Mărturie pentru comunitate. Numărul 24
Marea răzvrătire
Core, Datan și Abiram s-au răzvrătit împotriva lui Moise și Aaron și, făcând aceasta, împotriva Domnului. Domnul pusese responsabilități deosebite asupra lui Moise și Aaron, alegându-i pentru preoție și conferindu-le demnitatea și autoritatea de a conduce adunarea lui Israel. Moise era îndurerat de răzvrătirea continuă a evreilor. Fiind conducătorul vizibil, rânduit de Dumnezeu, el fusese legat de israeliți prin momentele de primejdie prin care trecuseră; și le suportase nemulțumirea, invidia și cârtirea fără să se răzbune și fără să caute să fie eliberat din poziția sa dificilă.
Când erau aduși în împrejurări periculoase sau când poftei lor i se puneau limite, în loc să se încreadă în Dumnezeu, care făcuse lucruri extraordinare pentru ei, israeliții murmurau împotriva lui Moise. Fiul lui Dumnezeu, deși nevăzut pentru popor, era conducătorul lor. El era prezent, mergând înaintea lor și călăuzindu-i în toate călătoriile lor, în timp ce Moise era conducătorul lor vizibil, primind îndrumările de la Înger, care era Hristos.
Idolatrie josnică
În absența lui Moise, adunarea i-a cerut lui Aaron să le facă dumnezei care să meargă înaintea lor și să-i conducă înapoi în Egipt. Aceasta era o insultă la adresa marelui lor Conducător, Fiul Dumnezeului celui Veșnic. Cu numai câteva săptămâni în urmă, stătuseră înaintea muntelui, tremurând, terorizați și cuprinși de un adânc respect, ascultând cuvintele Domnului: “Să nu ai alți dumnezei afară de Mine.” Slava care a sfințit muntele când s-a auzit glasul care l-a zguduit din temelii încă plutea deasupra lui sub privirile adunării, însă evreii și-au întors ochii și au cerut alți dumnezei. Moise, conducătorul lor vizibil, vorbea cu Dumnezeu pe munte. Ei au uitat făgăduința și avertizarea lui Dumnezeu: “Iată, Eu trimit un Înger înaintea ta, ca să te ocrotească pe drum și să te ducă în locul pe care l-am pregătit. Fii cu ochii în patru înaintea Lui și ascultă glasul Lui; să nu te împotrivești Lui, pentru că nu vă va ierta păcatele, căci Numele Meu este în El”.
-340-
Evreii au fost cumplit de necredincioși și josnic de nerecunoscători prin cererea lor nerușinată: “Fă-ne dumnezei care să meargă înaintea noastră”. Moise era absent, dar prezența Domnului rămânea; ei nu au fost părăsiți. Mana a continuat să cadă; iar ei erau hrăniți dimineața și seara de o mână divină. Stâlpul de nor ziua și stâlpul de foc noaptea semnificau prezența lui Dumnezeu, aceasta fiind o vie aducere aminte înaintea lor. Prezența divină nu depindea de prezența lui Moise. Dar chiar în vremea în care el se ruga pe munte Domnului pentru ei, se grăbeau să facă greșeli rușinoase, să încalce Legea dată într-un mod grandios cu atât de puțin timp în urmă.
Aici vedem slăbiciunea lui Aaron. Dacă ar fi arătat curaj moral și i-ar fi mustrat cu îndrăzneală pe conducătorii care făcuseră această cerere rușinoasă, cuvintele sale rostite la timp i-ar fi salvat de la acea teribilă apostazie. Însă dorința lui de a-și păstra popularitatea în adunare și teama de a nu le stârni neplăcerea l-au făcut să sacrifice cu lașitate loialitatea evreilor în acel moment decisiv. El a ridicat un altar, a făcut un chip cioplit și a vestit o zi în care să consacre acel chip ca obiect de închinare și să anunțe înaintea întregului Israel: “Aceștia sunt dumnezeii care te-au condus afară din Egipt”. În timp ce vârful muntelui este încă luminat de slava lui Dumnezeu, Aaron privește calm veselia și dansul în cinstea acestui chip fără viață; iar Dumnezeu îl trimite pe Moise de pe munte ca să certe poporul. Însă Moise n-a vrut să părăsească muntele până când n-au fost ascultate rugămințile lui fierbinți în favoarea lui Israel, până când cererea lui de iertare n-a fost acceptată.
-341-
Tablele Legii, sparte
Moise a coborât de pe munte ținând în mâini prețiosul document: legământul lui Dumnezeu cu omul, condiționat de supunere. Moise era cel mai blând om de pe pământ; când a văzut însă apostazia lui Israel, s-a mâniat și a devenit gelos pentru slava lui Dumnezeu. În indignarea lui, a aruncat la pământ prețiosul legământ al lui Dumnezeu, care îi era mai scump decât viața. El a văzut Legea încălcată de către evrei și, în zelul lui pentru Dumnezeu, pentru a strica idolul căruia i se închinau, a sacrificat tablele de piatră. Aaron stătea alături, calm, suportând cu răbdare mustrarea severă a lui Moise. Toate acestea ar fi putut fi oprite printr-un cuvânt din partea lui Aaron, rostit la momentul potrivit. Într-adevăr, hotărârea nobilă de a trece de partea dreptății în ceasul primejdiei în care se afla Israel ar fi întors mintea lor în direcția corectă.
Îl învinuiește Dumnezeu pe Moise? Nu, nu; marea bunătate a lui Dumnezeu iartă graba și zelul lui Moise, pentru că toate acestea se datorau loialității, dezamăgirii și durerii lui când privirea sa a descoperit apostazia lui Israel. Omul care i-ar fi putut salva pe evrei în ceasul de primejdie este calm. El nu arată indignare din cauza păcatelor poporului, nu-și reproșează nimic și nici nu dă dovadă de remușcări, având simțământul răului pe care l-a făcut; în schimb, el încearcă să-și justifice faptele care au avut ca urmare un păcat îngrozitor. El face poporul răspunzător pentru slăbiciunea lui când a cedat în fața presiunii protestelor lor zgomotoase și dorințelor lor iraționale, așa cum făcuse Moise. El s-a lăsat cuprins de spiritul și simțămintele poporului fără să protesteze, iar apoi a căutat să-i facă pe ei răspunzători.
Adunarea lui Israel l-a considerat pe Aaron un conducător mult mai plăcut decât Moise. El nu era atât de neînduplecat. Ei credeau că Moise arăta un spirit rău; iar simpatia lor se îndrepta către Aaron, pe care Moise îl mustrase așa de sever. Însă Dumnezeu a iertat aprinderea zelului sincer al lui Moise, în vreme ce pe Aaron l-a considerat răspunzător pentru slăbiciunea lui păcătoasă și lipsa integrității morale sub presiunea împrejurărilor. Pentru a se salva pe sine însuși, Aaron a sacrificat mii de israeliți. Evreii au simțit pedeapsa lui Dumnezeu pentru acest act de apostazie; după puțin timp însă, s-au umplut iarăși de nemulțumire și răzvrătire.
-342-
Poporul murmură
Când oștile lui Israel triumfau, luau toată slava pentru ei înșiși; când erau însă puși la probă și încercați prin foamete sau război, îl acuzau pe Moise de toate greutățile lor. Puterea lui Dumnezeu, manifestată într-un mod ieșit din comun la eliberarea lor din Egipt și văzută din timp în timp în toate peregrinările lor, ar fi trebuit să le inspire credință și să le închidă pentru totdeauna gura, spre a nu mai rosti nici măcar o expresie de nerecunoștință. Însă cel mai mic semn de lipsă, cel mai mic fior de teamă în fața primejdiei generate de vreun motiv oarecare ajungea să cântărească pentru ei mai mult decât binele de care avuseseră parte și îi făcea să uite de binecuvântările primite în momentele cele mai primejdioase. Experiența prin care trecuseră când se închinaseră înaintea vițelului de aur ar fi trebuit să facă o impresie atât de adâncă asupra minții lor, încât să nu se șteargă niciodată. Însă, cu toate că semnele neplăcerii lui Dumnezeu erau încă proaspete înaintea lor prin rândurile rărite de lipsa multora din cauza repetatelor jigniri împotriva Îngerului care îi călăuzea, ei nu și-au însușit aceste lecții și nu și-au răscumpărat eșecul din trecut printr-o supunere plină de credincioșie, fiind din nou biruiți de ispitele lui Satana.
Cele mai mari eforturi ale celui mai blând om de pe pământ n-au putut stinge nesupunerea lor. Interesul altruist al lui Moise a fost răsplătit cu invidie, suspiciune și calomnie. Viața umilă de păstor fusese mult mai pașnică și fericită decât poziția sa de acum, ca pastor al acelei uriașe adunări de spirite turbulente. Invidiile lor nebunești erau mai greu de stăpânit decât lupii feroce din pustie. Însă Moise nu îndrăznea să aleagă să-și urmeze propriul drum și să facă după bunul său plac. Lăsase toiagul de păstor la porunca lui Dumnezeu și primise în locul acestuia un toiag al puterii. Nu îndrăznea să-și pună jos sceptrul și să renunțe la poziția sa, până când nu avea să-l elibereze Dumnezeu.
-343-
Este lucrarea lui Satana aceea de a ispiti mintea. El își va introduce sugestiile viclene și va stârni îndoială, întrebări, neîncredere, necredință în cuvintele și faptele celui apăsat de responsabilități, care caută să împlinească gândul lui Dumnezeu în lucrările lui. Este scopul deosebit al lui Satana acela de a turna asupra și în jurul servilor aleși de Dumnezeu necazuri, încurcături și împotrivire, pentru ca aceștia să fie împiedicați și bănuielile nefondate să anuleze într-o mare măsură eforturile cele mai susținute de care sunt în stare servii lui Dumnezeu rânduiți pentru o lucrare specială.
Planul lui Satana este de a-i înlătura din postul datoriei, lucrând prin agenții săi. Pe toți aceia în care poate stârni neîncrederea și suspiciunea îi va folosi ca unelte ale lui. Poziția lui Moise, de a duce poverile pentru Israelul lui Dumnezeu, nu era respectată. Este în firea omului, când nu se află sub influența directă a Duhului lui Dumnezeu, să aibă o predispoziție pentru invidie, gelozie și neîncredere plină de cruzime, care, dacă nu sunt reprimate, vor duce la dorința de a-i submina și prăbuși pe alții, în timp ce spiritele egoiste vor căuta să se zidească pe ele însele deasupra ruinelor lor.
Core, Datan și Abiram
Prin hotărârea lui Dumnezeu, acestor bărbați li se acordaseră onoruri deosebite. Ei fuseseră din numărul celor șaptezeci de bătrâni care au urcat pe munte împreună cu Moise și au privit slava lui Dumnezeu. Ei au văzut lumina strălucitoare care acoperea forma divină a lui Hristos. Partea de jos a acestui nor arăta ca “un fel de culoare de safir străveziu, întocmai ca cerul în curăția lui”. Acești bărbați s-au aflat în prezența slavei Domnului și au mâncat și au băut fără să fie nimiciți de curăția și slava de neegalat care se răsfrângeau asupra lor. Dar o schimbare se produsese. O ispită, ușoară la început, fusese primită; și, pentru că a fost încurajată, s-a întărit până când imaginația a trecut sub stăpânirea puterii lui Satana. Sub masca celei mai ușuratice prefăcătorii, acești bărbați s-au aventurat în lucrarea lor de nemulțumire. La început, ei au lansat aluzii în treacăt și au exprimat îndoieli care și-au găsit atât de ușor loc în mintea multora, încât s-au aventurat și mai departe. Și, primind din ce în ce mai mult confirmarea suspiciunilor lor prin câte un cuvânt venit ba de la unul, ba de la altul, fiecare dintre aceștia spunând ce credea despre anumite lucruri pe care le observase, aceste suflete amăgite au ajuns să creadă cu adevărat că sunt plini de zel pentru Domnul în această chestiune și că nu vor avea nici o scuză dacă nu-și împlineau până la capăt scopul de a-l face pe Moise să vadă și să simtă ce poziție dezastruoasă ocupă el față de Israel. Puțin aluat de neîncredere, de disensiune, invidie și gelozie dospea tabăra lui Israel.
-344-
Core, Datan și Abiram și-au început lucrarea plină de cruzime asupra bărbaților cărora Dumnezeu le încredințase răspunderi sacre. Ei au reușit să înstrăineze două sute cincizeci de căpetenii, bărbați cu renume, vestiți în adunare. Cu acești bărbați puternici și influenți de partea lor, ei au fost siguri că vor reuși să aducă o schimbare radicală în starea de lucruri existentă. Credeau că pot transforma modul de conducere a lui Israel și că îl pot îmbunătăți mult față de actuala guvernare.
Core nu era satisfăcut de poziția sa. Era legat de serviciul de la cortul întâlnirii; cu toate acestea, dorea să fie înălțat la rangul de preot. Dumnezeu stabilise ca Moise să fie guvernator principal, iar preoția le fusese dată lui Aaron și fiilor lui. Core hotărî să-l silească pe Moise să schimbe ordinea lucrurilor, pentru ca el să poată fi înălțat la demnitatea preoției. Ca să fie mai sigur de împlinirea scopului său, îi atrase în această răzvrătire pe Datan și Abiram, descendenți ai lui Ruben. Raționamentul lor era că, fiind descendenți ai celui mai mare fiu al lui Iacov, autoritatea de conducător, pe care o uzurpase Moise, le aparținea; și, alături de Core, erau hotărâți să obțină slujba preoției. Aceștia trei au devenit foarte zeloși într-o lucrare a răului și au influențat două sute cincizeci de bărbați cu renume, care erau de asemenea bărbați hotărâți să li se alăture pentru a participa și ei la preoție și la guvernare.
-345-
Dumnezeu îi onorase pe leviți prin aceea că îi numise să slujească în cort, pentru că nu luaseră parte la confecționarea și închinarea la vițelul de aur și pentru credincioșia lor arătată prin executarea poruncii lui Dumnezeu asupra celor idolatri. Leviților li se încredințase și slujba de ridicare a cortului și a taberei lor în jurul acestuia, în timp ce triburile lui Israel își înălțau corturile la o anumită distanță de el, iar când călătoreau, leviții desfăceau cortul și îl purtau, împreună cu chivotul și cu toate piesele sacre de mobilier. Pentru că Dumnezeu îi onorase astfel pe leviți, ei deveniseră ambițioși, căutând o slujbă și mai înaltă, pentru a putea obține o mai mare influență asupra adunării. “Ei s-au adunat împotriva lui Moise și împotriva lui Aaron și le-au zis: ‘Destul! Căci toată adunarea, toți sunt sfinți și Domnul este în mijlocul lor. Pentru ce vă ridicați voi mai presus de adunarea Domnului?’”
Lingușeala și compasiunea prefăcută
Nimic nu le va face oamenilor o plăcere mai mare decât să fie lăudați, lingușiți când sunt greșiți și în întuneric și merită să fie mustrați. Core a câștigat atenția israeliților și apoi simpatia lor, reprezentându-l pe Moise ca pe un conducător despotic. El a spus că acesta era prea aspru, prea poruncitor, prea dictatorial și că mustra poporul ca și cum ar fi fost păcătoși, când ei erau de fapt un popor sfânt, sfințiți pentru Domnul și că Domnul era în mijlocul lor. Core le-a reamintit incidentele din experiența călătoriilor lor prin pustie, când fuseseră aduși în strâmtorări și când mulți dintre ei muriseră din pricina cârtirilor și neascultării, iar ei, din pricina simțămintelor pervertite, au crezut că înțeleg foarte clar că toate necazurile lor ar fi putut fi evitate, dacă Moise s-ar fi comportat altfel. El era prea neînduplecat, prea poruncitor și au hotărât că toate nenorocirile lor din pustie i se datorau lui.
-346-
Core, spiritul conducător, mărturisea că are o mare înțelepciune, prin care deosebea adevăratul motiv al încercărilor și suferințelor lor.
În această lucrare a nemulțumirii a fost o armonie și o convergență de păreri și simțăminte printre aceste elemente turbulente mai mare decât fusese vreodată mai înainte. Succesul lui Core de a câștiga de partea sa cea mai mare parte din adunarea lui Israel l-a făcut să se simtă încrezător că era înțelept și corect în judecată și că Moise era într-adevăr autoritatea uzurpatoare care amenința prosperitatea și mântuirea lui Israel. El pretindea că Dumnezeu îi descoperise acest lucru și pusese asupra lui povara de a schimba conducerea lui Israel chiar înainte de a fi prea târziu. El a declarat că adunarea nu era vinovată; ei erau neprihăniți. Toată această agitație despre faptul că împotrivirea adunării a adus asupra lor mânia lui Dumnezeu era o greșeală. Oamenii nu voiau decât drepturile lor, voiau independență individuală.
În timp ce un vag sentiment legat de răbdarea plină de jertfire de sine a lui Moise lupta cu disperare să facă apel la amintirile lor și în timp ce înaintea ochilor li se perindau eforturile lui dezinteresate în favoarea lor, pe când erau în lanțurile sclaviei, conștiința lor era oarecum tulburată. Unii nu erau cu totul de acord cu Core în privința părerilor lui despre Moise și au căutat să vorbească în apărarea sa. Core, Datan și Abiram trebuia să aducă înaintea poporului vreun motiv anume pentru care Moise arătase de la început un interes atât de mare pentru adunarea lui Israel. Mintea lor egoistă, care a fost degradată prin activitatea lor ca unelte ale lui Satana, sugerează că a descoperit în sfârșit obiectul aparentului interes al lui Moise. El plănuise ca ei să tot rătăcească prin pustie, până când toți sau aproape toți aveau să piară, iar el să ajungă în posesia averilor lor.
Core, Datan și Abiram și cele două sute cincizeci de căpetenii care li se alăturaseră deveniseră la început geloși, apoi invidioși și, în cele din urmă, răzvrătiți. Ei discutaseră despre poziția de conducător al poporului, pe care o deținea Moise, până când și-au imaginat că aceasta este o funcție vrednică de invidiat, pe care oricare dintre ei o putea ocupa la fel de bine ca el. Și s-au lăsat cuprinși de nemulțumire, până când au ajuns să se amăgească deplin și au gândit că Moise și Aaron se plasaseră cu de la ei putere în pozițiile pe care le ocupau în Israel. Au spus că Moise și Aaron se înălțaseră mai presus de adunarea Domnului când și-au arogat funcția doar familiei lor. Au mai zis că le ajungea dacă erau la același nivel cu frații lor; căci ei nu erau mai sfinți decât poporul, care se bucura în aceeași măsură de prezența și protecția deosebită a lui Dumnezeu.
-347-
Caracterul pus la probă
Când a auzit cuvintele lui Core, Moise s-a umplut de durere și a căzut cu fața la pământ înaintea poporului: “A vorbit lui Core și la toată ceata lui, și a zis: ‘Mâine, Domnul va arăta cine este al Lui și cine este sfânt și-l va lăsa să se apropie de El; va lăsa să se apropie de El pe acela pe care-l va alege. Iată ce să faceți. Luați cădelnițe, Core și toată ceata lui. Mâine, puneți foc în ele și puneți tămâie pe el înaintea Domnului. Acela pe care-l va alege Domnul, va fi sfânt. Destul, copiii ai lui Levi!’ Moise a zis lui Core: ‘Ascultați, dar copiii lui Levi! Prea puțin lucru este oare pentru voi că Dumnezeul lui Israel v-a ales din adunarea lui Israel, lăsându-vă să vă apropiați de El, ca să fiți întrebuințați la slujba cortului Domnului și să vă înfățișați înaintea adunării ca să-I slujiți? V-a lăsat să vă apropiați de El, pe tine și pe toți frații tăi, pe copiii lui Levi, și acum mai voiți și preoția! De aceea te aduni tu și ceata ta împotriva Domnului! Căci cine este Aaron, ca să cârtiți împotriva lui?’” Moise le-a spus că Aaron nu și-a luat nici o slujbă cu de la sine putere; că Dumnezeu îl pusese în această slujbă sacră.
Datan și Abiram au spus: “N-ajunge că ne-ai scos dintr-o țară unde curge lapte și miere ca să ne faci să murim în pustie, de vrei să mai și stăpânești peste noi? Ce bine ne-ai mai dus într-o țară unde curge lapte și miere și ce bine ne-ai mai dat în stăpânire ogoare și vii! Crezi că poți să iei ochii oamenilor? Nu ne suim!”
-348-
Ei l-au acuzat pe Moise ca fiind cauza pentru care nu intraseră în țara făgăduită. Au spus că Dumnezeu nu S-a purtat cu ei așa. El nu a spus că vor muri în pustie și ei nu vor crede niciodată că El a spus așa ceva; Moise a spus aceasta, nu Domnul; și că era totul pus la cale de către Moise, ca să nu-i ducă în țara Canaanului. Au amintit cum i-a scos el dintr-o țară în care curgea lapte și miere. În răzvrătirea lor oarbă, ei au uitat suferințele din Egipt și plăgile devastatoare care fuseseră aduse asupra țării. Iar acum îl acuzau pe Moise că i-a scos dintr-o țară bună pentru a-i ucide în pustie, ca să se îmbogățească el cu averile lor. Într-un mod insolent, l-au întrebat pe Moise dacă este de părere că nu există nimeni suficient de înțelept în toată suflarea lui Israel care să-și dea seama de adevăratele lui intenții și care să-i descopere impostura; sau dacă își imaginează că îl vor lăsa cu toții să-i ducă încoace și încolo ca pe niște orbi, după placul lui, când spre Canaan, când iarăși înapoi spre Marea Roșie și Egipt. Ei au rostit aceste cuvinte înaintea adunării și au refuzat cu vehemență să mai recunoască autoritatea lui Moise și a lui Aaron.
Moise a fost extrem de tulburat de aceste acuzații nedrepte. El s-a adresat lui Dumnezeu înaintea poporului, pentru a primi un răspuns dacă acționase vreodată în mod arbitrar și L-a implorat să-i fie judecător. Poporul era, în general, lipsit de afecțiune față de el și se afla sub influența faptelor expuse greșit de către Core. “Moise a zis lui Core: ‘Tu și toată ceata ta, mâine să fiți înaintea Domnului, tu și ei împreună cu tine și Aaron. Luați-vă fiecare cădelnița lui, puneți tămâie în ea și aduceți fiecare înaintea Domnului cădelnița lui: două sute cincizeci de cădelnițe; tu și Aaron, să vă luați și voi fiecare cădelnița lui’. Și-au luat fiecare cădelnița, au pus foc în ea, au pus tămâie în foc și au stat la ușa cortului întâlnirii, împreună cu Moise și Aaron.”
-349-
Core și ceata lui, care, în încrederea pe care o aveau în ei înșiși, aspirau la preoție, chiar au luat cădelnițele și au stat împreună cu Moise la ușa cortului. Core își alimentase invidia și răzvrătirea până când se amăgise singur; și el chiar credea că adunarea forma un popor desăvârșit în neprihănire; că Moise era un conducător tiranic, insistând continuu asupra necesității ca adunarea să fie sfântă, când de fapt nu era nevoie de acest lucru, întrucât ei erau sfinți.
Acești răzvrătiți îi amăgiseră prin lingușire pe cei mai mulți din popor să creadă că ei erau drepți și că toate necazurile lor veneau din partea lui Moise, conducătorul lor, care le aducea neîncetat aminte de păcatele lor. Poporul gândea că dacă ar fi condus Core și i-ar fi încurajat, ocupându-se de faptele lor în neprihănire, în loc să le reamintească eșecurile, ei ar fi avut o călătorie foarte liniștită și plăcută, iar el i-ar fi condus, fără nici o îndoială, nu înainte și înapoi, prin pustie, ci către țara făgăduită. Ei au zis că Moise, nu Domnul, a fost cel care le-a spus că nu vor putea intra în țară.