Continuare.
Moise și Aaron s-au plecat înaintea lui Dumnezeu, cu fețele la pământ. Caleb și Iosua, cele două iscoade care s-au încrezut în cuvântul lui Dumnezeu, și-au rupt hainele în mâhnirea lor adâncă, atunci când au văzut că aceste rapoarte nefavorabile au descurajat toată tabăra. Ei s-au străduit să-i înduplece; dar adunarea era plină de furie și dezamăgire și au refuzat să-i asculte pe acești doi bărbați. În cele din urmă, Caleb și-a făcut drum în față și vocea lui clară și răsunătoare a fost auzită peste plângerile zgomotoase ale mulțimii. El s-a opus vederilor lașe ale celorlalte iscoade, care au slăbit credința și curajul întregului Israel. El a atras atenția poporului care s-a oprit pentru un moment din tânguieli ca să-l asculte. El a vorbit despre țara pe care o vizitase și a spus: “Haidem să ne suim și să punem mâna pe țară, căci vom fi biruitori.” Dar, în timp ce vorbea, iscoadele necredincioase l-au întrerupt, spunând: “Nu putem să ne suim împotriva poporului acestuia, căci este mai tare decât noi.”
Bărbații aceștia, pornind pe un drum greșit, și-au pus inimile împotriva lui Dumnezeu, împotriva lui Moise și Aaron și împotriva lui Caleb și Iosua. Fiecare pas de înaintare în această direcție greșită i-a făcut mai hotărâți în intenția lor de a descuraja orice încercare de a lua în stăpânire țara Canaanului. Ei au denaturat adevărul pentru a aduce la îndeplinire scopul lor funest. Au prezentat clima ca fiind nesănătoasă și pe toți oamenii ca fiind de statură uriașă. Ei au spus: “Apoi am mai văzut în ea pe uriași, pe copiii lui Anac, care se trag din neamul uriașilor; înaintea noastră și față de ei parcă eram niște lăcuste.”
-150-
Acesta n-a fost numai un raport rău, ci și mincinos. El era contradictoriu; pentru că, dacă țara era nesănătoasă și i-a mâncat pe locuitorii ei, cum se face că aceștia au atins proporții atât de enorme? Când bărbați în poziții de răspundere oferă necredinței inimile lor, nu există granițe pentru înaintarea pe care o vor face spre rău. Puțini își dau seama când pornesc pe această cale primejdioasă, de distanța la care îi va conduce Satana.
Raportul cel rău a avut un efect teribil asupra poporului. Ei le-au reproșat amarnic lui Moise și Aaron. Au cârtit și au jelit, spunând: “De ce n-om fi murit în țara Egiptului sau de ce n-om fi murit în pustia aceasta?” Simțămintele lor s-au ridicat apoi împotriva Domnului; au plâns și au cârtit, spunând: “Pentru ce ne duce Domnul în țara aceasta în care vom cădea uciși de sabie, iar nevestele noastre și copilașii noștri vor fi de jaf? Nu este oare mai bine să ne întoarcem în Egipt?”
În felul acesta și-au manifestat ei lipsa de respect față de Dumnezeu și față de conducătorii numiți de El să-i conducă. Ei nu L-au întrebat pe Domnul ce trebuia să facă, ci au spus: “Să ne alegem o căpetenie.” Au luat problema în propriile lor mâini, simțindu-se competenți să-și conducă treburile fără ajutor divin. Ei nu l-au acuzat numai pe Moise de înșelăciune, ci și pe Dumnezeu, care le-a promis o țară pe care nu erau în stare s-o ia în stăpânire. În realitate, ei au mers așa de departe, încât au numit o căpetenie pe unul din numărul lor să-i conducă înapoi în țara suferinței și a robiei lor, din care Dumnezeu îi eliberase cu brațul Lui atotputernic.
-151-
Moise și Aaron au mai rămas încă prosternați înaintea lui Dumnezeu, în prezența întregii adunări, implorând în tăcere îndurarea divină pentru Israelul cel răzvrătit. Întristarea lor era prea profundă ca să fie exprimată în cuvinte. Caleb și Iosua au ieșit din nou în față și glasul lui Caleb s-a ridicat încă o dată cu seriozitate tristă deasupra plânsetelor adunării: “Țara pe care am străbătut-o noi ca s-o iscodim este o țară foarte bună, minunată. Dacă Domnul va fi binevoitor cu noi, ne va duce în țara aceasta și ne-o va da: este o țară unde curge lapte și miere. Numai nu vă răzvrătiți împotriva Domnului și nu vă temeți de oamenii din țara aceea, căci îi vom mânca. Ei nu mai au nici un sprijin: Domnul este cu noi, nu vă temeți de ei!”
Canaaniții au umplut măsura nelegiuirii lor și Domnul nu avea să-i mai suporte. Apărarea fiind îndepărtată, ei aveau să fie o pradă ușoară pentru evrei. Nu erau pregătiți pentru luptă, pentru că se socoteau așa de puternici, încât s-au înșelat pe ei înșiși cu ideea că nici o oștire nu era îndeajuns de formidabilă spre a izbuti împotriva lor.
Caleb i-a amintit poporului că prin legământul lui Dumnezeu țara era asigurată pentru Israel; dar inimile lor erau pline de furie și n-aveau să mai asculte. Dacă numai cei doi bărbați ar fi adus raportul cel rău, și toți cei zece i-ar fi încurajat să ia țara în stăpânire în Numele Domnului, ei și atunci ar fi preferat să țină seama de sfatul celor doi în locul celor zece, din cauza necredinței lor păcătoase. Dar au fost numai doi care au pledat pentru dreptate, în timp ce zece se răzvrăteau pe față împotriva conducătorilor lor și împotriva lui Dumnezeu.
Acum se dezlănțuie în popor cea mai mare agitație; patimile lor cele mai rele sunt trezite și ei refuză să mai asculte de rațiune. Cele zece iscoade necredincioase se unesc în denunțarea lui Caleb și Iosua și se ridică strigătul să-i ucidă cu pietre. Gloata nebună a pus mâna pe pietre cu care să omoare pe acești doi bărbați credincioși. Ei aleargă în față cu țipete de furie, când, iată că pietrele le cad din mâini, o tăcere se lasă asupra lor și ei tremură de groază. Dumnezeu a intervenit și a oprit planul lor nesăbuit. Slava prezenței Sale, ca o flacără de lumină, a luminat cortul întâlnirii și toată adunarea a privit la semnalul Domnului. Unul mai puternic decât ei S-a descoperit pe Sine și nici unul nu a îndrăznit să mai continue împotrivirea. Orice murmur este redus la tăcere și iscoadele care au adus raportul cel rău, de-abia mai respirând, se ghemuiesc la pământ, cutremurați de spaimă.
-152-
Moise se ridică din poziția lui de umilință și intră în cortul întâlnirii să comunice cu Dumnezeu. Atunci, Dumnezeu Își propune să nimicească imediat acest popor răzvrătit. El dorește să facă din Moise o națiune mai mare decât Israel; dar blândul conducător al poporului Său nu avea să consimtă la această propunere. “Moise a zis Domnului: ‘Egiptenii vor auzi lucrul acesta, ei, din mijlocul cărora ai scos pe poporul acesta prin puterea Ta. Și vor spune locuitorilor țării aceleia. Ei știau că Tu, Domnul, ești în mijlocul poporului acestuia; că Te arătai în chip văzut, Tu, Domnul; că norul Tău stă peste el; că Tu mergi înaintea lui ziua într-un stâlp de nor, și noaptea într-un stâlp de foc. Dacă omori pe poporul acesta ca pe un singur om, neamurile, care au auzit vorbindu-se de Tine, vor zice: “Domnul n-avea putere să ducă pe poporul acesta în țara pe care jurase că le-o va da: de aceea l-a omorât în pustie”!’”
Moise refuză din nou ca Israel să fie nimicit și el să fie făcut o națiune mai mare decât ei. Slujitorul acesta favorit al lui Dumnezeu își manifestă iubirea pentru Israel și își arată zelul pentru slava Domnului său și onoarea poporului Său. Tu ai iertat pe poporul acesta din Egipt și până acum; ai fost îndelung răbdător și îndurător până acum față de această națiune nerecunoscătoare; și oricât de nevrednici ar putea fi, îndurarea Ta este aceeași. El imploră: De aceea, nu-i vei cruța și de data aceasta adăugând acest caz de răbdare în plus la multele pe care le-ai arătat deja?
Moise L-a înduplecat pe Dumnezeu să cruțe poporul, dar, din cauza aroganței și a necredinței lor, Domnul nu putea să meargă cu ei și să lucreze într-o manieră miraculoasă în favoarea lor. De aceea, în îndurarea Sa divină, El le-a poruncit să ia drumul cel mai sigur și să se întoarcă înapoi în pustie, spre Marea Roșie. El, de asemenea, a hotărât ca, drept pedeapsă pentru răzvrătirea lor, toți adulții care au ieșit din Egipt, cu excepția lui Caleb și Iosua, să fie excluși pentru totdeauna din Canaan. Ei au călcat întru totul făgăduința de ascultare față de Dumnezeu și aceasta L-a dezlegat de legământul pe care ei l-au nesocotit de repetate ori. El a făgăduit că țara cea bună o vor lua în stăpânire copiii lor și a declarat că trupurile lor vor fi îngropate în pustie. Și cele zece iscoade necredincioase, al căror raport rău a dat naștere la cârtirea și răzvrătirea lui Israel, au fost nimiciți de puterea lui Dumnezeu în fața ochilor poporului.
-153-
Când Moise a făcut cunoscut lui Israel voința lui Dumnezeu, se părea că ei se pocăiesc sincer de purtarea lor păcătoasă. Dar Domnul știa că s-au întristat din cauza rezultatului căii lor rele, mai degrabă decât datorită simțământului de nerecunoștință și neascultare pe care l-au manifestat. Dar pocăința lor a venit prea târziu; îndreptățita mânie a lui Dumnezeu a fost trezită, și condamnarea lor a fost pronunțată, nemaiexistând nici o comutare de pedeapsă. Când au aflat că Domnul n-avea să renunțe la hotărârea Sa, încăpățânarea lor s-a trezit din nou și au declarat că nu se vor întoarce în pustie.
Poruncindu-le să se retragă de la țara vrăjmașilor lor, Dumnezeu a pus la probă aparenta lor supunere și a descoperit că ea nu era reală. Ei știau că păcătuiseră grav, îngăduind năvalnicelor lor simțăminte să-i stăpânească și căutând să omoare iscoadele care i-au îndemnat să asculte de Dumnezeu; dar erau numai înspăimântați să afle că au făcut o greșeală înfricoșătoare, ale cărei consecințe aveau să se dovedească dezastruoase pentru ei. Inimile lor erau neschimbate și aveau nevoie doar de un pretext pentru a da naștere la o revoltă asemănătoare. Acesta s-a prezentat când Moise le-a poruncit, autorizat de Dumnezeu, să meargă înapoi în pustie.
Ei s-au răzvrătit împotriva Lui când le-a poruncit să se suie și să ia țara pe care le-o făgăduise, și acum, când i-a îndrumat să se retragă de la ea, erau de asemenea nesupuși și au declarat că vor merge să lupte cu vrăjmașii lor. S-au pregătit cu haine de război și armură și s-au prezentat înaintea lui Moise, după părerea lor pregătiți pentru luptă, dar trist de deficitari în fața lui Dumnezeu și a slujitorului Lui îndurerat. Ei au refuzat să asculte solemnele avertizări ale conducătorilor lor, și anume că această cutezanță avea să-i ducă la dezastru și moarte.
-154-
Când i-a îndrumat să se suie să ia Ierihonul, Dumnezeu le-a făgăduit că o să meargă cu ei. Chivotul, care conținea Legea Lui, avea să fie un simbol al Lui Însuși. Moise și Aaron, conducătorii numiți de Dumnezeu, trebuia să conducă expediția sub directa Lui supraveghere. Cu o astfel de supraveghere asupra lor n-avea să vină nici un rău. Dar acum, contrar poruncii lui Dumnezeu și neținând seama de solemna interzicere a conducătorilor lor, fără chivotul lui Dumnezeu și fără Moise, ei au mărșăluit să întâmpine oștile vrăjmașe.
În timpul pierdut de israeliți cu insubordonarea lor păcătoasă, amaleciții și canaaniții s-au pregătit pentru luptă. Israeliții l-au provocat cu îngâmfare pe vrăjmaș, care n-a îndrăznit să-i atace; dar, de îndată ce au intrat pe teritoriul inamicului, amaleciții și canaaniții i-au întâmpinat în forță și i-au respins cu furie, alungându-i cu pierderi grele. Câmpul măcelului era roșu de sângele lor și trupurile lor moarte acopereau pământul. Ei au fost puși pe fugă și învinși în mod complet. Nimicire și moarte au fost rezultatele răzvrătirii lor. Dar credința lui Caleb și a lui Iosua a fost bogat răsplătită. După cuvântul Său, Dumnezeu i-a dus pe acești credincioși în țara pe care le-o făgăduise. Cei lași și răzvrătiți au pierit în pustie, dar iscoadele credincioase au mâncat din strugurii Eșcolului.
Istoria raportului celor douăsprezece iscoade are o aplicație pentru noi, ca popor. Scenele de retragere și plângere de frică sunt astăzi reactivate în mijlocul nostru. La fel ca în zilele lui Iosua și Caleb, astăzi se manifestă același spirit de indiferență și dispreț față de rapoartele fidele și sfaturile adevărate. Slujitorii lui Dumnezeu, care poartă povara cauzei Sale, care practică o strictă lepădare de sine și suferă privațiuni de dragul de a ajuta poporul Lui, rareori sunt apreciați mai bine acum decât au fost atunci.
-155-
Israelul din vechime a fost pus la probă de repetate ori și găsit nevrednic. Puțini au primit avertizările fidele date lor de Dumnezeu. Întunericul și necredința nu descresc pe măsură ce ne apropiem de timpul celei de a doua veniri a lui Hristos. Adevărul devine din ce în ce mai puțin agreabil pentru cei cu înclinații trupești; inimile lor întârzie să creadă și să se pocăiască. Slujitorii lui Dumnezeu ar putea foarte bine să se descurajeze, dacă n-ar fi dovezile permanente de înțelepciune și ajutor date de Domnul. El a purtat de grijă timp îndelungat poporului Său. El i-a iertat rătăcirile și a așteptat să-L primească în inimă; dar ideile false, gelozia și neîncrederea L-au înlăturat.
Puțini dintre cei care, după propria mărturisire, sunt din Israel și a căror minte a fost luminată prin descoperire de înțelepciune divină îndrăznesc să iasă în față cu curaj, cum a făcut Caleb, și să stea ferm pentru Dumnezeu și dreptate. Pentru că cei pe care i-a ales Domnul să conducă lucrarea Sa nu vor să fie întorși de pe calea integrității, spre a-i mulțumi pe cei egoiști și neconsacrați, ei devin țintă pentru ură și minciună răutăcioasă. Satana veghează și lucrează cu prudență în aceste zile de pe urmă, și Dumnezeu are nevoie de oameni curajoși și plini de vigoare spirituală spre a rezista șireteniilor lui.
Cei care mărturisesc a crede adevărul trebuie să se convertească pe deplin, ca să-L urmeze pe Isus și să asculte de voia lui Dumnezeu — nu o supunere născută de împrejurări, cum a fost aceea a israeliților înspăimântați, când a fost descoperită puterea Celui Nemărginit, ci o pocăință adâncă și sinceră și renunțare la păcat. Cei care sunt convertiți numai pe jumătate sunt ca un pom ale cărui crenguțe atârnă pe marginea adevărului, dar ale căror rădăcini, solid înfipte în pământ, se întind în ogorul sterp al lumii. Isus caută în zadar roade pe ramurile lui; El nu găsește decât frunze.
Mii de oameni ar accepta adevărul dacă ar putea s-o facă fără a se lepăda de eu, dar această clasă niciodată nu va înălța cauza lui Dumnezeu. Ei niciodată nu vor mărșălui cu curaj împotriva vrăjmașului — lumea, iubirea eului și plăcerile trupului, — încrezându-se în Conducătorul lor divin să le dea biruința. Biserica are nevoie de oameni ca Iosua și Caleb, care sunt gata să accepte viața veșnică cu simpla condiție de ascultare față de Dumnezeu. Bisericile noastre suferă din lipsă de lucrători. Câmpul nostru este lumea. Misionarii lipsesc din orașe și sate, care sunt mult mai sigur legate de idolatrie decât sunt păgânii din răsărit, care n-au văzut niciodată lumina adevărului. Adevăratul spirit misionar a părăsit comunitățile care fac o mărturisire de credință atât de înaltă; inima lor nu mai arde de iubire pentru suflete și de dorința de a le conduce în staulul lui Hristos. Avem nevoie de lucrători sinceri. Nu există nimeni care să răspundă strigătului care se înalță din fiecare parte: “Treci și ajută-ne”?
-156-
Cei care mărturisesc a fi depozitarii Legii lui Dumnezeu și care privesc spre a doua venire a lui Isus pe norii cerului pot fi scutiți de sângele sufletelor dacă întorc o ureche surdă față de strigătul nevoilor poporului care umblă în întuneric? Sunt cărți care trebuie distribuite, sunt lecții care trebuie predate, sunt sarcini jertfitoare de sine de îndeplinit! Cine vrea să vină în ajutor? Cine vrea, de dragul lui Hristos, să se lepede de eu și să răspândească lumina pentru cei care stau în întuneric?
Luarea Ierihonului
După moartea lui Moise, Iosua a fost numit conducătorul lui Israel spre a-i conduce în țara Făgăduită. El era bine pregătit pentru această slujbă importantă. A fost prim ministru al lui Moise în cea mai mare parte din timpul peregrinajului lor prin pustie. A văzut lucrările minunate ale lui Dumnezeu făcute prin Moise și a înțeles bine temperamentul poporului. A fost unul din cele douăsprezece iscoade care au fost trimise să cerceteze țara Făgăduinței și unul dintre cei doi care au dat un raport fidel despre bogăția ei și care au încurajat poporul să se suie și s-o ia în stăpânire, prin puterea lui Dumnezeu.
Domnul i-a făgăduit lui Iosua că avea să fie cu el, așa cum fusese cu Moise, și va face ca pentru el cucerirea Canaanului să fie ușoară, cu condiția să fie credincios și să păzească toate poruncile Lui. Iosua a fost neliniștit cu privire la executarea mandatului de a conduce poporul în țara Canaanului, dar această asigurare i-a îndepărtat temerile. El le-a poruncit copiilor lui Israel să fie gata pentru o călătorie de trei zile și toți bărbații de război să se pregătească de luptă. “Ei au răspuns lui Iosua și au zis: ‘Vom face tot ce ne-ai poruncit și ne vom duce oriunde ne vei trimite. Te vom asculta în totul, cum am ascultat pe Moise. Numai Domnul Dumnezeul tău să fie cu tine, cum a fost cu Moise! Orice om care se va răzvrăti împotriva poruncii tale și care nu va asculta de tot ce-i vei porunci, să fie pedepsit cu moartea! Întărește-te numai și îmbărbătează-te.’”
-157-
Dumnezeu a dorit ca trecerea israeliților peste Iordan să fie miraculoasă. Iosua a poruncit poporului să se sfințească, pentru că a doua zi Domnul urma să facă lucruri minunate în mijlocul lor. La timpul hotărât, el a dat dispoziții preoților să ia chivotul, care conținea Legea lui Dumnezeu și să-l poarte înaintea poporului. “Domnul a zis lui Iosua: ‘Astăzi voi începe să te înalț înaintea întregului Israel, ca să știe că voi fi cu tine, cum am fost cu Moise’.”
Preoții au ascultat de poruncile conducătorului lor și au mers înaintea poporului, purtând chivotul legământului. Oștile evreilor s-au așezat în coloană de marș și au urmat simbolul prezenței divine. Întinsa coloană a coborât spre malul Iordanului și, când picioarele preoților s-au muiat în marginea apelor Iordanului, apa de deasupra a fost oprită, iar volumul de apă de jos s-a scurs în continuare, lăsând uscată albia râului. Preoții au trecut, ducând chivotul lui Dumnezeu, și Israel a urmat după ei. La jumătatea drumului peste Iordan, preoților li s-a poruncit să se oprească în albia râului până ce toată oștirea evreilor era trecută dincolo. Aceasta a fost spre a imprima în mintea lor și mai pregnant faptul că puterea care a oprit apele Iordanului era aceeași ca cea care i-a făcut în stare pe părinții lor să treacă prin Marea Roșie cu patruzeci de ani în urmă.
-158-
Mulți dintre cei care au trecut prin Marea Roșie când au fost copii, acum, printr-o minune asemănătoare, au trecut Iordanul ca bărbați de război echipați pentru luptă. Iosua le-a poruncit preoților să iasă din Iordan. Când ei, care purtau chivotul legământului, s-au aflat în siguranță pe malul celălalt, Dumnezeu a îndepărtat brațul Său cel puternic și apele acumulate au năvălit la vale, ca o cascadă puternică, în albia naturală a râului. Iordanul a continuat să se rostogolească asemenea unui potop irezistibil, revărsându-se peste toate malurile lui.
Dar mai înainte ca preoții să iasă din râu, pentru ca această minune extraordinară să nu poată fi uitată niciodată, Domnul i-a poruncit lui Iosua să aleagă bărbați de frunte din fiecare seminție, să ia pietre din albia râului, din locul unde au stat preoții și să le aducă pe umeri până la Ghilgal, iar acolo să ridice un monument în amintirea faptului că Dumnezeu a făcut ca Israel să treacă Iordanul ca pe uscat. Acesta avea să le amintească permanent minunea pe care a făcut-o Dumnezeu pentru ei. Pe măsură ce anii treceau, copiii lor aveau să întrebe despre acest monument, și ei aveau să le povestească iar și iar această istorie minunată, până ce va fi întipărită în mintea lor până la ultima generație.
Când toți regii amoriților și regii canaaniților au auzit că Domnul a oprit apele Iordanului înaintea copiilor lui Israel, inima li s-a topit de frică. Israeliții au ucis pe doi dintre regii lui Moab, și trecerea lor miraculoasă peste Iordanul umflat și năvalnic a umplut poporul de groază. Apoi Iosua a circumcis toți copiii care s-au născut în pustie. După acest ceremonial, ei au păzit Paștele în câmpia Ierihonului. “Domnul a zis lui Iosua: ‘Astăzi am ridicat ocara Egiptului de deasupra voastră.’”
Națiunile păgâne I-au reproșat Domnului și poporului Său pentru că evreii n-au reușit să ia în stăpânire țara Canaanului, pe care ei așteptau s-o moștenească destul de curând după ieșirea din Egipt. Vrăjmașii lor au triumfat pentru că Israel a peregrinat atâta prin pustie și s-au ridicat îngâmfați împotriva lui Dumnezeu, declarând că El nu era în stare să-i conducă în țara Canaanului. Acum, El și-a manifestat în mod remarcabil puterea și favoarea, conducându-și poporul peste Iordan pe teren uscat, vrăjmașii lor nemaiputându-L defăima. Mana care a continuat până în acest timp a încetat acum, deoarece israeliții se pregăteau să ia în stăpânire Canaanul; și pentru că mâncau din roadele bune ale acelei țări, nu mai era nevoie de mană.
Va continua.