Parabole despre cel pierdut
Oaia pierdută
Am fost condusă către pilda oii pierdute. Cele nouăzeci și nouă de oi sunt lăsate în pustie și se hotărăște căutarea celei care s-a rătăcit. Când oaia pierdută este găsită, păstorul o ridică pe umăr și se întoarce cu bucurie. El nu vine bombănind și certând biata oaie pierdută pentru că i-a provocat atâtea necazuri; în schimb, întoarcerea sa cu povara oii se face cu bucurie.
Și este cerută o manifestare încă mai mare a bucuriei. Prietenii și vecinii sunt chemați să se bucure alături de cel care a găsit-o, “căci mi-am găsit oaia care a fost pierdută”. Găsirea a fost subiectul bucuriei; rătăcirea nu a fost pusă în discuție; căci bucuria regăsirii a fost mai mare decât întristarea pricinuită de pierderea, grija, încurcăturile și primejdiile suferite de pe urma căutării oii pierdute și readucerii ei în siguranță. “Tot așa, vă spun că va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăiește, decât pentru nouăzeci și nouă de oameni neprihăniți care n-au nevoie de pocăință”.
Banul de argint care s-a pierdut
Piesa de argint pierdută este menită să-l reprezinte pe păcătosul greșit, rătăcit. Grija femeii de a găsi banul de argint care s-a pierdut are scopul de a-i învăța pe urmașii lui Hristos o lecție în ce privește datoria lor față de cei greșiți, care se rătăcesc de la cărarea dreptății. Femeia a aprins candela pentru a-și spori lumina, apoi a măturat casa și a căutat cu sârguință până l-a găsit.
Aici este definită cu claritate datoria creștinilor față de aceia care au nevoie de ajutor din pricină că s-au rătăcit de Dumnezeu. Cei greșiți nu trebuie lăsați în întuneric și confuzie, ci trebuie folosit orice mijloc disponibil pentru a-i aduce iarăși la lumină. Este aprinsă candela și, cu rugăciune serioasă pentru ca lumina cerească să rezolve cazurile celor învăluiți în întuneric și necredință, Cuvântul lui Dumnezeu este cercetat pentru descoperirea unor puncte clare ale adevărului, în scopul de a-i întări în așa măsură pe creștini cu argumente din Cuvântul lui Dumnezeu, cu mustrările, amenințările și încurajările sale, încât să se poată ajunge la inima celor greșiți. Indiferența sau neglijența vor provoca încruntarea lui Dumnezeu.
-100-
Când a găsit banul de argint, și-a chemat prietenii și vecinii laolaltă, zicând: “Bucurați-vă împreună cu mine, căci am găsit drahma pe care o pierdusem. Tot așa se spune că este bucurie înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un singur păcătos care se pocăiește.” Dacă îngerii lui Dumnezeu se bucură pentru cei greșiți, care își văd relele și le mărturisesc, întorcându-se la tovărășia fraților lor, cu cât mai mult ar trebui urmașii lui Hristos, care greșesc și ei și care au nevoie în fiecare zi de iertarea lui Dumnezeu și a fraților lor, să simtă bucurie la întoarcerea unui frate sau a unei surori care a fost înșelată de sofismele lui Satana și care a urmat o cale greșită și a suferit din pricina aceasta.
În loc să-i țină la distanță pe cei greșiți, frații lor ar trebui să-i întâmpine pe terenul pe care se află aceștia. În loc de a le găsi vină pentru că sunt în întuneric, ei ar trebui să-și aprindă propria lor candelă și să capete astfel mai mult har divin și o cunoaștere mai clară a Scripturilor, pentru a putea risipi întunericul celor greșiți, prin lumina pe care le-o aduc. și când reușesc, iar cei greșiți își simt păcatul și se învoiesc să urmeze lumina, ar trebui primiți cu bucurie, și nu cu un spirit împotrivitor sau făcând un efort de a le dovedi marea lor păcătoșenie, care a necesitat deja multă epuizare, neliniște și muncă obositoare. Dacă îngerii curați ai lui Dumnezeu întâmpină evenimentul cu bucurie, cu cât mai mult ar trebui să se bucure frații lor, care au avut și ei, la rândul lor, nevoie de compasiune, iubire și ajutor când au greșit și, în întunericul în care s-au aflat, n-au știut cum să se ajute singuri.
Fiul risipitor
Mi-a fost îndreptată atenția asupra pildei fiului risipitor. El i-a cerut tatălui său să-i dea partea sa de avere. Dorea să separe interesele sale de cele ale tatălui său și să-și folosească partea conform înclinațiilor sale. Tatăl său s-a supus cererii sale și fiul, cu egoism, s-a îndepărtat de tatăl lui pentru a nu fi tulburat de sfaturile sau reproșurile acestuia.
-101-
Fiul a crezut că va fi fericit când își va putea folosi partea după propria-i plăcere, fără a fi supărat de sfaturi sau restricții. El nu dorea să fie deranjat de obligații mutuale. Dacă se bucura de averea tatălui, acesta avea pretenții de la el ca fiu. Dar el nu simțea că are vreo obligație față de generosul său părinte și și-a nutrit spiritul egoist și răzvrătit cu gândul că o parte din proprietatea tatălui său îi aparținea lui. El și-a cerut partea, când, de drept, nu putea pretinde nimic și nu ar fi trebuit să obțină nimic.
După ce inima sa egoistă primise comoara de care era atât de nedemn, s-a dus în drumul său, departe de tatăl său, pentru a uita chiar că are un tată. El a disprețuit restricțiile și era foarte hotărât să-și satisfacă plăcerile pe orice cale și în orice mod ar fi poftit. După ce cheltuise, prin îngăduințele sale păcătoase, tot ce îi dăduse tatăl său, în țara aceea a venit o foamete și el a fost lovit de o sărăcie lucie. Atunci a început să regrete calea sa păcătoasă, a plăcerii extravagante, căci era nevoiaș și avea nevoie de mijloacele pe care le risipise. A fost obligat să coboare de la viața sa plină de îngăduințe păcătoase la ocupația ingrată de a hrăni porcii.
După ce ajunsese atât de jos, el s-a gândit la bunătatea și iubirea tatălui său. Atunci a simțit nevoia de a avea un tată. El singur își crease situația în care se afla, lipsit de prieteni și de mijloace. Propria sa neascultare și propriul său păcat îl aduseseră la despărțirea de tatăl său. El s-a gândit la privilegiile și cadourile generoase de care se bucurau din plin slujitorii tocmiți din casa tatălui său, în timp ce el, care se înstrăinase de casa tatălui lui, pierea de foame. Smerit prin soarta potrivnică, el a hotărât să se întoarcă la tatăl său cu o mărturisire plină de umilință. Era un cerșetor, lipsit de îmbrăcăminte confortabilă sau chiar decentă. Arăta jalnic din pricina lipsurilor și era secătuit de foame.
Pe când era încă departe de casă, tatăl l-a văzut pe rătăcitor și primul lui gând i l-a adus înainte pe fiul răzvrătit care îl părăsise cu ani înainte pentru a urma o cale a păcatului neîngrădit. Au fost trezite însă sentimentele părintești. În pofida tuturor semnelor degradării, tatăl a descoperit propriul său chip. Nu a așteptat ca fiul său să străbată tot drumul până la el, ci s-a grăbit să-l întâmpine. Nu l-a mustrat, ci, cu cea mai adâncă și iubitoare compasiune pentru că își adusese atâta suferință din pricina urmării propriei lui căi păcătoase, s-a grăbit să-i arate iubirea și iertarea sa.
-102-
Deși fiul era secătuit și înfățișarea sa arăta clar viața de libertinaj pe care o dusese, deși era îmbrăcat cu zdrențe de cerșetor și picioarele sale goale erau murdare de praful de pe drum, mila plină de duioșie a tatălui a fost aprinsă când fiul a căzut zdrobit în umilință înaintea sa. Nu s-a ascuns în spatele demnității sale, nu l-a pus la punct; nu i-a înșiruit toate relele și păcatele pe care le făcuse înainte, pentru a-l determina să simtă cât de jos se coborâse. L-a ridicat și l-a sărutat. L-a luat pe fiul său răzvrătit la piept și a pus însăși haina lui bogată peste umbra aproape dezbrăcată. El l-a luat lângă inima sa cu atâta căldură și a manifestat o asemenea milă, încât, dacă fiul s-ar fi îndoit vreodată de bunătatea și iubirea tatălui său, acum n-o mai putea face. Dacă atunci când s-a hotărât să se întoarcă la casa tatălui său avusese simțământul păcatului său, acum, când a fost primit în acest fel, a înțeles mult mai profund nerecunoștința sa. Inima sa, înmuiată mai înainte, era acum zdrobită pentru că îndurerase acea iubire a tatălui.
Fiul pocăit, tremurător, care se temuse mult că avea să fie dezmoștenit, era nepregătit pentru o asemenea primire. știa că nu o merită și și-a recunoscut astfel păcatul de a-l fi părăsit pe tatăl său: “Tată, am păcătuit împotriva cerului și împotriva ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău.” El s-a rugat numai ca să fie socotit slugă. Tatăl însă le-a cerut slujitorilor săi să-i dea acestuia dovezi speciale de respect și să-l înveșmânteze ca și cum ar fi fost dintotdeauna fiul său ascultător.
Tatăl a făcut din întoarcerea fiului său o ocazie deosebită de bucurie. Fiul mai mare, aflat la câmp, nu știa că fratele său se întorsese, însă a auzit manifestările generale de bucurie și i-a întrebat pe slujitori ce înseamnă toate acestea. I s-a explicat că fratele său, pe care toți îl crezuseră mort, se întorsese și că tatăl său tăiase vițelul îngrășat pentru el, pentru că îl primise iarăși, ca venit dintre cei morți.
-103-
Atunci fratele s-a mâniat și n-a vrut să intre și să-l primească pe fratele său. Indignarea sa a fost stârnită de motivul că fratele său necredincios, care își părăsise tatăl și aruncase greaua răspundere asupra lui, când ar fi trebuit să fie dusă de amândoi, trebuia să fie primit acum cu atâta onoare. Acest frate urmase calea cheltuielilor nebunești, ticăloase, risipind mijloacele pe care i le dăduse tatăl său, până când ajunsese la sărăcie lucie, în timp ce fratele său de acasă își împlinise cu credincioșie îndatoririle de fiu; și acum, acest destrăbălat vine în casa tatălui și este primit cu respect și cinste, mai presus de orice primise el însuși vreodată.
Tatăl și-a îndemnat fiul mai mare să meargă și să-și primească fratele cu bucurie, căci fusese pierdut și a fost găsit; a fost mort în păcat și nelegiuire, dar este viu iarăși; și-a redobândit facultățile morale și privește cu scârbă la calea sa păcătoasă. Dar fiul său mai mare argumentează: “Iată, eu îți slujesc ca un rob de atâția ani și niciodată nu ți-am călcat vreo poruncă; și mie niciodată nu mi-ai dat măcar un ied ca să mă veselesc cu prietenii mei. Iar când a venit acest fiul al tău, care ți-a mâncat averea cu femeile desfrânate, i-ai tăiat vițelul cel îngrășat!”
Tatăl și-a asigurat fiul că acesta a fost întotdeauna cu el și că tot ceea ce avea era al său, dar că era drept ca ei să dea pe față această bucurie, căci “fratele tău era mort și a înviat, era pierdut și a fost găsit”. Faptul că a fost găsit cel ce era pierdut și că trăiește cel ce era mort cântărește pentru tatăl mai mult decât orice alt considerent.
Hristos a dat această pildă pentru a arăta modul în care Tatăl nostru ceresc îi primește pe cei greșiți și pocăiți. Tatăl este cel împotriva căruia s-a păcătuit; totuși, el, în iubirea sufletului său plin de milă și iertare, îl întâmpină pe cel risipitor și își arată marea bucurie că fiul său, pe care l-a crezut mort față de orice sentiment filial, a devenit sensibil față de marele său păcat și marea sa nelegiuire și s-a întors la tatăl său, apreciind iubirea sa și recunoscând cererile sale. El știe că fiul care a urmat calea păcatului și care se pocăiește acum are nevoie de mila și iubirea sa. Acest fiu a suferit; el și-a simțit nevoia și vine la tatăl ca la singurul om care îi poate satisface marea sa nevoie.
-104-
Întoarcerea fiului risipitor a fost izvorul celei mai mari bucurii. Plângerile fratelui mai mare erau firești, dar nu erau corecte. și totuși, aceasta este atitudinea frecventă a fratelui față de frate. Este depus un efort prea mare pentru a-i face pe cei greșiți să vadă unde au greșit și de a le tot aminti erorile pe care le-au făcut. Cei ce au greșit au nevoie de milă, au nevoie de ajutor, au nevoie de compasiune. Ei suferă în duhul lor și sunt adesea descurajați, disperați. Mai presus de orice, au nevoie de iertare fără rețineri.
Lucrarea printre comunități
În lucrarea făcută pentru comunitatea din Battle Creek în primăvara anului 1870, nu a existat deloc dependența de Dumnezeu pe care o cerea acea ocazie importantă. Frații R. și S. nu și-au pus toată încrederea în Dumnezeu și nu au acționat în tăria și prin harul Său atât de deplin cum ar fi trebuit.
Când fratele S. gândește că o persoană este greșită, el este în mod frecvent prea sever. Nu reușește să manifeste acea compasiune și considerație pe care le-ar fi avut față de el însuși, în împrejurări similare. El se află de asemenea și în primejdia de a judeca greșit și de a face erori, când are de-a face cu mintea oamenilor. Este cea mai frumoasă și mai delicată lucrare dată vreodată muritorilor, aceea de a se ocupa de mintea oamenilor. Cei care se angajează în această lucrare ar trebui să aibă un discernământ limpede și puterea de a face distincție între lucruri. Adevărata independență a minții este un element total deosebit de semeție. Nu trebuie renunțat cu ușurință la acea calitate a independenței care duce la o părere prevăzătoare, deliberată, însoțită de rugăciune; nu, până când dovezile sunt suficient de puternice pentru a arăta cu claritate că greșim. Această independență va păstra mintea calmă și neschimbătoare în mijlocul mulțimii de greșeli care ne înconjoară și îi va conduce pe cei care ocupă poziții de răspundere să cerceteze dovezile cu grijă, pe toate fețele, și să nu fie împinși de influența altora sau de ceea ce îi înconjoară pentru a trage concluzii fără o cunoaștere rațională, minuțioasă a tuturor împrejurărilor.
-105-
Cercetarea cazurilor din Battle Creek s-a făcut foarte mult asemenea modului în care un avocat critică un martor, fiind în mod cert și o lipsă a Duhului lui Dumnezeu. S-au unit câțiva în această lucrare, care au fost activi și zeloși. Unii au fost independenți, având o neprihănire proprie și astfel s-a crezut în mărturiile lor, iar influența lor a determinat judecata fraților R. și S. Din pricina unor lipsuri fără importanță, surorile T. și U. nu au fost primite ca membre ale comunității. Frații R. și S. ar fi trebuit să aibă judecata și discernământul de a vedea că aceste obiecțiuni nu aveau o greutate suficientă pentru a le ține pe aceste surori în afara comunității. Amândouă fuseseră demult în credință și păziseră cu credincioșie Sabatul, timp de optsprezece sau douăzeci de ani.
Sora V., care a adus în discuție aceste lucruri, ar fi trebuit să-și aducă sieși motive cu încă mai mare greutate pentru care nu ar fi trebuit ea însăși să devină membră a bisericii. Era ea fără păcat? Erau toate căile ei desăvârșite înaintea lui Dumnezeu? Era ea desăvârșită în îngăduință, tăgăduire de sine, blândețe, îndelungă răbdare și cu un spirit liniștit? Dacă nu avea slăbiciunile femeilor obișnuite, atunci putea arunca prima piatră. Acele surori care au fost lăsate în afara bisericii erau vrednice de un loc înăuntru; erau iubite de Dumnezeu. Însă purtarea față de ele a fost lipsită de înțelepciune, fără suficiente motive. Existau alții ale căror cazuri nu erau tratate cu mai multă înțelepciune cerească și chiar fără o judecată solidă. Judecata și puterea discernământului fratelui S. au fost stricte de-a lungul multor ani prin influența soției sale, care a fost un mediu cât se poate de eficient al lui Satana. Dacă ar fi avut adevărata calitate a independenței, el ar fi avut un cuvenit respect de sine și, cu o demnitate sănătoasă, și-ar fi zidit propriul cămin. Când a abordat un comportament menit să impună respect în familia sa, el a dus în general lucrurile prea departe, a fost sever și a vorbit aspru și dictatorial. După un timp, devenind conștient de aceasta, se plasa în cealaltă extremă și renunța la independența sa.
-106-
În această stare de spirit, el primea relatări din partea soției sale, abandona judecata sa și era ușor amăgit de intrigile ei. Uneori se prefăcea că suferă intens și îi povestea ce lipsuri avusese de îndurat și cât de neglijată fusese de frații ei în lipsa soțului său. Minciunile și tertipurile ei, folosite pentru a perverti mintea soțului său, au fost mari. Fratele S. nu a primit pe deplin lumina pe care i-a dat-o Domnul în trecut cu privire la soția sa, căci altfel nu ar fi fost amăgit de ea. A fost adus de multe ori în robie față de duhul ei, pentru că propria sa inimă și viață nu au fost pe deplin consacrate lui Dumnezeu. Simțămintele sale s-au aprins împotriva fraților săi și i-a oprimat. Eul nu a fost răstignit. Ar trebui să caute cu seriozitate să-și aducă toate gândurile și sentimentele în ascultare de Hristos. Credința și tăgăduirea de sine ar fi fost puternicele ajutoare ale fratelui S. Dacă și-ar fi pus toată armătura lui Dumnezeu și nu ar fi ales ca apărare decât ceea ce îi oferă Duhul lui Dumnezeu și puterea adevărului, ar fi fost întărit de Dumnezeu.
Fratele S. este slab în multe privințe. Dacă Dumnezeu i-ar cere să-și descopere și să-și condamne aproapele, să mustre și să pună la punct pe un frate sau să se împotrivească și să-și nimicească vrăjmașii, ar fi pentru el o lucrare firească și ușoară. Însă lupta împotriva eului, reprimarea dorințelor și afecțiunilor din propria sa inimă și cercetarea și ținerea sub control a motivațiilor tainice ale inimii reprezintă un război mai dificil. Cât de îndărătnic este el când trebuie să fie credincios într-o provocare ca aceasta! Războiul împotriva eului este cea mai mare bătălie care a fost dată vreodată. Predarea eului și a tuturor lucrurilor pentru a fi stăpânite de voința lui Dumnezeu, a fi înveșmântat în umilință și a avea acea iubire curată, plină de pace și ușor de mulțumit, plină de blândețe și roade bune, nu este o realizare ușoară. și cu toate acestea, este privilegiul și datoria sa de a fi un biruitor desăvârșit în această privință. Sufletul trebuie să se supună lui Dumnezeu înainte de a putea fi înnoit în cunoaștere și adevărata sfințenie. Viața sfântă și caracterul lui Hristos constituie un exemplu plin de credincioșie. Încrederea în Tatăl Său ceresc a fost nelimitată. Ascultarea și supunerea sa au fost fără rezerve și desăvârșite. El nu a venit pentru a I se sluji, ci pentru a sluji altora. Nu a venit pentru a face voia Sa, ci voia Aceluia care L-a trimis. În toate lucrurile S-a supus Aceluia care judecă după dreptate. Aceste cuvinte au fost auzite de pe buzele Mântuitorului lumii: “Eu nu pot să fac nimic de la Mine.”
-107-
A devenit sărac și a acceptat să fie o persoană lipsită de importanță. Era flămând, adesea însetat și de multe ori obosit în truda Sa; însă nu avea unde să-și plece capul. Când umbrele reci și umede ale nopții se strângeau în jurul Său, pământul îi era adesea pat. și totuși, El i-a binecuvântat pe cei ce-L urau. Ce viață! Ce experiență! Putem noi, cei care am mărturisit că suntem urmașii lui Hristos, să îndurăm cu voioșie lipsurile și suferința așa cum a făcut-o Domnul nostru, fără cârtire? Putem noi să bem cupa și să fim botezați cu acest botez? Dacă da, putem fi părtași la slava Lui în Împărăția Sa cerească. Dacă nu, nu vom avea parte de nimic alături de El.
Fratele S. are de câștigat o experiență fără de care lucrarea lui va face un mare rău. El este influențat prea mult de ceea ce îi spun alții despre cei greșiți; este înclinat să hotărască în funcție de impresiile făcute asupra minții sale, iar el acționează cu severitate, când ar fi cu mult mai bună o cale mai blândă. El nu-și aduce aminte de propria-i slăbiciune și cât de greu îi este lui însuși să i se pună sub semnul îndoielii calea pe care o urmează, chiar și atunci când a greșit. Când el hotărăște că un frate sau o soră a greșit, este înclinat să ducă acea chestiune până la capăt și să insiste pentru aplicarea cenzurii, deși, făcând astfel, își rănește propriul suflet și pune în primejdie sufletele altora.
Fratele S. ar trebui să se ferească de procese ale comunității și să nu aibă deloc de-a face cu punerea la punct a dificultăților, dacă îi este cu putință să evite acest lucru. El are un dar prețios de care este nevoie în lucrarea lui Dumnezeu. Însă ar trebui să se despartă de influențele de care se simte atras, care îi fac judecata confuză și îl împing să acționeze fără înțelepciune. Aceasta nu trebuie să se întâmple. El exercită prea puțină credință în Dumnezeu. Stăruie prea mult asupra neputințelor sale trupești și își întărește necredința, ocupându-se cu sentimente negative. Dumnezeu are tărie și înțelepciune pregătite pentru aceia care le caută cu seriozitate și credincioșie.
-108-
Mi s-a arătat că fratele S. este un bărbat tare în anumite puncte, în timp ce în altele este slab precum un copil. Modul în care a procedat cu cei greșiți a avut o influență molipsitoare. El are încredere în abilitatea sa de a lucra pentru a pune lucrurile în ordine, acolo unde crede că este nevoie, însă nu abordează chestiunea așa cum trebuie. El întreține propriul spirit în lucrările sale și nu face deosebiri, ba chiar lucrează adesea fără iubire. E ceva atât de grozav să exagerezi în chestiunea în cauză, aplicând indivizilor rigorile stricte ale datoriei. “Să arăți înțelegere față de unii; căutați să mântuiți pe alții, smulgându-i cu teamă din foc, urând până și cămașa pătată de carne.”
Datoria, datoria strictă, are o soră geamănă, care este bunătatea. Dacă datoria și bunătatea se întrepătrund, va fi câștigat un avantaj sigur; dacă însă datoria este despărțită de bunătate, dacă iubirea plină de gingășie nu este pătrunsă de spiritul datoriei, va fi un eșec total, iar rezultatul, mult rău. Bărbații și femeile nu se lasă conduși, însă mulți pot fi câștigați prin bunătate și iubire. Fratele S. a ținut ridicat biciul Evangheliei și propriile lui cuvinte au fost în mod frecvent lovitura aplicată cu acel bici. Aceasta nu i-a făcut pe alții mai zeloși și nu i-a determinat să facă fapte bune; a stârnit mai degrabă spiritul lor combativ, îndreptat împotriva severității lui.
Dacă ar fi umblat în lumină, fratele S. nu ar fi avut atâtea eșecuri grave. “Dacă umblă cineva ziua, nu se împiedică, pentru că vede lumina lumii acesteia; dar dacă cineva umblă noaptea, se împiedică pentru că lumina nu este în el.” Cărarea ascultării este cărarea siguranței. “Cine umblă cu dreptate umblă fără teamă.” Umblă în lumină și “atunci vei umbla sigur în drumul tău, iar piciorul nu ți se va poticni”. Cei care nu umblă în lumină vor avea o religie bolnăvicioasă, pipernicită. Fratele S. ar trebui să simtă importanța de a umbla în lumină, oricât de chinuitoare ar fi pentru eul său. Efortul sincer, izvorât din iubirea pentru suflete, este acela care întărește inima și dezvoltă virtuțile.
Va continua.