Continuare.
-299-
Când Aaron a făcut primul pas în direcția greșită, spiritul care influențase poporul a pus stăpânire asupra lui și el a preluat conducerea, comandând ca un general, iar poporul s-a supus întocmai. Aici Aaron a aprobat fără crâcnire cele mai grave păcate, pentru că era mai puțin dificil decât să apere ceea ce este drept. Când s-a abătut de la integritatea sa morală, îndreptățind poporul în păcatele lui, el a apărut inspirat cu o hotărâre, sinceritate și un zel noi pentru el. Păru că timiditatea îl părăsește brusc. Cu o râvnă pe care nu o manifestase niciodată, apărând onoarea lui Dumnezeu pentru dreptate, el luă uneltele pentru a lucra aurul în forma unui vițel. Porunci să se zidească un altar și, cu o siguranță vrednică de o cauză bună, anunță poporul că în ziua următoare avea să fie o sărbătoare pentru Domnul. Trâmbițașii au preluat cuvântul din gura lui Aaron și au sunat vestea, de la o ceată la alta, în toată oștirea lui Israel.
-300-
Siguranța liniștită pe care o avea Aaron pe calea greșită urmată de el a influențat poporul mai mult decât ar fi făcut-o Moise, conducându-i pe calea cea bună și reprimându-le răzvrătirea. Ce orbire spirituală îngrozitoare venise asupra lui Aaron, dacă a pus lumina în locul întunericului și întunericul în locul luminii! Ce încumetare, ca el să vestească o sărbătoare pentru Domnul cu ocazia închinării lor idolatre înaintea unui chip de aur! Aici se vede puterea pe care o are Satana asupra minților care nu sunt pe deplin controlate de Duhul lui Dumnezeu. Satana își ridicase stindardul în mijlocul lui Israel, și acesta era înălțat ca stindard al lui Dumnezeu.
“Aceștia”, a zis Aaron fără ezitare sau rușine, “să fie dumnezeii tăi care te-au scos din țara Egiptului, o, Israele.” Aaron i-a influențat pe copiii lui Israel să meargă mai departe cu idolatria decât avuseseră ei în minte. Ei nu mai erau neliniștiți de teama ca, pe munte, slava arzătoare asemenea unui foc dezlănțuit să nu-l fi mistuit pe conducătorul lor. Ei gândeau că aveau un general potrivit pentru ei și erau gata să facă orice le-ar fi sugerat. Au adus jertfe dumnezeului lor de aur; au adus jertfe de mulțumire și s-au dedat la plăceri, dezmăț și beție. Erau atunci convinși în mintea lor că avuseseră parte de atâtea necazuri în pustie nu pentru că greșiseră; problema, în definitiv, era cu conducătorul lor. Nu era omul potrivit. Era prea neînduplecat și le punea neîncetat înainte păcatele, avertizându-i, mustrându-i și amenințându-i că aveau să-și atragă asupră-le neplăcerea lui Dumnezeu. Venise o nouă stare de lucruri, fiind mulțumiți de Aaron și mulțumiți de ei înșiși. Gândeau așa: Dacă ar fi fost și Moise plăcut și blând ca Aaron, ce pace și armonie s-ar fi așternut în tabăra lui Israel! Nu le păsa dacă Moise avea să mai coboare sau nu de pe munte.
Când Moise a văzut idolatria lui Israel, iar indignarea lui a crescut într-atât, văzând modul rușinos în care uitaseră de Dumnezeu, încât aruncase tablele de piatră și le spărsese, Aaron a stat cu umilință deoparte, suportând acuzarea din partea lui Moise cu o răbdare lăudabilă. Oamenii erau încântați de spiritul atrăgător al lui Aaron și erau dezgustați de asprimea lui Moise. Însă Dumnezeu nu vede lucrurile așa cum le vede omul. El nu a condamnat ardoarea și indignarea lui Moise față de josnica apostazie a lui Israel.
-301-
Atunci, adevăratul general ia atitudine în favoarea lui Dumnezeu. El a venit chiar din prezența Domnului, unde s-a rugat fierbinte ca El să-și întoarcă mânia de la poporul Său nelegiuit. Acum el are de făcut o altă lucrare, ca slujitor al lui Dumnezeu, aceea de a-I apăra onoarea înaintea poporului și de a-i face pe oameni să vadă că păcatul este păcat și dreptatea este dreptate. El are de făcut o lucrare pentru a risipi îngrozitoarea influență a lui Aaron. “Și Moise s-a așezat la ușa taberei și a zis: ‘Cine este pentru Domnul, să vină la mine!’ Și toți fiii lui Levi s-au strâns la el. El le-a zis: ‘Așa vorbește Domnul, Dumnezeul lui Israel: Fiecare dintre voi să se încingă cu sabia; mergeți și străbateți tabăra de la o poartă la alta, și fiecare să omoare pe fratele, pe prietenul și pe ruda sa.’ Și fiii lui Levi au făcut după porunca lui Moise; și aproape trei mii de oameni au pierit în ziua aceea din popor. Moise a zis: ‘Predați-vă azi în slujba Domnului, chiar cu jertfa fiului și fratelui vostru, pentru ca binecuvântarea Lui să vină astăzi peste voi!’”
Aici Moise definește consacrarea veritabilă ca fiind ascultarea de Dumnezeu; a sta în apărarea a ceea ce este drept și a arăta zel în împlinirea scopului lui Dumnezeu în cele mai neplăcute îndatoriri, arătând că cerințele lui Dumnezeu sunt mai presus de pretențiile prietenilor sau decât viețile celor mai apropiate rude. Fiii lui Levi se consacraseră lui Dumnezeu pentru a împlini dreptatea Sa împotriva crimei și păcatului.
Aaron și Moise păcătuiseră amândoi când nu au dat slavă și cinstire lui Dumnezeu la apele de la Meriba. Erau amândoi obosiți și provocați de plângerile neîncetate ale lui Israel și într-un moment în care Dumnezeu, milostiv, avea să-și arate slava înaintea poporului, pentru a le înmuia și supune inimile și a-i conduce la pocăință, Moise și Aaron au pretins că puterea de a deschide stânca le aparține. “Ascultați, răzvrătiților, vom putea noi oare să vă scoatem apă din stânca aceasta?” Atunci a fost o ocazie de aur de a-L sfinți pe Domnul în mijlocul lor, de a le arăta îndelunga răbdare a lui Dumnezeu și mila Sa duioasă față de ei. Evreii murmurau împotriva lui Moise și Aaron pentru că nu au putut găsi apă. Moise și Aaron luaseră aceste vociferări ca pe o mare încercare și dezonoare pentru ei înșiși, uitând că Dumnezeu era Acela pe care Îl jignea poporul. Dumnezeu era Acela împotriva căruia păcătuiau și pe care Îl dezonorau, nu aceia care erau rânduiți de Dumnezeu să-I împlinească scopurile. Ei Îl insultau pe cel mai bun Prieten al lor, punându-și nenorocirile pe seama lui Moise și Aaron; ei vociferau la adresa providenței lui Dumnezeu.
-302-
Păcatul acestor nobili conducători era mare. Viețile lor ar fi putut avea un sfârșit strălucit. Ei fuseseră mult înălțați și onorați; cu toate acestea, Dumnezeu nu scuză păcatul în cei aflați în poziții înalte, așa cum nu-l scuză în cei ce ocupă poziții mai umile. Mulți creștini declarați îi privesc pe oamenii care nu mustră și nu condamnă răul ca fiind bărbați evlavioși și creștini adevărați, în timp ce despre cei ce stau cu curaj în apărarea dreptății și nu vor să-și jefuiască integritatea morală, lăsându-se pradă influențelor nesfinte, cred că le lipsesc pietatea și spiritul creștinesc.
Cei care stau în apărarea onoarei lui Dumnezeu și păstrează cu orice preț puritatea adevărului vor avea tot felul de încercări, așa cum a avut Mântuitorul nostru în pustia ispitei. Câtă vreme aceia care au dispoziția de a ceda, care nu au curajul de a condamna răul, ci păstrează tăcerea atunci când este nevoie de influența lor pentru a sta sub orice presiuni în apărarea a ceea ce este drept, câtă vreme se comportă astfel, ei pot evita multe necazuri și scăpa de multe încurcături, dar vor pierde și o răsplată foarte bogată, dacă nu chiar propriile suflete. Cei care sunt în armonie cu Dumnezeu și care, prin credința în El, primesc tăria de a se împotrivi răului și de a sta în apărarea a ceea ce este drept vor avea întotdeauna conflicte severe și vor fi nevoiți adesea să rămână aproape singuri. Însă, în timp ce fac din Dumnezeu singurul lor sprijin, vor avea parte de biruințe prețioase. Harul Său va fi tăria lor. Simțul lor moral va fi clar și pătrunzător, iar puterile lor morale vor putea face față influențelor rele. Integritatea lor, ca și a lui Moise, se va arăta într-un caracter de cea mai desăvârșită puritate.
-303-
Spiritul blând al lui Aaron și dorința sa de a fi pe placul poporului l-au făcut orb față de păcatele lor și monstruozitatea crimei pe care o aproba. Calea pe care o urmase, încurajând răul și păcatul în Israel, i-a costat viața pe trei mii de oameni. În ce contrast se află calea lui Moise! După ce le arătase israeliților că nu pot glumi cu Dumnezeu și scăpa nepedepsiți; după ce le arătase neplăcerea îndreptățită a lui Dumnezeu din cauza păcatelor lor, dând teribila poruncă a înjunghierii prietenilor sau rudelor care au rămas în apostazia lor; după lucrarea de împlinire a dreptății care să abată mânia lui Dumnezeu, indiferent de simțămintele de milă pe care le încercau față de prietenii și rudele care s-au încăpățânat să rămână mai departe în răzvrătirea lor, după toate acestea, Moise era gata pentru o altă lucrare. El a dovedit cine era adevăratul prieten al lui Dumnezeu și al poporului.
“A doua zi, Moise a zis poporului: ‘Ați făcut un păcat foarte mare. Am să mă sui acum la Domnul; poate că voi face ispășire pentru păcatul vostru.’ Și Moise s-a întors la Domnul și a zis: ‘Ah! poporul acesta a făcut un păcat mare, și-au făcut un dumnezeu de aur. Iartă-le acum, dacă vrei, păcatul! Dacă nu, atunci, te rog, șterge-mă din cartea Ta pe care ai scris-o!’ Și Domnul a zis lui Moise: ‘Pe cel care a păcătuit împotriva Mea, pe acela îl voi șterge din cartea Mea. Du-te acum și condu poporul unde ți-am spus. Iată, Îngerul Meu va merge înaintea ta, dar, în ziua răzbunării Mele, îi voi pedepsi pentru păcatul lor.’ Și Domnul a lovit poporul pentru că făcuse vițelul făurit de Aaron.”
Moise L-a implorat pe Dumnezeu, mijlocind pentru Israelul care păcătuise. El nu a încercat să micșoreze păcatul lor înaintea lui Dumnezeu; nu i-a scuzat în starea de păcat. A recunoscut direct că făcuseră un mare păcat și își făuriseră un dumnezeu de aur. Apoi el își pierde timiditatea, iar interesul Israelului se întrepătrunde atât de intim cu viața lui, încât vine cu îndrăzneală la Dumnezeu și se roagă să-i ierte poporul. Dacă păcatul lor, imploră el, este atât de mare, încât Dumnezeu nu-i poate ierta, dacă numele lor trebuie șterse din cartea Sa, atunci Domnul să-i șteargă și lui numele. Când Domnul și-a înnoit făgăduința făcută lui Moise, că Îngerul Său va merge înaintea lui, călăuzind poporul către țara făgăduită, Moise a știut că cererea lui a fost ascultată. Însă Domnul l-a asigurat pe Moise că, dacă era provocat să pedepsească poporul pentru fărădelegile lor, cu siguranță avea să-i pedepsească și pentru acest păcat îngrozitor. Dacă ar fi fost însă ascultători de atunci înainte, le-ar fi șters din cartea Sa acest mare păcat.
Către un tânăr pastor și soția sa
Dragă frate și soră A.,
Timp de câteva luni, am simțit că era momentul să vă scriu despre unele lucruri pe care Domnul a avut bunăvoința să mi le arate despre voi acum mai mulți ani în urmă. Mi-au fost arătate cazurile voastre alături de situațiile altora, dintre cei care aveau de făcut o lucrare pentru ei înșiși, pentru a fi pregătiți în lucrarea de prezentare a adevărului. Mi s-a arătat că vă lipseau amândurora calități esențiale și că, dacă nu le veți dobândi, calitatea de a fi folositor și mântuirea propriilor voastre suflete vor fi primejduite. Aveți unele defecte în caracter, pe care este foarte important să le corectați. Dacă neglijați să vă apucați cu seriozitate și hotărâre de această lucrare, relele respective vor crește, vă vor slăbi mult influența pe care o aveți în cauza și lucrarea lui Dumnezeu și, în final, vă vor despărți de lucrarea de predicare a adevărului, pe care o iubiți atât de mult.
În viziunea ce mi-a fost dată în legătură cu B., mi s-a arătat că are un gen de caracter foarte nefericit. El nu a fost disciplinat, copil fiind, iar firea sa nervoasă nu a fost îngrădită. I s-a permis să acționeze de capul lui și să facă foarte mult după cum a avut plăcere. I-a lipsit, într-o foarte mare măsură, respectul față de Dumnezeu și față de om. A avut un spirit încăpățânat, nesupus și numai o vagă idee despre recunoștința cuvenită celor care au făcut pentru el tot ce le-a stat în putință. A fost extrem de egoist.
-305-
Mi s-a arătat că independența, o voință încăpățânată, irațională, nemaleabilă, lipsa respectului și considerației cuvenite pentru alții, egoismul și prea marea încredere în sine evidențiază caracterul sorei A. Dacă nu veghează cu multă atenție și nu biruie aceste defecte din caracterul ei, cu siguranță că nu va ajunge să stea cu Hristos pe tronul Său.
În legătură cu fratele A., mi s-a arătat că multe dintre lucrurile menționate în mărturia pentru B. ți se aplică și ție. Mi-a fost atrasă atenția asupra vieții tale din trecut. Am văzut că, de când erai copil, ai fost încrezător în tine însuți, încăpățânat și cu o voință de neînfrânt, făcând după cum te ducea capul. Ai un spirit independent și ți-a fost foarte dificil să cedezi în fața cuiva. Când era de datoria ta să renunți la căile și dorințele tale în favoarea altora, împingeai lucrurile mai departe în felul tău, pripit. Ai avut simțământul că erai pe deplin competent să gândești și să acționezi singur, independent. Ai acceptat adevărul lui Dumnezeu și acesta a făcut mult pentru tine; însă nu a adus acea transformare necesară desăvârșirii caracterului creștin. Când ai început prima dată să lucrezi pentru cauza lui Dumnezeu, te-ai simțit mult mai umil și erai dispus să fii sfătuit și călăuzit. Însă când, într-o anumită măsură, ai început să ai succes, ți s-a mărit încrederea în tine, ai fost mai puțin umil și ai devenit mai independent.
Privind la lucrarea fratelui și sorei White, ai gândit că ai putea să vezi unde te-ai fi descurcat mai bine decât ei. Ai nutrit în inima ta sentimente îndreptate împotriva lor. Simțămintele pe care le aveai îți erau din fire marcate de scepticism și necredincioșie. Văzându-le lucrarea și auzind mustrările adresate celor greșiți, te-ai întrebat cum ai putea suporta o asemenea mărturie directă. Te-ai hotărât să n-o primești și ai început să-ți faci curaj ca să ataci modul lor de lucru, deschizând astfel în inima ta o ușă pentru suspiciune, îndoială și invidie față de ei și lucrarea lor.
-306-
Ai căpătat prejudecăți în simțăminte îndreptate împotriva lucrării lor. Ai privit, ai ascultat, ai adunat toate informațiile pe care le-ai putut avea și ai făcut multe presupuneri neîntemeiate. Întrucât Dumnezeu îți dăduse succesul într-o anumită măsură, ai început să-ți plasezi scurta experiență și lucrare la același nivel cu lucrările fratelui White. Te-ai amăgit singur că, dacă ai fi în locul său, ai putea înfăptui cu mult mai multe lucruri bune decât el. Ai început să crești în propriii tăi ochi. Ți-ai socotit cunoștințele mult mai extinse și mai valoroase decât erau în realitate. Dacă ai avea a suta parte din experiența fratelui White, experiență în ce privește lucrarea reală, grija, încurcăturile și purtarea de poveri în cauza aceasta, ai putea să înțelegi mai bine lucrarea lui și ai fi mai dornic să arăți compasiune față de el în munca sa decât să murmuri, să-l suspectezi și să fii invidios pe el.
În ce privește locul pe care îl ocupi în lucrare, ar trebui să fii foarte neîncrezător în tine, pentru ca nu cumva să ajungi să nu-ți îndeplinești lucrarea după placul lui Dumnezeu și să nu faci cinste cauzei adevărului în eforturile tale. Cu sufletul smerit, ar trebui să simți astfel: “Cine este destoinic pentru aceste lucruri?” Motivul pentru care sunteți amândoi gata să puneți la îndoială și să vă lăsați pradă bănuielilor în privința lucrării fratelui White este acela că știți atât de puțin despre ea. Atât de puține poveri reale au apăsat până în prezent asupra sufletelor voastre, inimile voastre au fost atinse de atât de puțin chin sufletesc real pentru cauza lui Dumnezeu, ați purtat atât de puțină suferință și necazuri reale pentru alții, încât nu sunteți mai pregătiți să-i apreciați lucrarea decât este pregătit un băiețel de zece ani să înțeleagă grijile, neliniștile și munca istovitoare ale tatălui său împovărat. Băiatul poate trece mai departe cu sufletul plin de bucurie, pentru că el nu are experiența tatălui încovoiat și măcinat de griji. El se poate uita mirat la temerile și îngrijorările tatălui, care îi par fără rost; însă, când viața sa se va îmbogăți cu ani de experiență, când va lua în mâinile sale adevăratele ei poveri și le va duce apoi în spate, atunci poate privi în urmă la viața tatălui său și va înțelege ceea ce în copilărie era pentru el un mister, căci experiența amară l-a ajutat să cunoască.
Mi s-a arătat că te afli în primejdia de a te înălța deasupra simplității lucrării și de a te ridica pe tine însuți în slăvi. Simți că nu ai nevoie de nici o mustrare sau de vreun sfat; iar limbajul inimii tale este: “Sunt în stare să judec, să fac deosebire și să hotărăsc ce este bine și ce este rău. N-am să permit ca drepturile să-mi fie călcate în picioare. Nimeni nu o să-mi dicteze mie. Sunt capabil să-mi fac propriile planuri de acțiune. Sunt tot atât de bun ca oricare altul. Dumnezeu este cu mine și îmi dă succes în eforturile mele. Cine are autoritatea să mă împiedice?” Acestea sunt cuvintele pe care le-am auzit de la tine, când cazul tău se derula înaintea mea, în viziune, nu adresate vreunei persoane, ci ca și cum vorbeai cu tine însuți. Îngerul care era alături de mine a repetat aceste cuvinte în timp ce arăta către voi amândoi: “Dacă nu vă veți converti și nu vă veți face ca niște copilași, nu veți intra în Împărăția cerurilor. Oricine se va smeri ca acest copilaș, va fi cel mai mare în Împărăția cerurilor.”
-307-
Am văzut că tăria copiilor lui Dumnezeu stă în umilința lor. Când ei sunt mici în propriii lor ochi, Isus va fi tăria și neprihănirea lor, iar Dumnezeu le va binecuvânta eforturile. Mi s-a arătat că Dumnezeu îl va pune la probă pe fratele A. Îi va da prosperitate într-o anumită măsură, și dacă va trece cu bine proba, dacă va folosi cum se cuvine binecuvântările lui Dumnezeu, neatribuindu-și lui cinstea și nedevenind trufaș, egoist și încrezător doar în sine însuși, Domnul va continua să-și reverse binecuvântările pentru cauza Sa și propria Lui slavă.
Am văzut, frate A., că te aflai în cel mai mare pericol de a deveni mândru, fățarnic, independent și având sentimentul că ești bogat și nu duci lipsă de nimic. Dacă nu te păzești în aceste puncte, Domnul îți va îngădui să continui, până când vei face tu însuți ca slăbiciunea ta să devină evidentă în ochii tuturor. Vei fi adus în situații în care vei fi crunt ispitit, dacă alții nu te privesc în aceeași lumină înălțătoare în care socoți că te afli tu și destoinicia ta. Mi s-a arătat că ești slab pregătit să suporți multă bogăție și un mare succes. Numai o convertire totală va face lucrarea ce trebuie înfăptuită în cazul tău.
-308-
Mi-a fost arătat că amândoi sunteți din fire egoiști. Dacă nu vă controlați, vă aflați în primejdia permanentă de a vă gândi numai la voi înșivă și a acționa în același fel. Vă faceți planurile așa încât voi să fiți avantajați, fără să țineți cont cât de mult i-ați dezonorat pe alții. Sunteți înclinați să vă duceți la împlinire propriile voastre idei și planuri, fără să luați în considerație planurile altora și să respectați punctele de vedere sau simțămintele lor.
Frate A., ai considerat că lucrarea ta este de o importanță prea mare pentru a te coborî într-atât, încât să te implici în îndatoriri gospodărești. Nu ai iubire pentru cerințele acestea. Le-ai neglijat pe când erai foarte tânăr. Însă aceste mici sarcini pe care le neglijezi sunt esențiale pentru formarea unui caracter bine dezvoltat.
Mi-a fost arătat că pastorii noștri au în general această deficiență, de a nu se face utili în familiile ai căror oaspeți sunt. Unii își consacră mintea studiului, pentru că îndrăgesc mult această ocupație. Ei nu simt că este o datorie pe care Dumnezeu o pune în seama pastorilor, aceea de a deveni o binecuvântare în familiile pe care le vizitează; dar mulți își preocupă mintea cu cărți și se izolează de familie, nepurtând cu membrii acesteia discuții despre subiectele adevărului. Interesele religioase sunt abia amintite în familie. Acest lucru este cu totul greșit. Pastorii care nu au asupra lor povara și grija lucrării editoriale și de asemenea grijile și încurcăturile numeroase ale comunităților nu ar trebui să aibă sentimentul că munca lor este excesiv de grea. Ar trebui să manifeste cel mai profund interes pentru familiile pe care le vizitează; nu ar trebui să simtă că trebuie să fie ținuți în palme și să li se slujească, în timp ce ei nu oferă nimic în schimb. Există o obligație care le revine familiilor creștine, aceea de a-și ține casele deschise pentru primirea slujitorilor lui Hristos, și există, de asemenea, o datorie a acelor slujbași care primesc ospitalitatea prietenilor lor creștini, de a-și purta singuri, pe cât este posibil, propriile poveri și să nu fie o greutate ei înșiși pentru prietenii lor. Mulți pastori își întrețin ideea că ei trebuie să aibă parte de favoruri deosebite și să li se slujească, iar prin faptul că sunt tratați ca niște animăluțe de casă răsfățate, ajung adesea să sufere și capacitatea lor de a fi folositori este prejudiciată.
Va continua.