și că, de curând, a fost deschisă o trecere pentru ei prin râul Iordan. Ei nu știau ce minuni mai putea face Dumnezeu pentru ei; dar au ținut porțile bine închise și păzite de războinici puternici.
-161-
Timp de șase zile, oștirea lui Israel a înconjurat cetatea. A sosit ziua a șaptea, și o dată cu lumina zorilor, Iosua a aranjat oștirea Domnului. Acum au fost îndrumați să mărșăluiască de șapte ori în jurul Ierihonului, și la puternicul sunet al trâmbițelor, să strige cu glas tare, pentru că atunci Dumnezeu le dădea cetatea. Oștirea impunătoare mărșăluia solemn în jurul zidurilor condamnate. Chivotul strălucitor al lui Dumnezeu luminând amurgul timpuriu al dimineții, preoții cu pieptarele lor strălucitoare și împodobitele lor insigne și războinicii cu armura lor sclipitoare prezentau o procesiune magnifică. Toți erau tăcuți ca morții și nu se auzeau decât tropotul multor picioare și ocazionalele sunete de trompetă, care spintecau liniștea totală a dimineții timpurii. Zidurile masive de piatră solidă se încruntau amenințătoare, sfidând asediul oamenilor.
Deodată, imensa oștire se oprește. Trâmbițele izbucnesc într-un sunet care zguduie până și pământul. Glasurile unite ale întregului Israel sfâșie aerul cu un strigăt puternic. Zidurile din piatră solidă, cu turnurile lor masive și parapete, se clatină și se ridică din temelii și, cu o prăbușire ca a o mie de tunete, cad ruinate la pământ. Locuitorii și oștirea inamică, paralizați de groază și uimire, nu opun rezistență, iar Israel mărșăluiește înăuntru și ia captivă puternica cetate a Ierihonului.
Cât de ușor au dărâmat oștirile cerului zidurile care li se păreau atât de formidabile iscoadelor care au adus raportul cel fals! Singura armă folosită a fost cuvântul lui Dumnezeu. Cel Atotputernic al lui Israel a spus: “Iată, dau în mâinile tale Ierihonul.” Dacă numai un singur luptător s-ar fi sprijinit cu puterea lui de ziduri, slava lui Dumnezeu ar fi fost micșorată și voința Sa zădărnicită. Dar lucrarea a fost lăsată în seama Celui Atotputernic; și chiar dacă temeliile parapetelor ar fi fost puse în centrul pământului și vârfurile lor ar fi ajuns până la bolta cerului, rezultatul ar fi fost același, când Căpetenia oștirii Domnului a condus la atac legiunile Sale de îngeri.
-162-
De mult a plănuit Dumnezeu să dea cetatea Ierihonului poporului Său favorit și să preamărească Numele Său printre națiunile pământului. Cu patruzeci de ani mai înainte, când l-a scos pe Israel din robie, El a avut de gând să le dea țara Canaanului. Dar, prin murmurările și îndoielile lor, ei I-au provocat mânia și El i-a făcut să rătăcească ani de oboseală prin pustie, până când toți cei care L-au insultat prin necredința lor nu mai existau. Prin luarea Ierihonului, Dumnezeu le-a arătat evreilor că părinții lor ar fi putut să stăpânească cetatea cu patruzeci de ani mai înainte, dacă s-ar fi încrezut în El cum s-au încrezut copiii lor.
Istoria vechiului Israel a fost scrisă pentru folosul nostru. Pavel spune: “Totuși, cei mai mulți dintre ei n-au fost plăcuți lui Dumnezeu, căci au pierit în pustie. Și aceste lucruri s-au întâmplat ca să ne slujească nouă drept pilde, pentru ca să nu poftim după lucruri rele, cum au poftit ei.” “Aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde, și au fost scrise pentru învățătura noastră, peste care au venit sfârșiturile veacurilor. Astfel dar, cine crede că stă în picioare, să ia seama să nu cadă.”
Întocmai ca și vechiul Israel, mulți dintre cei care mărturisesc a păzi poruncile lui Dumnezeu au inimi necredincioase, în timp ce în aparență păzesc orânduirile lui Dumnezeu. Cu toate că sunt favorizați cu lumină mare și privilegii prețioase, ei vor pierde, totuși, Canaanul ceresc, întocmai cum israeliții răzvrătiți n-au reușit să intre în Canaanul pământesc pe care li l-a oferit Dumnezeu ca răsplată pentru ascultarea lor.
Ca popor, nouă ne lipsește credința. În aceste zile, puțini vor să urmeze directivele date prin slujitorul ales al lui Dumnezeu așa de ascultători cum au fost oștirile lui Israel la luarea Ierihonului. Căpetenia oștirii Domnului nu S-a descoperit pe Sine adunării întregi. El a comunicat numai cu Iosua, care le-a transmis apoi evreilor toate instrucțiunile. A fost lăsat pe seama lor să creadă sau să se îndoiască de cuvintele lui Iosua, să urmeze poruncile date de el în Numele Căpeteniei oștirii Domnului sau să se revolte împotriva directivelor și să refuze autoritatea lui. Ei n-au putut vedea oștirea îngerilor, pusă în ordine de Fiul lui Dumnezeu, care conducea avangarda lor; ei ar fi putut gândi astfel: “Ce mișcări fără sens sunt acestea și cât de ridicol este spectacolul de marș zilnic în jurul zidurilor cetății, suflând între timp din cornurile de berbece!”
-163-
Dar tocmai planul de a continua această ceremonie într-o perioadă de timp atât de lungă, înainte de dărâmarea finală a zidurilor, a dat ocazie la creșterea credinței printre israeliți.
Lor trebuia să li se imprime cu desăvârșire ideea că puterea lor nu stătea în înțelepciunea omului, nici în tăria lui, ci numai în Dumnezeul salvării lor. În felul acesta, ei trebuia să se obișnuiască să nu se mai bazeze pe propriile lor forțe, ci să se încreadă pe deplin în Conducătorul lor divin.
Cei care astăzi mărturisesc a fi poporul lui Dumnezeu s-ar comporta oare astfel în împrejurări similare? Fără îndoială că mulți ar dori să acționeze după propriile lor planuri și ar sugera alte căi și mijloace spre aducerea la îndeplinire a scopului dorit. Ei ar fi puțin înclinați să se supună unui aranjament atât de simplu, care nu reflectă nici o aureolă asupra lor înșiși, afară de meritul ascultării. Ei ar pune la îndoială și posibilitatea ca o cetate atât de puternică să fie cucerită în felul acesta. Dar legea datoriei este supremă. Ea trebuie să stăpânească peste rațiunea umană. Credința este puterea vie care trece peste orice barieră, depășește toate obstacolele și înfige steagul în inima teritoriului inamic.
Dumnezeu vrea să facă lucruri miraculoase pentru cei care se încred în El. Din cauză că pretinsul Său popor se încrede atât de mult în propria lor înțelepciune, și nu Îi dă Domnului ocazia să-și arate puterea în favoarea lor, ei nu mai au putere. El vrea să-și ajute copiii credincioși în fiecare caz de urgență, dacă vor să-și pună toată încrederea în El și, implicit, să asculte de El.
În Cuvântul lui Dumnezeu există taine adânci; în providențele Sale există taine inexplicabile; în planul de mântuire există taine pe care omul nu le poate pătrunde. Dar mintea mărginită, puternică în dorința ei de a-și satisface curiozitatea și de a rezolva problemele infinitului, neglijează să urmeze calea simplă arătată de voința descoperită a lui Dumnezeu și se amestecă în tainele ascunse de la întemeierea lumii. Omul își construiește teoriile, pierde simplitatea credinței adevărate, devine prea îngâmfat spre a crede declarațiile Domnului și se împrejmuiește pe sine cu propriile lui închipuiri.
-164-
Mulți dintre cei care mărturisesc credința noastră se află în această situație. Ei sunt slabi și fără putere pentru că se încred în propria lor putere. Dumnezeu lucrează cu putere pentru un popor credincios care ascultă de Cuvântul Său fără să întrebe sau să se îndoiască. Maiestatea cerului, cu oștirea îngerilor Lui, a nivelat zidurile Ierihonului fără ajutor uman. Luptătorii înarmați ai lui Israel n-aveau nici un motiv să se mândrească cu realizările lor. Totul a fost făcut prin puterea lui Dumnezeu. Fie ca oamenii să renunțe la eu și la dorința de a lucra după propriile lor planuri, fie ca ei să se supună umiliți față de voința divină, și Dumnezeu va reînviora puterea lor și va aduce copiilor Săi eliberare și biruință.
Ieremia mustră pe Israel
Domnul i-a dat lui Ieremia o solie de mustrare pe care s-o prezinte poporului lui, învinuindu-l de continua lepădare a sfatului lui Dumnezeu: “Eu v-am vorbit și devreme și târziu; dar nu M-ați ascultat. V-am trimis pe toți slujitorii Mei proorocii, i-am trimis întruna la voi, să vă spună: ‘Întoarceți-vă fiecare din calea voastră cea rea, îndreptați-vă faptele, nu mergeți după alți dumnezei, ca să le slujiți, și veți rămâne în țara pe care v-am dat-o vouă și părinților voștri’.”
Dumnezeu a insistat pe lângă ei să nu-I provoace mânia cu lucrarea mâinilor și inimilor lor, “dar ei n-au ascultat”. Atunci Ieremia a prezis captivitatea iudeilor ca pedeapsă pentru că n-au luat aminte la Cuvântul Domnului. Haldeii aveau să fie folosiți ca unelte prin care Dumnezeu avea să pedepsească aspru pe poporul Său neascultător. Pedeapsa lor avea să fie proporțională cu priceperea lor și cu avertizările pe care le-au disprețuit. Dumnezeu a amânat îndelung judecățile Sale pentru că nu era dispus să umilească pe poporul Său ales, dar acum neplăcerea Lui se va abate asupra lor ca un ultim efort de a-i opri pe calea lor cea rea.
-165-
În timpul de față, El n-a făcut un plan nou spre a păstra curăția poporului Său. Ca și în vechime, El stăruie fierbinte pe lângă cei greșiți care mărturisesc Numele Lui, să se pocăiască și să se întoarcă de la căile lor rele. Acum, ca și atunci, prin gura slujitorilor Lui aleși, El prezice pericolele din fața lor. El dă semnalul de avertizare și mustră păcatul cu tot atâta credincioșie ca și în zilele lui Ieremia. Dar Israelul zilelor noastre are aceleași ispite de a disprețui mustrarea și de a urî sfatul ca și vechiul Israel. Ei prea adesea întorc o ureche surdă cuvintelor pe care le-a dat Dumnezeu servilor Lui spre folosul celor care mărturisesc adevărul. Deși Domnul, în îndurarea Sa, reține pentru un timp pedeapsa pentru păcatul lor, ca și în zilele lui Ieremia, El nu-și va retrage mereu mâna, ci va pedepsi nelegiuirea cu judecată dreaptă.
Domnul i-a poruncit lui Ieremia să stea în curtea casei Domnului și să vorbească tuturor oamenilor lui Iuda, care veneau acolo să se închine, acele cuvinte pe care avea să i le dea El să le spună, nescăzând nici un cuvânt, pentru ca ei să poată asculta și să se întoarcă de la căile lor rele. Atunci, lui Dumnezeu Îi va părea rău de pedeapsa pe care și-a propus să le-o aplice din cauza nelegiuirii lor.
Aici este foarte evident arătată neplăcerea Domnului de a pedepsi pe poporul Său care păcătuiește. El Își amână judecățile, insistă pe lângă ei să se întoarcă la credința lor. El i-a scos din robie, ca ei să-I poată servi cu credincioșie singurului Dumnezeu viu și adevărat, dar ei s-au abătut la idolatrie, au disprețuit avertizările date prin profeții Lui. Totuși, El amână pedeapsa Sa spre a le mai da încă o ocazie să se pocăiască și să abată răsplata pentru păcatul lor. Prin profetul ales de El le trimite acum o avertizare clară, pozitivă, și pune în fața lor singura cale prin care să fie feriți de pedeapsa pe care o merită. Aceasta este pocăință deplină de păcatul lor și o întoarcere de la căile lor rele.
-166-
Domnul i-a poruncit lui Ieremia să spună poporului: “Așa vorbește Domnul: ‘Dacă nu Mă ascultați când vă poruncesc să urmați Legea Mea pe care v-am trimis-o înainte; dacă nu ascultați cuvintele robilor Mei prooroci, pe care vi-i trimit, pe care vi i-am trimis dis de dimineață și pe care nu i-ați ascultat, atunci voi face Casei acesteia ca lui Șilo, și voi face din cetatea aceasta o pricină de blestem pentru toate neamurile pământului’.” Ei au înțeles această referire la Șilo și la timpul când filistenii au învins pe Israel și au luat chivotul lui Dumnezeu.
Păcatul lui Eli a întrecut nelegiuirea fiilor lui care ocupau slujbe sfinte. Neglijența tatălui de a mustra și a înfrâna pe fiii lui a adus asupra lui Israel un dezastru îngrozitor. Fiii lui Eli au fost uciși, Eli însuși și-a pierdut viața, chivotul lui Dumnezeu a fost luat de la Israel și treizeci de mii de oameni au fost uciși. Toate acestea s-au întâmplat pentru că păcatul a fost privit cu ușurință și îngăduit să rămână între ei. Ce lecție este aceasta pentru bărbații care dețin poziții de răspundere în biserica lui Dumnezeu! Aceasta îi imploră fierbinte să înlăture cu credincioșie relele care dezonorează cauza adevărului.
Pe timpul lui Samuel, Israel credea că prezența chivotului care conținea poruncile lui Dumnezeu avea să le dea biruință asupra filistenilor, fie că se pocăiau sau nu de lucrările lor păcătoase. Tot așa și pe timpul lui Ieremia, iudeii credeau că stricta păzire a slujbelor de la templu, hotărâte pe cale divină, îi va apăra de pedeapsa cuvenită pentru calea lor cea rea.
Același pericol există și astăzi în mijlocul poporului, al celor care mărturisesc că sunt depozitarii Legii lui Dumnezeu. Ei sunt înclinați să creadă că, în măsura în care păzesc poruncile, vor fi apărați de puterea judecății divine. Ei refuză să fie mustrați pentru cele rele și îi învinuiesc pe servii lui Dumnezeu că sunt prea zeloși să îndepărteze păcatul din tabără. Dumnezeu, care urăște păcatul, îi cheamă pe cei care mărturisesc a păzi Legea Sa să se despartă de orice nelegiuire. Neglijența de a se pocăi și a asculta de Cuvântul Lui va avea urmări asupra poporului lui Dumnezeu de astăzi cum a avut același păcat asupra vechiului Israel. Există o limită peste care El nu va mai amâna judecățile Sale. Pustiirea Ierusalimului stă ca o avertizare solemnă în fața ochilor Israelului modern, că mustrările date prin uneltele Sale alese nu pot fi disprețuite fără pedepsire.
-167-
Când au auzit solia pe care Ieremia le-a prezentat-o în Numele Domnului, preoții și poporul s-au mâniat tare și au declarat că el trebuie să moară. În acuzațiile lor, ei au fost violenți, strigând: “Pentru ce proorocești în Numele Domnului și zici: ‘Casa aceasta va ajunge ca Șilo, și cetatea aceasta va fi pustiită și lipsită de locuitori?’ Tot poporul s-a îngrămădit în jurul lui Ieremia în Casa Domnului.” În felul acesta, solia lui Dumnezeu a fost disprețuită, și servul căruia El i-a încredințat-o, amenințat cu moartea. Preoții, proorocii necredincioși și tot poporul s-au întors cu mânie împotriva lui, care nu voia să le vorbească lucruri plăcute și profeții înșelătoare.
Slujitorii neșovăielnici ai lui Dumnezeu de obicei au suferit persecuția cea mai amară din partea învățătorilor falși ai religiei. Dar profeții adevărați vor prefera întotdeauna reproșul și chiar moartea, mai degrabă decât să fie necredincioși față de Dumnezeu. Ochiul Celui Nemărginit este asupra uneltelor reproșului divin și ei poartă o răspundere grea. Dar Dumnezeu consideră răul făcut lor prin declarație falsă, minciună sau abuz ca și când ar fi făcute față de El Însuși, și vor fi pedepsite în consecință.
Prinții lui Iuda au auzit cele cu privire la cuvintele lui Ieremia și au venit din casa regelui și s-au așezat la intrarea Casei Domnului. “Atunci preoții și proorocii au vorbit astfel căpeteniilor și întregului popor: ‘Omul acesta este vinovat de pedeapsa cu moartea; căci a proorocit împotriva cetății acesteia, cum ați auzit voi înșivă cu urechile voastre’.” Dar Ieremia a stat curajos înaintea căpeteniilor și a poporului, spunând: “Domnul m-a trimis să proorocesc împotriva Casei acesteia, și împotriva cetății acesteia toate lucrurile pe care le-ați auzit voi. Acum îndreptați-vă căile și faptele, ascultați glasul Domnului Dumnezeului vostru, și Domnul Se va căi de răul pe care l-a rostit împotriva voastră. Cât despre mine, iată-mă în mâinile voastre, faceți-mi ce vi se va părea că este bine și drept! Numai să știți că, dacă mă veți omorî, vă veți face vinovați de sânge nevinovat, voi, cetatea aceasta și locuitorii ei; căci Domnul m-a trimis în adevăr la voi să rostesc în auzul vostru toate aceste cuvinte.”
-168-
Dacă Ieremia ar fi fost intimidat de amenințările acestei înalte autorități și de strigătele puternice ale gloatei, solia lui ar fi fost fără efect și el și-ar fi pierdut viața. Dar curajul cu care s-a descărcat de penibila însărcinare a atras respectul poporului și a întors pe căpeteniile lui Israel în favoarea lui. Astfel, Dumnezeu a ridicat apărători pentru servul Său. Ei au discutat cu preoții și proorocii falși, arătându-le cât de neînțelepte ar fi măsurile extreme pe care le susțineau ei.
Influența acestor persoane puternice au produs o reacție în mintea poporului. Apoi bătrânii s-au unit în a protesta împotriva hotărârii preoților cu privire la soarta lui Ieremia. Ei au citat cazul lui Mica, cel care a proorocit judecăți asupra Ierusalimului, spunând: “Sionul va fi arat ca un ogor. Ierusalimul va ajunge un morman de pietre, și muntele Casei Domnului o înălțime acoperită cu păduri.” Ei le-au pus întrebarea: “L-a omorât însă oare Ezechia, împăratul lui Iuda, și tot Iuda? Nu s-a temut Ezechia de Domnul? Nu s-a rugat el Domnului? și noi să ne împovărăm sufletul cu o nelegiuire așa de mare?”
Astfel, prin pledoaria lui Ahicam și a altora, viața profetului Ieremia a fost cruțată, cu toate că mulți preoți și prooroci falși ar fi fost mulțumiți să fie condamnat la moarte, pentru că nu puteau să suporte adevărurile pe care le-a rostit el, care arătau păcătoșenia lor.
Dar Israel a rămas nepocăit și Domnul a văzut că ei trebuia să fie pedepsiți pentru păcatul lor. El l-a instruit pe Ieremia să facă niște juguri și legături și să și le pună la gât și să le trimită împăratului Edomului, Moabului și amoniților și împăraților Tirului și Sidonului, însărcinând pe trimiși să le spună că Dumnezeu a dat toate aceste țări lui Nebucadnețar, regele Babilonului, și că toate națiunile acestea aveau să-i slujească lui și urmașilor lui pentru un timp anumit, până când îi va elibera Dumnezeu. Ei trebuia să declare că, dacă națiunile acestea refuză să servească împăratului Babilonului, vor fi pedepsite cu foamete, cu sabie și cu ciumă până vor pieri. “De aceea”, a zis Domnul, “să nu ascultați pe proorocii voștri, pe ghicitorii voștri, pe visătorii voștri, pe cititorii în stele și pe vrăjitorii voștri, care vă zic: ‘Nu veți fi supuși împăratului Babilonului!’ Căci ei vă proorocesc minciuni, ca să fiți despărțiți de țara voastră, ca să vă izgonesc și să pieriți. Dar pe poporul care își va pleca grumazul sub jugul împăratului Babilonului și care-i va fi supus, îl voi lăsa în țara lui, zice Domnul, ca s-o lucreze și să locuiască în ea.”
Va continua.