Continuare.
Cei care se abțin să pună în vistieria lui Dumnezeu și își acumulează mijloacele materiale pentru copiii lor punând primejdie interesul spiritual al copiilor. Ei își pun averea, care este pentru ei înșiși o piatră de poticnire, în calea copiilor lor, pentru ca aceștia să se împiedice de ea și să ajungă la pierzare. Mulți fac o mare greșeală în privința lucrurilor acestei vieți. Ei economisesc, lipsindu-se pe ei înșiși și pe alții de binele de care ar putea beneficia dacă ar folosi corect mijloacele pe care li le-a împrumutat Dumnezeu, și devin egoiști și avari. Ei își neglijează interesele spirituale, devenind anemici în dezvoltarea religioasă, toate acestea de dragul acumulării unor bogății pe care nu le pot folosi. Ei își lasă averea copiilor și, în nouă cazuri din zece, aceasta este o cursă chiar mai mare pentru moștenitorii lor decât a fost pentru ei înșiși. Copiii, bizuindu-se pe averea părinților lor, nu reușesc, de cele mai multe ori, să obțină succesul în viața aceasta și în general pierd complet ocazia de a-și asigura viața viitoare. Cea mai bună moștenire pe care o pot lăsa părinții copiilor este cunoașterea unei ocupații utile și exemplul unei vieți caracterizate prin generozitate dezinteresată. Printr-o asemenea viață, ei arată adevărata valoare a banilor, care trebuie să fie apreciată numai prin binele pe care îl vor realiza, ușurând propriile lor nevoi și necesitățile altora și făcând să înainteze cauza lui Dumnezeu.
-400-
Unii sunt de acord să dea corespunzător cu ceea ce au și simt că Dumnezeu nu mai are nici un alt fel de pretenții de la ei, pentru că nu au multe bunuri materiale. Ei nu au nici un venit care să depășească necesitățile familiilor lor. Însă există mulți din această categorie care și-ar putea foarte bine pune întrebarea: Dau eu corespunzător cu ceea ce aș fi putut avea? Dumnezeu a vrut ca puterile trupului și ale minții lor să fie puse la lucru. Unii nu și-au folosit în cea mai bună măsură destoinicia cu care i-a înzestrat Dumnezeu. Omului i-a fost dat să muncească. Munca s-a întrepătruns cu blestemul, aceasta devenind o necesitate prin păcat. Bunăstarea fizică, mintală și morală a omului depinde de desfășurarea unei munci folositoare. “În sârguință, fiți fără preget”, este porunca inspiratului apostol Pavel.
Nici un om, fie el bogat sau sărac, nu-I poate da slavă lui Dumnezeu printr-o viață de indolență. Timpul și tăria fizică sunt tot capitalul pe care îl au mulți oameni săraci; iar acesta este în mod frecvent irosit prin iubirea comodității și în lenevie nepăsătoare, încât nu au nimic să-I aducă Domnului lor în zecimi și daruri. Dacă bărbaților creștini le lipsește înțelepciunea de a lucra cu cea mai mare eficiență și de a-și folosi corect puterile fizice și mintale, ar trebui să aibă blândețea și umilința minții, care să-i ajute să primească îndrumări și sfaturi de la frații lor, pentru ca judecata mai bună a acestora să suplinească propriile lor lipsuri. Mulți săraci care se mulțumesc acum să nu facă nimic pentru binele semenilor lor și pentru înaintarea cauzei lui Dumnezeu ar putea face mult, dacă ar vrea. Înaintea lui Dumnezeu, ei poartă aceeași răspundere pentru capitalul lor, care constă în putere fizică, precum bogatul pentru capitalul său bănesc.
Unii care ar putea să pună mijloace materiale în vistieria lui Dumnezeu beneficiază acum de pe urma ei. Există aceia care acum sunt săraci și care și-ar putea îmbunătăți situația printr-o folosire judicioasă a timpului lor, prin evitarea de a intra în conflict cu drepturile de autor și, printr-o înfrânare a înclinației lor, de a se angaja în speculații pentru a obține câștiguri pe o cale mai ușoară decât prin muncă răbdătoare, perseverentă. Dacă aceia care nu au avut succes în viață ar fi dispuși să se lase învățați, s-ar putea deprinde cu obiceiuri ale tăgăduirii de sine și cu economia strictă și ar avea satisfacția de a da, nu de a primi pomană. Există mulți robi leneși. Dacă ar vrea să facă ceea ce le stă în putere, ei ar avea experiența binecuvântării extraordinare de a-i ajuta pe alții, încât și-ar da într-adevăr seama că “este mai ferice să dai decât să primești.”
-401-
Generozitatea bine canalizată înviorează puterile mintale și morale ale oamenilor și îi încurajează în acțiunea cea mai sănătoasă, de a-i binecuvânta pe cei aflați în nevoie și de a ajuta la înaintarea cauzei lui Dumnezeu. Dacă cei care au bani și-ar da seama că sunt răspunzători înaintea lui Dumnezeu pentru fiecare dolar pe care îl risipesc, nevoile lor presupuse ar fi mult mai mici. Dacă conștiința ar fi trează, ea ar descoperi cheltuielile inutile făcute pentru satisfacerea apetitului, mândriei, deșertăciunii și iubirii de distracții și ar raporta aruncarea pe fereastră a banilor Domnului, care ar fi trebuit puși în cauza Sa. Cei care irosesc bunurile Domnului lor va trebui să dea curând socoteală Stăpânului pentru calea lor.
Dacă cei care-și spun creștini ar folosi mai puțin din bogăția lor pentru a-și împodobi corpul și a-și înfrumuseța casele și dacă ar cheltui mai puțin pentru a pune pe mesele lor articole alimentare de lux, extravagante, care ruinează sănătatea, ei ar putea pune sume mult mai mari în trezoreria lui Dumnezeu. L-ar imita astfel pe Răscumpărătorul lor, care a părăsit cerul, bogățiile și slava Sa și a devenit sărac pentru noi, ca să putem avea bogății veșnice. Dacă suntem prea săraci pentru a-I încredința cu credincioșie lui Dumnezeu zecimile și darurile pe care le cere El, suntem, în mod categoric de asemenea, prea săraci pentru a ne îmbrăca scump și pentru a mânca preparate de lux; căci astfel irosim banii Domnului prin îngăduințe vătămătoare, pentru a ne slăvi și a ne face plăcere nouă înșine. Ar trebui să ne întrebăm cu îngrijorare: Ce comoară ne-am strâns noi în Împărăția lui Dumnezeu? Suntem noi bogați față de Dumnezeu?
Isus le-a dat ucenicilor o lecție despre lăcomie. “Și le-a spus pilda aceasta: ‘Țarina unui om bogat rodise mult. Și el se gândea în sine și zicea: Ce voi face? Fiindcă nu mai am loc unde să-mi strâng roadele. Iată, a zis el, ce voi face: Îmi voi strica hambarele și voi zidi altele mai mari; acolo voi strânge toate roadele și toate bunurile mele; și voi spune sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăți strânse pentru mulți ani; odihnește-te, mănâncă, bea și înveselește-te! Dar Dumnezeu i-a zis: Nebunule! Chiar în noaptea aceasta ți se va cere înapoi sufletul; și lucrurile pe care le-ai pregătit ale cui vor fi? Tot așa este cu cel care își adună comori pentru el și nu se îmbogățește față de Dumnezeu’.”
-402-
Durata și fericirea vieții nu depind de mulțimea bogățiilor noastre pământești. În egoismul său extrem, acest bogat nesăbuit și-a strâns comori pe care nu le putea folosi. Trăise numai pentru el însuși. Se întinsese mult prea departe în negustorie, făcuse afaceri necinstite și nu arătase îndurare sau iubire de Dumnezeu. Jefuise pe orfani și pe văduve și își escrocase semenii pentru a-și spori și mai mult marile bogății pământești. El și-ar fi putut strânge comoara în cer, în pungi care nu se învechesc; dar, prin lăcomia lui, a pierdut ambele lumi. Cei care folosesc pentru slava lui Dumnezeu mijloacele pe care El li le-a încredințat își vor primi în curând comoara din mâna Stăpânului, o dată cu binecuvântarea: “Bine, rob bun și credincios, intră în bucuria Domnului tău.”
Când contemplăm jertfa neprețuită, adusă pentru mântuirea oamenilor, suntem muți de uimire. Când egoismul răcnește în încercarea de a fi biruitor în inimile oamenilor și aceștia sunt ispitiți să nu își dea partea ce le revine în orice lucrare bună, ar trebui să-și întărească principiile dreptății cu gândul că El, care a avut bogăția comorii neprețuite a cerului, S-a întors cu spatele la toate acestea și a devenit sărac. Nu avea unde să-și pună capul. Și tot acest sacrificiu a fost pentru noi, ca să putem avea bogății veșnice.
Hristos și-a îndreptat pașii pe cărarea tăgăduirii și jertfirii de sine, pe care trebuie să meargă toți ucenicii Săi, dacă vor să fie înălțați cu El la sfârșit. A luat asupra inimii Sale suferințele pe care omul trebuie să le îndure. Mintea oamenilor lumești devine adesea greoaie. Ei nu pot vedea decât lucrurile pământești, care eclipsează slava și valoarea lucrurilor cerești. Oamenii vor străbate și pământ, și mare pentru un câștig pământesc și vor îndura privațiuni și suferință pentru a-și atinge scopul, însă, cu toate acestea, își vor întoarce ochii de la splendorile cerului și nu vor privi bogățiile veșnice. Oamenii care se află într-o relativă sărăcie sunt de obicei aceia care fac cel mai mult pentru a susține cauza lui Dumnezeu. Ei sunt generoși cu puținul lor. Și-au întărit pornirile de generozitate prin acte de caritate continue. Când cheltuielile pe care le-au avut au apăsat cu putere asupra venitului lor, pasiunea lor pentru bogății pământești nu a avut nici mediul, nici șansa de a se întări.
-403-
Însă mulți, când încep să strângă bogății pământești, încep să calculeze cât timp va mai trece până vor putea intra în posesia unei anumite sume. În tulburarea lor de a îngrămădi bogății pentru ei înșiși, nu se îmbogățesc față de Dumnezeu. Dărnicia lor nu ține pasul cu prosperitatea lor. Pe măsură ce pasiunea lor pentru bogății crește, sentimentele lor sunt legate de comoară. Sporirea avuției lor întărește dorința aprigă de a avea și mai mult, până acolo încât unii consideră că a da Domnului o zecime este o povară severă și nedreaptă. Inspirația a spus: “Dacă bogățiile sporesc, nu-ți lega inima de ele.” Mulți au spus: “Dacă aș fi bogat cum este cutare, mi-aș înmulți darurile la vistieria lui Dumnezeu. N-aș face nimic altceva cu bogăția mea ci doar aș folosi-o pentru înaintarea cauzei lui Dumnezeu.” Dumnezeu i-a pus la probă pe unii dintre aceștia, dându-le bogății. Însă, o dată cu bogățiile, au venit ispite mai puternice, iar darurile lor au fost cu mult mai mici decât în zilele lor de sărăcie. O dorință acaparatoare pentru bogății mai mari le-a absorbit mintea și inima și au comis păcatul idolatriei.
Cel care oferă oamenilor bogății infinite și o viață veșnică de binecuvântare în Împărăția Sa, ca răsplată pentru ascultarea plină de credincioșie, nu va accepta o inimă împărțită. Trăim în mijlocul primejdiilor ultimelor zile, în care există tot felul de lucruri care să abată mintea și să întoarcă afecțiunea de la Dumnezeu. Datoria noastră nu va fi înțeleasă și apreciată decât în lumina care vine din viața lui Hristos. Așa cum soarele se ridică la răsărit și se îndreaptă către apus, umplând lumea cu lumină, tot așa va fi și adevăratul urmaș al lui Hristos o lumină pentru lume. El va ieși în lume ca o lumină strălucitoare, puternică, pentru ca cei aflați în întuneric să poată fi luminați și încălziți de razele care vin de la el. Hristos spune despre urmașii Săi: “Voi sunteți lumina lumii. O cetate situată pe un munte nu poate să rămână ascunsă.”
-404-
Marele nostru Exemplu a manifestat tăgăduire de sine; să fie atunci calea urmașilor Săi declarați în contrast cu a Lui? Mântuitorul a dat totul pentru o lume care piere, necruțându-Se nici chiar pe Sine. Biserica lui Dumnezeu doarme. Membrii ei sunt slăbiți din lipsă de activitate. Ajung la noi glasuri din toate părțile lumii: “Veniți aici și ajutați-ne”; nici o mișcare nu se face însă în replică. Există când și când un efort slab; câțiva arată că vor să fie împreună lucrători cu Stăpânul lor; însă asemenea persoane sunt adesea lăsate să lucreze aproape singure. Nu există decât un singur misionar din poporul nostru în tot câmpul uriaș din țările străine.
Adevărul este puternic, dar nu este adus în practică. Nu este de ajuns doar să punem bani pe altar. Dumnezeu cheamă bărbați voluntari care să ducă adevărul la alte națiuni, limbi și popoare. Nu bogăția sau numărul nostru este ceea ce ne va aduce o biruință răsunătoare, ci devotamentul față de lucrare, curajul moral, iubirea arzătoare pentru suflete și un zel neobosit, necurmat.
Sunt mulți cei care au privit asupra națiunii iudaice ca fiind un popor vrednic de milă, însă Dumnezeu, care l-a creat pe om și i-a pus la dispoziție toate binecuvântările de care se bucură, a știut ce era cel mai bine pentru el. Și, prin binecuvântarea Sa, a făcut ca cele nouă zecimi să valoreze pentru ei mai mult decât toată suma fără binecuvântarea Lui. Dacă unii, din egoism, Îl jefuiau pe Dumnezeu sau Îi aduceau o jertfă care avea metehne, aveau parte, ca urmare sigură, de pierderi și dezastre. Dumnezeu citește motivațiile inimii. El cunoaște intențiile oamenilor și le va cântări, la timpul potrivit, după cum s-au învrednicit.
Sistemul special al zecimii s-a întemeiat pe un principiu care este la fel de imuabil ca și Legea lui Dumnezeu. Acest sistem al zecimii a fost o binecuvântare pentru evrei, căci altfel Dumnezeu nu li l-ar fi dat. El va fi în același fel o binecuvântare pentru cei care îl respectă până la sfârșitul timpului. Părintele nostru ceresc nu a conceput planul dăruirii sistematice pentru a Se îmbogăți, ci pentru ca acesta să fie o mare binecuvântare pentru om. El a văzut că sistemul binefacerii era exact lucrul de care avea nevoie omul.
-405-
Comunitățile care sunt cele mai generoase și mai consecvente în susținerea cauzei lui Dumnezeu sunt cele mai prospere din punct de vedere spiritual. Adevărata dărnicie la urmașul lui Hristos face ca interesul lui să se identifice cu acela al Stăpânului său. În cadrul planului stabilit pentru iudei și pentru poporul Său din timpul sfârșitului, Dumnezeu cere o dăruire sistematică, proporțională cu venitul lor. Planul de mântuire a fost întemeiat prin jertfa infinită a Fiului lui Dumnezeu. Lumina Evangheliei, care strălucește de la crucea lui Hristos, mustră egoismul și încurajează generozitatea. Nu trebuie văzut ca regretabil faptul că există o creștere a apelurilor de a dărui. În providența Sa, Dumnezeu îi cheamă pe cei din poporul Său,din sfera lor limitată de acțiune, pentru a întreprinde lucruri și mai mari. Este nevoie de eforturi neobosite în acest timp, când întunecimea morală acoperă lumea. Lumescul și lăcomia storc de puteri poporul lui Dumnezeu. Ei ar trebui să înțeleagă faptul că mila Sa este cea care înmulțește apelurile pentru strângerea mijloacelor lor. Îngerul lui Dumnezeu plasează actele de generozitate aproape de rugăciune. El i-a spus lui Corneliu: “Rugăciunile și milosteniile tale s-au suit ca aducere aminte înaintea lui Dumnezeu.”
În învățăturile Sale, Domnul Hristos a spus: “Deci, dacă n-ați fost credincioși în bogățiile nedrepte, cine vă va încredința adevăratele bogății?” Sănătatea spirituală și prosperitatea bisericii depind într-o mare măsură de dăruirea sistematică practicată de ea. Aceasta este asemenea sângelui vital, care trebuie să curgă prin toată făptura, înviorând fiecare organ al corpului. Ea sporește dragostea față de sufletele semenilor noștri; căci prin tăgăduire și jertfire de sine suntem aduși într-o legătură mai strânsă cu Hristos, care a devenit sărac pentru noi. Cu cât investim mai mult în cauza lui Dumnezeu pentru a ajuta la salvarea de suflete, cu atât ele vor fi aduse mai aproape de inimile noastre. Dacă numărul nostru ar fi pe jumătate cât este acum și dacă toți aceștia ar fi lucrători devotați, am avea o putere care ar face lumea să se cutremure. Lucrătorilor Săi activi le-a adresat Domnul Hristos aceste cuvinte: “Și iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului.”
-406-
Vom întâmpina împotrivire născută din motive egoiste, din bigotism și prejudecată; totuși, cu un curaj neștirbit și o credință vie, ar trebui să ne aruncăm sămânța lângă toate apele. Agenții lui Satana sunt formidabili; ne vom întâlni cu ei și trebuie să îi înfruntăm. Lucrările noastre nu ar trebui să fie restrânse la țara noastră. Câmpul este lumea; recolta este coaptă. Porunca dată de Hristos ucenicilor chiar înainte de a Se înălța la cer a fost: “Mergeți în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la orice făptură.”
Suntem mâhniți peste măsură să vedem cum unii dintre pastorii noștri se agită prin comunități, în mod aparent depunând ceva efort, dar neavând mai nimic de arătat ca rezultat al lucrării lor. Câmpul este lumea. Să iasă în lumea necredincioasă și să lucreze pentru a converti suflete la adevăr. Îi îndrumăm pe frații și surorile noastre să privească la exemplul lui Avraam, care a urcat pe muntele Moria pentru a-și jertfi singurul fiu, la porunca lui Dumnezeu. Aici a existat ascultare și sacrificiu. Moise s-a aflat la curtea împărătească și a avut înaintea lui perspectiva coroanei regale. El însă s-a întors de la mita ispititoare și “a ales mai bine să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului. El socotea ocara lui Hristos ca o mai mare bogăție decât comorile Egiptului”.
Apostolii nu și-au socotit viețile ca fiind scumpe, bucurându-se că au fost considerați vrednici să sufere rușinea pentru Numele lui Hristos. Pavel și Sila au suferit pierderea tuturor lucrurilor. Au îndurat biciuirea și nu cu blândețe au fost aruncați pe piatra rece a unei temnițe, fiind puși în poziția cea mai dureroasă, cu picioarele ridicate și fixate în butuci. Atunci, la urechea temnicerului ajungeau plângerile și bombănelile lor? O, nu! Dinăuntrul temniței, glasurile sfâșiau tăcerea miezului nopții cu cântări de bucurie și laudă la adresa lui Dumnezeu. Acești ucenici erau însuflețiți de o dragoste adâncă și sinceră pentru cauza Răscumpărătorului lor, pentru care sufereau.
Când adevărul lui Dumnezeu ne umple inimile, ne câștigă atașamentul și ne stăpânește viețile, și noi, de asemenea, apreciem că este o fericire să suferim de dragul adevărului. Nici zidurile temniței, nici rugul martirului nu ne poate atunci speria sau împiedica în marea lucrare.
“Vino, o, suflete al meu, la Calvar.”
-407-
Luați aminte la viața umilă a Fiului lui Dumnezeu. El a fost un “om al durerii și obișnuit cu suferința”. Priviți rușinea la care a fost expus, agonia Sa din Ghetsemani și învățați ce este tăgăduirea de sine. Suferim din pricina lipsurilor? Și Hristos a suferit, El, maiestatea cerului. Dar sărăcia Sa a fost pentru binele nostru. Ne aflăm în rândurile celor bogați? Și El S-a aflat. Dar a consimțit ca de dragul nostru să devină sărac, pentru ca, prin sărăcia Sa, noi să putem fi îmbogățiți. Avem în Hristos exemplificarea tăgăduirii de sine. Jertfa Sa nu a constat numai în faptul că a părăsit curțile împărătești ale cerului, că a fost judecat de oamenii răi ca un criminal și declarat vinovat și apoi predat să moară ca un răufăcător, ci în aceea că a purtat greutatea păcatelor lumii. Viața lui Hristos mustră indiferența și răceala noastră. Suntem aproape de încheierea timpului, când Satana a coborât cu mare mânie, știind că are puțină vreme. El lucrează cu toată amăgirea nelegiuirii în cei care sunt pe calea pieirii. Desfășurarea ostilităților a fost lăsată în mâinile noastre de către marele nostru Conducător, pentru a le duce mai departe cu putere. Nu facem nici a douăzecea parte din ceea ce am putea face dacă am fi treji. Lucrarea este întârziată din cauza iubirii tihnei și a lipsei acelui spirit de tăgăduire de sine pe care Mântuitorul nostru ni l-a dat ca exemplu viața Sa.
Este nevoie de împreună lucrători cu Hristos, oameni care simt nevoia unui efort mai mare. Lucrarea tipografiilor noastre nu trebuie micșorată, ci dublată. Ar trebui înființate școli în diferite locuri, școli care să-i educe pe tinerii noștri pentru viitoarea lor lucrare de înaintare a adevărului.
A fost deja irosită o mulțime de timp, iar îngerii duc în cer raportul neglijențelor noastre. Starea în care ne aflăm, de adormire și neconsacrare, ne-a făcut să pierdem ocazii prețioase pe care ni le-a trimis Dumnezeu în persoana acelora care erau apți să ne ajute în nevoia noastră actuală. O, cât de mult avem nevoie de Hannah More a noastră, care să ne ajute în această vreme să ajungem la alte națiuni! Cunoștințele ei vaste legate de câmpurile misionare ne-ar ajuta să ajungem la aceia care vorbesc altă limbă și pe care acum nu-i putem aborda. Dumnezeu a adus acest dar printre noi pentru a ieși în întâmpinarea urgenței cu care ne confruntăm în prezent; dar noi nu am prețuit darul și El a luat-o de la noi. Ea se odihnește de lucrările ei, însă faptele ei de tăgăduire de sine o urmează. Este un lucru vrednic de plâns că lucrarea noastră misionară trebuie să rămână în urmă din lipsa de cunoștințe privitoare la modul în care putem ajunge la diferite popoare și localități din marele câmp misionar.
-408-
Spiritul nostru este cuprins de suferință pentru că unele daruri sunt pierdute, daruri pe care le-am fi putut avea acum, doar dacă am fi fost treji. Lucrătorii au fost reținuți prin aceasta să intre în câmpul albit de roadă. Este potrivit ca poporul lui Dumnezeu să-și smerească inimile înaintea Sa și, în cea mai adâncă umilință, să-L roage pe Domnul să ne ierte apatia și îngăduința de sine și să șteargă raportul rușinos al datoriilor neglijate și privilegiile nefolosite. Contemplând crucea Calvarului, adevăratul creștin va abandona gândul de a-și reduce darurile până acolo încât să nu-l mai coste nimic și va auzi în acorduri de trâmbiță:
“Du-te și lucrează-n via Mea; Curând odihna va urma.”
Când Isus era gata să Se înalțe la cer, a arătat către câmpurile ce trebuia secerate și a zis urmașilor Săi: “Duceți-vă în toată lumea și propovăduiți Evanghelia.” “Fără plată ați primit, fără plată să dați.” Să nu tăgăduim noi eul, așa încât recolta care stă să se strice să poată fi strânsă?
Dumnezeu face apel la talanții influenței și banilor. Să refuzăm să ne supunem? Tatăl nostru ceresc oferă cu mărinimie daruri și solicită o parte înapoi, pentru a ne pune la probă, arătând dacă suntem vrednici de a primi darul vieții veșnice.