Continuare.
În noaptea aceea, un sol l-a trezit pe profetul obosit și i-a transmis cuvântul Izabelei, dat în numele zeilor ei păgâni, că, în prezența Israelului, îi va face lui Ilie ce le făcuse el preoților lui Baal. Ilie ar fi trebuit să înfrunte această amenințare și acest jurământ al Izabelei, făcând un apel pentru protecție la Dumnezeul cerului, care îl însărcinase să împlinească lucrarea pe care o săvârșise. Ar fi trebuit să-i spună solului că Dumnezeul în care se încrezuse va fi protectorul său împotriva urii și amenințărilor Izabelei. Însă credința și curajul lui Ilie par să-l părăsească. Se trezește din somn uluit. Ploaia cade din ceruri și întunericul îl înconjoară din toate părțile. Îl pierde din vedere pe Dumnezeu și fuge să-și scape viața, ca și cum răzbunătoarea sângelui vărsat ar fi chiar în spatele lui. Îl lasă pe slujitorul său în urmă, pe drum, iar în zori se află singur, departe de locuințele oamenilor, într-un pustiu dezolant.
“Când a văzut lucrul acesta, s-a sculat și a plecat, ca să-și scape viața. A ajuns la Beer-șeba, care ține de Iuda, și și-a lăsat slujitorul acolo. El însuși s-a dus în pustie, unde, după un drum de o zi, a șezut sub un ienupăr și dorea să moară, zicând: ‘Destul! Acum, Doamne, ia-mi sufletul, căci nu sunt mai bun decât părinții mei. “S-a culcat și a adormit sub acel ienupăr. Și iată, un înger l-a atins și i-a zis: ‘Scoală-te, și mănâncă’. El s-a uitat, și la căpătâiul lui era o turtă coaptă pe niște pietre încălzite și un ulcior cu apă. A mâncat și a băut, apoi s-a culcat din nou. Îngerul Domnului a venit a doua oară, l-a atins și i-a zis: ‘Scoală-te, și mănâncă; fiindcă drumul pe care-l ai de făcut este prea lung pentru tine’. El s-a sculat, a mâncat și a băut: și, cu puterea pe care i-a dat-o mâncarea aceasta, a mers patruzeci de zile și patruzeci de nopți, până la muntele lui Dumnezeu, Horeb. Și acolo, Ilie a intrat într-o peșteră și a rămas în ea peste noapte. Și iată, cuvântul Domnului a venit și i-a zis: ‘Ce faci tu aici, Ilie?’”
-290-
Ilie ar fi trebuit să se încreadă în Dumnezeu, care îl avertizase când să fugă și unde să găsească adăpost împotriva urii Izabelei, în siguranță față de Ahab, care îl căuta neobosit. Domnul nu-l avertizase de data aceasta să fugă. Nu așteptase ca Domnul să-i vorbească. A acționat pripit. Dacă ar fi așteptat cu credință și răbdare, Dumnezeu și-ar fi protejat slujitorul și i-ar fi dat o altă biruință răsunătoare în Israel, abătând judecățile Sale asupra Izabelei.
Obosit și zdrobit, Ilie se întinde pe jos, pentru a se odihni. Este descurajat și înclinat să murmure. El spune: “Acum, Doamne, ia-mi sufletul căci nu sunt mai bun decât părinții mei.” El simte că viața nu mai este vrednică de dorit. El se aștepta ca, după nemaivăzuta descoperire a puterii lui Dumnezeu în prezența israeliților, aceștia să-I fie credincioși și supuși lui Dumnezeu. El se aștepta ca Izabela să nu mai aibă influență asupra minții lui Ahab, și în întreaga împărăție a Israelului să fie o revoluție generală. Iar când i-a fost adus mesajul amenințător din partea Izabelei, a uitat că Dumnezeu era același Dumnezeu atotputernic și milostiv ca atunci când I s-a rugat pentru foc din cer, care a venit, și pentru ploaie, care de asemenea a venit. Dumnezeu ascultase fiecare cerere; cu toate acestea, Ilie este un fugar, departe de locuințele oamenilor, și își dorește să nu mai dea ochi cu oamenii vreodată.
Cum a privit Dumnezeu asupra slujitorului Său îndurerat? L-a părăsit din pricina descurajării și disperării care îl cuprinseseră? O, nu! Ilie era zdrobit din pricina descurajării. Se trudise toată ziua fără hrană. Când a călăuzit carul lui Ahab, alergând înaintea lui până la poarta cetății, era plin de curaj. Avea mari speranțe că israeliții, ca națiune, se vor reîntoarce la supunerea lor față de Dumnezeu și vor intra din nou în favoarea Sa. Însă reacția care urmează adesea înălțării credinței și succesului glorios, răsunător, apăsa asupra lui Ilie. El a fost înălțat pe vârful muntelui Pisga, pentru a fi smerit până în cea mai adâncă vale a credinței și simțirii. Însă ochiul lui Dumnezeu era încă asupra slujitorului Său. El nu-l iubea mai puțin acum, când se simțea cu inima sfâșiată și părăsit de Dumnezeu și de oameni, ca atunci când, ca răspuns la rugăciunea sa, focul străfulgerase din cer, luminând Carmelul.
-291-
Cei care nu au purtat responsabilități grele sau care nu au fost obișnuiți să aibă simțăminte profunde nu pot înțelege sentimentele lui Ilie și nu sunt pregătiți să-i acorde compasiunea plină de gingășie pe care o merită. Dumnezeu cunoaște și poate citi suferința adâncă a inimii aflate sub ispită și conflict sfâșietor.
În timp ce Ilie doarme sub ienupăr, o atingere delicată și o voce plăcută îl trezește. El tresare numaidecât cu groază, gata să o ia la fugă, ca și cum vrăjmașul care îl urmărea ca să-i ia viața îl găsise într-adevăr. Însă, în chipul plin de iubire care este aplecat asupra sa, el nu întrezărește fața unui vrăjmaș, ci a unui prieten. Un înger a fost trimis cu hrană din cer pentru a-l susține pe credinciosul slujitor al lui Dumnezeu. Glasul acestuia i se adresează lui Ilie: “Scoală-te și mănâncă.” După ce Ilie a luat din alimentele întăritoare ce au fost pregătite pentru el, a adormit din nou. Îngerul lui Dumnezeu slujește a doua oară nevoilor lui Ilie. El îl atinge pe bărbatul cel obosit până la epuizare și, cu o duioșie plină de milă, îi spune: “Scoală-te și mănâncă; fiindcă drumul pe care-l ai de făcut este prea lung pentru tine.” Ilie a fost întărit și și-a continuat călătoria către Horeb. Se afla într-un ținut pustiu. Noaptea se instală într-o peșteră, pentru a se feri de animalele sălbatice.
Aici, Dumnezeu, printr-unul dintre îngerii Săi, îl întâmpină pe Ilie și îl întrebă: “Ce faci tu aici, Ilie? Te-am trimis la pârâul Cherit, te-am trimis la văduva din Sarepta, te-am trimis în Samaria cu o solie pentru Ahab, însă cine te-a trimis în această călătorie lungă în pustie? și ce mesaj ai de adus aici?” Ilie își vărsă amărăciunea sufletului său înaintea Domnului: “El a răspuns: ‘Am fost plin de râvnă pentru Domnul, Dumnezeul oștirilor; căci copiii lui Israel au părăsit legământul Tău, au sfărâmat altarele Tale și au ucis cu sabia pe proorocii Tăi; am rămas numai eu singur, și caută să-mi ia viața!’ Domnul a zis: ‘Ieși și stai pe munte înaintea Domnului!’ Și iată că Domnul a trecut pe lângă peșteră. Și înaintea Domnului a trecut un vânt tare și puternic, care despica munții și sfărâma stâncile. Domnul nu era în vântul acela. Și după vânt, a venit un cutremur de pământ. Domnul nu era în cutremurul de pământ. Și după cutremurul de pământ, a venit un foc: Domnul nu era în focul acela. Și, după foc, a venit un susur blând și subțire. Când l-a auzit, Ilie și-a acoperit fața cu mantaua, a ieșit și a stat la gura peșterii: și un glas i-a vorbit, zicând: ‘Ce faci tu aici, Ilie?’ El a răspuns: ‘Am fost plin de râvnă pentru Domnul, Dumnezeul oștirilor căci copiii lui Israel au părăsit legământul Tău, au sfărâmat altarele Tale și au ucis cu sabia pe proorocii Tăi; am rămas numai eu singur, și caută să-mi ia viața’.”
-292-
Apoi Domnul i Se adresează lui Ilie, arătându-i că încrederea liniștită și fermă în Dumnezeu îi va asigura întotdeauna un ajutor oportun în timp de nevoie.
Mi s-a arătat că soțul meu a greșit, lăsându-se cuprins de deznădejde și lipsă de încredere în Dumnezeu. Iarăși și iarăși i S-a descoperit Dumnezeu prin dovezi minunate ale grijii, iubirii și puterii Sale. Însă, când a văzut că gelozia și interesul său pentru Dumnezeu și cauza Sa nu au fost nici înțelese, nici apreciate, el s-a lăsat uneori pradă descurajării și disperării. Dumnezeu ne-a dat însă, soțului meu și mie, o lucrare deosebită și importantă de împlinit în cauza Sa, aceea de a-i mustra și de a-i sfătui pe cei din poporul Său. Când vedem că reproșurile noastre sunt disprețuite și răsplătite cu rău în loc de simpatie, scăpăm adesea din strânsoare credința și încrederea noastră în Dumnezeul lui Israel; și, asemenea lui Ilie, am cedat în fața disperării. Aici a fost marea eroare în viața soțului meu — faptul că s-a descurajat din cauză că frații săi au adus încercări asupra lui în loc să-l ajute. Iar când frații săi văd în tristețea și disperarea soțului meu efectul necredinței și lipsei lor de înțelegere, există unii care sunt gata să triumfe în privința lui, să profite de starea sa de descurajare și să simtă că, până la urmă, Dumnezeu nu poate fi cu fratele White, căci altfel el nu ar da dovadă de slăbiciune în această direcție. Îi îndemn pe aceștia să privească spre lucrarea lui Ilie, către descurajările și disperarea sa. Ilie, deși profet al lui Dumnezeu, a fost un om supus acelorași pasiuni cărora suntem noi înșine supuși. Avem de luptat cu slăbiciunile sentimentelor celor muritori. Însă, dacă avem încredere în Dumnezeu, El niciodată nu ne va lăsa, nici nu ne va părăsi. În orice împrejurări ne-am afla, putem avea o încredere nestrămutată în Dumnezeu că nu ne va părăsi și nici nu ne va uita vreodată, atâta vreme cât ne păstrăm integritatea.
-293-
Soțul meu poate căpăta curaj în suferințele sale prin aceea că are un Tată ceresc milostiv care citește motivațiile și înțelege intențiile sufletului. Cei care stau în prima linie de luptă și sunt conduși de Spiritul lui Dumnezeu să împlinească o lucrare deosebită pentru El vor simți adesea un șoc când presiunea este îndepărtată, iar disperarea îi poate uneori apăsa greu, putând zdruncina credința cea mai curajoasă și slăbi cele mai statornice minți. Dumnezeu înțelege toate slăbiciunile noastre. El poate avea milă și iubi când inimile oamenilor pot fi asemenea cremenei. Să aștepte cu răbdare și încredere în Dumnezeu atunci când totul pare întunecos, aceasta este lecția pe care soțul meu trebuie să o învețe pe deplin. Dumnezeu nu-l va abandona datorită integrității sale.
Moise și Aaron
Aaron a murit pe muntele Hor și a fost îngropat. Moise, fratele lui Aaron, și Eleazar, fiul său, l-au însoțit pe munte. Sarcina dureroasă de a-l dezbrăca pe fratele său Aaron de veșmintele preoțești și de a-l îmbrăca pe Eleazar cu ele i-a revenit lui Moise, căci Dumnezeu spusese că Eleazar avea să-l urmeze pe Aaron în slujba preoțească. Moise și Eleazar au fost martori la moartea lui Aaron; iar Moise l-a îngropat pe munte. Această scenă de pe muntele Hor face ca mintea noastră să fie purtată în urmă, la unele dintre cele mai frapante evenimente din viața lui Aaron.
Aaron era un om cu un suflet bun, Dumnezeu alegându-l să stea alături de Moise și să vorbească pentru el; pe scurt, să fie gura lui Moise. Dumnezeu l-ar fi putut alege pe Aaron drept conducător, dar Acela care cunoaște inimile și înțelege caracterul știa că Aaron era șovăitor și îi lipsea curajul moral de a sta în apărarea dreptății în toate împrejurările, indiferent de consecințe. Dorința lui Aaron de a se bucura de bunăvoința poporului l-a dus uneori să comită mari păcate. El cedase adesea înaintea rugăminților lor și, făcând aceasta, Îl dezonorase pe Dumnezeu. Aceeași lipsă de hotărâre de a lua poziție pentru ceea ce este drept care s-a manifestat în familia lui a avut ca efect moartea celor doi fii ai săi. Aaron era remarcabil în privința pioșeniei și calității de a fi folositor, însă neglijase să-și disciplineze familia. În loc să se achite de sarcina de a pretinde respect și evlavie din partea fiilor săi, el le-a îngăduit să-și urmeze propriile înclinații. El nu i-a disciplinat în spiritul tăgăduirii de sine, ci a cedat în fața dorințelor lor. Ei nu au fost învățați să respecte și să se încline în fața autorității părintești. Tatăl era adevăratul conducător al familiei sale atâta timp cât trăia. Autoritatea sa nu avea să înceteze nici chiar când copiii lui erau maturi și aveau la rândul lor familii proprii. Însuși Dumnezeu era monarhul națiunii, iar El cerea supunere și cinste din partea poporului.
-294-
Ordinea și prosperitatea împărăției depindea de buna orânduială a bisericii. Iar prosperitatea, armonia și ordinea bisericii depindeau de buna rânduială și disciplina desăvârșită a familiilor. Dumnezeu pedepsește necredincioșia părinților cărora le-a încredințat datoria menținerii principiilor conducerii părintești, care stau la baza disciplinei din biserică și a prosperității națiunii. Un singur copil nedisciplinat a stricat adesea pacea și armonia unei biserici și a incitat o națiune la murmur și răzvrătire. În modul cel mai solemn, Domnul a pretins de la copiii Săi datoria de a-i respecta și a-i onora pe părinții lor într-un mod plin de afecțiune. Și, pe de altă parte, El le cere părinților să-și educe copiii și să-i învețe cu sârguință neobosită în privința cerințelor Legii Sale, instruindu-i în cunoașterea și frica de Dumnezeu. Aceste porunci pe care Dumnezeu le-a dat evreilor cu atât de multă solemnitate apasă cu tot atâta greutate asupra părinților creștini. Cei care neglijează lumina și prevederile pe care le-a dat Dumnezeu în Cuvântul Său în ceea ce privește educarea copiilor lor și conducerea familiilor lor după acestea vor avea de dat o socoteală înfricoșătoare. Neglijența criminală a lui Aaron de a pretinde respectul și evlavia de la fiii lui a avut ca urmare moartea acestora.
-295-
Dumnezeu l-a pus deoparte pe Aaron, alegându-l pe el și descendenții săi de același sex, pentru slujba preoției. Fiii lui au slujit în rânduielile sfinte. Nadab și Abihu nu au respectat porunca lui Dumnezeu de a aduce foc sacru în cădelnițele lor cu tămâia dinaintea Sa. Dumnezeu le interzisese sub amenințarea pedepsei cu moartea să ofere foc obișnuit înaintea Sa, împreună cu tămâia.
Însă aici se vede rezultatul disciplinei inconsecvente. Întrucât acești fii ai lui Aaron nu fuseseră educați să respecte și să se plece înaintea poruncilor tatălui lor, căci ei nesocoteau autoritatea părintească, nu și-au dat seama de necesitatea de a respecta literal cerințele formulate de Dumnezeu. Când și-au satisfăcut pofta de vin și când se aflau sub înrâurirea amețitoare a acestuia, gândirea le-a fost întunecată și n-au putut face diferența dintre sacru și profan. Împotriva rânduielii exprese a lui Dumnezeu, ei L-au dezonorat închinând foc profan în locul focului sacru. Dumnezeu și-a revărsat mânia asupra lor; a ieșit foc de la fața Sa și i-a nimicit.
Aaron a suportat crâncena nenorocire cu răbdare și cu umilă supunere. Întristarea și agonia sfâșietoare i-au frânt sufletul. Era convins de faptul că își neglijase datoria. Era preot al Dumnezeului Prea Înalt, având însărcinarea de a face ispășire pentru păcatele poporului. Era preot al familiei sale; cu toate acestea, fusese înclinat să treacă cu vederea nesăbuința copiilor săi. Își neglijase datoria de a-i învăța și a-i educa întru supunere, tăgăduire de sine și respect față de autoritatea părintească. Prin sentimente de îngăduință deplasată, el nu a reușit să le modeleze caracterele pentru un înalt respect față de lucrurile veșnice. Aaron nu a văzut, tot așa cum nu văd mulți părinți creștini astăzi, că iubirea sa rău înțeleasă și faptul că le-a îngăduit copiilor săi să păcătuiască îi pregăteau pe aceștia pentru întâmpinarea sigură a neplăcerii lui Dumnezeu și pentru mânia care avea să se reverse asupră-le, nimicindu-i. În timp ce Aaron a neglijat să-și exercite autoritatea, dreptatea lui Dumnezeu s-a abătut asupra lor. Aaron a trebuit să învețe că dojana sa blândă, neînsoțită de exercitarea hotărâtă a restricțiilor părintești, și iubirea nesocotită față de fiii săi însemnau de fapt cea mai mare cruzime. Dumnezeu a luat lucrarea de înfăptuire a dreptății în propriile Sale mâini și i-a nimicit pe fiii lui Aaron.
-296-
Când Dumnezeu l-a chemat pe Moise să vină pe munte, mai erau șase zile până să fie primit în nor, în imediata prezență a lui Dumnezeu. Vârful muntelui era plin de strălucirea slavei lui Dumnezeu. Și totuși, chiar și când copiii lui Israel aveau slava Sa înaintea propriilor lor ochi, necredința constituia pentru ei un lucru atât de firesc, încât au început să cârtească plini de nemulțumire, din pricina absenței lui Moise. În timp ce slava lui Dumnezeu semnala sfânta Sa prezență, ei ar fi trebuit să se sfințească, cercetându-și îndeaproape inima, să se sfințească prin umilință și frică de Dumnezeu. Dumnezeu îi lăsase pe Aron și pe Hur să ia locul lui Moise. În absența lui, poporul trebuia să-i asculte și să se sfătuiască cu acești bărbați hotărâți de Dumnezeu.
Aici se vede deficiența sa ca fruntaș sau conducător al lui Israel. Poporul l-a împins să le facă dumnezei care să meargă înaintea lor pe drumul către Egipt. Aici a avut Aaron o ocazie de a-și dovedi credincioșia și încrederea neclintită în Dumnezeu și de a înfrunta cu hotărâre propunerea poporului. Însă dorința lui firească de a fi pe placul poporului și de a ceda înaintea lui l-a adus în situația de a sacrifica onoarea lui Dumnezeu. El le-a cerut să-și aducă podoabele și le-a făcut un vițel de aur, spunând înaintea poporului: “Aceștia să fie dumnezeii tăi, Israele, care te-au scos din țara Egiptului.” Și el a făcut un altar acestui dumnezeu nesimțitor și a vestit o sărbătoare pentru Domnul, ce urma să aibă loc în ziua următoare. Orice reținere părea să fie îndepărtată de la popor. Ei au oferit arderi de tot vițelului de aur și peste ei a pus stăpânire un spirit de ușurătate. Și-au permis excese și beții rușinoase; au mâncat, au băut și s-au sculat să joace.
Trecuseră numai câteva săptămâni de când încheiaseră cu Dumnezeu un legământ solemn de a asculta de glasul Său. Ascultaseră la cuvintele Legii lui Dumnezeu, rostite cu o măreție înfricoșătoare de pe muntele Sinai, în mijlocul tunetelor, fulgerelor și cutremurelor de pământ. Ei auziseră declarația chiar de pe buzele lui Dumnezeu. “Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, care te-a scos din țara Egiptului, din casa robiei. Să nu ai alți dumnezei afară de Mine. Să nu-ți faci chip cioplit, nici vreo înfățișare a lucrurilor care sunt sus în ceruri sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor și să nu le slujești; căci Eu, Domnul, Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos, care pedepsesc nelegiuirea părinților în copii până la al treilea și al patrulea neam al celor ce Mă urăsc, și Mă îndur până la al miilea neam de cei ce Mă iubesc și păzesc poruncile Mele.”
-297-
Aaron și, de asemenea, fiii lui fuseseră înălțați prin faptul că au fost chemați pe munte pentru a fi martori acolo ai slavei lui Dumnezeu. “Ei au văzut pe Dumnezeul lui Israel; sub picioarele Lui era un fel de lucrare de safir străveziu, întocmai ca cerul în curăția lui.”
Dumnezeu îi rânduise pe Nadab și Abihu pentru cea mai sfântă lucrare, de aceea i-a onorat într-un mod minunat. Le-a pus înaintea ochilor priveliștea slavei Sale neasemuite, pentru ca scenele la care aveau să fie martori pe munte să le rămână întipărite în minte, să-i facă mult mai capabili să lucreze în slujba Sa și să-I dea înaintea poporului acea cinstire și respect pios care să-i ducă la o înțelegere mai clară a caracterului Său și să trezească în ei supunerea și considerația cuvenite pentru toate cerințele Sale.
Înainte ca Moise să urce pe munte, lăsându-și în urmă poporul, el le-a citit cuvintele legământului pe care Dumnezeu îl făcuse cu ei, și ei au răspuns într-un glas: “Vom face tot ce a zis Domnul!” Cât de mare trebuie să fi fost păcatul lui Aaron, cât de grav înaintea lui Dumnezeu!
În timp ce Moise primea Legea lui Dumnezeu pe munte, Domnul l-a anunțat cu privire la păcatul Israelului celui răzvrătit și i-a cerut să-i lase pentru ca El să-i poată nimici. Însă Moise s-a rugat înaintea lui Dumnezeu pentru popor. Deși Moise era cel mai blând om care a trăit vreodată, totuși, când au fost în joc interesele poporului peste care Dumnezeu îl rânduise conducător, el și-a pierdut timiditatea firească și, cu o străduință neobișnuită și o îndrăzneală admirabilă, a intervenit pe lângă Dumnezeu pentru Israel. El nu voia să consimtă ca Dumnezeu să-și nimicească poporul, deși Dumnezeu i-a promis lui Moise că, prin distrugerea lor, îl va înălța și va ridica un popor mai bun decât Israel.
-298-
Moise a câștigat. Dumnezeu i-a satisfăcut rugămintea fierbinte de a nu-și nimici poporul. Moise a luat tablele legământului, Legea Celor Zece Porunci, și a coborât de pe munte. Orgia zgomotoasă a copiilor lui Israel, aflată sub semnul beției, a ajuns la urechile lui cu mult înainte să ajungă la tabără. Când a văzut idolatria lor și faptul că încălcaseră fără putință de tăgadă cuvintele legământului, a fost copleșit de durere și indignare față de josnica lor idolatrie. Sentimentele de confuzie și rușine pentru ei puseseră stăpânire pe el și aruncă acolo tablele, spărgându-le. Așa cum ei rupseseră legământul lor cu Dumnezeu, Moise, spărgând tablele, le arătase că și Dumnezeu rupsese legământul pe care-l făcuse cu ei. Tablele pe care era scrisă Legea lui Dumnezeu erau sparte.
Aaron, cu firea sa amabilă, atât de blândă și atrăgătoare, a căutat să-l împace pe Moise, ca și cum poporul nu făcuse cine știe ce mare păcat, pentru care să fie atât de pornit. Moise a întrebat cu mânie: “Ce ți-a făcut poporul acesta de ai adus asupra lui un păcat atât de mare?” Și Aaron a spus: “Să nu se aprindă de mânie domnul meu! Tu singur știi că poporul acesta este pornit la rău. Ei mi-au zis. ‘Fă-ne un dumnezeu care să meargă înaintea noastră; căci Moise, omul acela care ne-a scos din țara Egiptului, nu știm ce s-a făcut’. Eu le-am zis: ‘Cine are aur, să-l scoată!’ Și mi l-au dat; l-am aruncat în foc și din el a ieșit vițelul acesta.” Aaron voia ca Moise să creadă că un miracol transformase podoabele lor de aur într-un vițel. Nu i-a spus lui Moise că el, împreună cu alți meșteșugari, realizase acest chip.
Aaron gândea că Moise fusese prea neîngăduitor față de dorințele poporului. El credea că, dacă Moise ar fi fost mai puțin hotărât și, în răstimpuri, mai ușor de înduplecat, și dacă ar fi făcut un compromis cu poporul și le-ar fi satisfăcut dorințele, ar fi avut mai puține necazuri și ar fi fost mai multă pace și armonie în tabăra lui Israel. De aceea încercase el această nouă politică. S-a lăsat în voia dispoziției sale firești, cedând la dorințele poporului, pentru a evita neplăcerile și a nu pierde bunăvoința lor, ca să prevină astfel o răzvrătire care, gândea el, avea să vină cu siguranță, dacă nu ceda dorințelor lor. Dacă însă Aaron ar fi luat poziție fără să șovăie alături de Dumnezeu; dacă, la cererea poporului de a le face dumnezei care să meargă înaintea lor spre Egipt, s-ar fi opus cu indignarea și oroarea pe care le presupunea propunerea lor; dacă le-ar fi amintit de spaima pe care o încercaseră înaintea Sinaiului, unde Dumnezeu rostise Legea Sa cu atâta slavă și splendoare; dacă le-ar fi reamintit de legământul solemn pe care-l făcuseră cu Dumnezeu, de a se supune oricărui lucru pe care îl va porunci; dacă le-ar fi spus că nu va ceda, cu prețul vieții sale, rugăminților lor, ar fi avut asupra poporului influența necesară prevenirii unei apostazii îngrozitoare. Însă când, în absența lui Moise, a fost necesară influența sa pentru a fi folosită în direcția cea bună, când ar fi trebuit să stea tot atât de neînduplecat și hotărât ca și Moise, pentru a opri poporul să meargă pe calea păcatului, influența lui a fost exercitată într-o direcție greșită. El era neputincios să-și facă simțită influența în apărarea onoarei lui Dumnezeu în ce privește păzirea Legii Sale sfinte. În schimb, a avut o înrâurire puternică spre rău. El a poruncit, iar poporul s-a supus.
Va continua.