Jertfa de pe muntele Carmel
Ilie cere ca tot Israelul să fie strâns la Carmel și, de asemenea, toți profeții lui Baal. Solemnitatea impunătoare a înfățișării profetului îi dă acestuia ținuta unuia care stă în prezența Domnului Dumnezeului lui Israel. Starea de apostazie în care se află Israel cere un comportament ferm, o vorbire severă și o autoritate poruncitoare. Dumnezeu pregătește solia potrivită pentru timpul și situația potrivită. Uneori, El Își pune Duhul asupra trimișilor Săi pentru ca aceștia să sune alarma zi și noapte, așa cum a făcut solul său Ioan: “Pregătiți calea Domnului”. Apoi, iarăși, este nevoie de bărbați activi, care nu se vor lăsa întorși de la datoria lor, ci a căror energie să electrizeze și să întrebe: “Cine este de partea Domnului? Să vină cu noi!” Dumnezeu va avea un mesaj potrivit care să vină în întâmpinarea poporului Său, pentru diferitele stări în care s-ar putea afla.
Soli rapizi sunt trimiși în toată împărăția cu mesajul de la Ilie. Sunt trimiși reprezentanți ai orașelor, orășelelor, satelor și familiilor. Toți par grăbiți să răspundă chemării, ca și cum se așteaptă împlinirea unei minuni nemaivăzute. Conform poruncii lui Ilie, Ahab îi strânge pe proorocii lui Baal la Carmel. Inima conducătorului apostat al lui Israel este copleșită de spaimă, iar el, tremurător, urmează dispoziția teribilului profet al lui Dumnezeu.
Poporul se strângea la muntele Carmel, un loc al frumuseții, pe când ploaia și roua cădeau asupra lui, făcându-l înfloritor. Acum însă, frumusețea lui se stinge sub blestemul lui Dumnezeu. Pe acest munte, pe care se aflau cele mai minunate flori și dumbrăvi, profeții lui Baal ridicaseră altare pentru închinarea lor păgână. Acest munte se vedea de departe; de la înălțimea sa puteai privi țările aflate în jurul său și era vizibil pentru o mare parte din împărăție. Întrucât Dumnezeu fusese dezonorat în mod învederat prin închinarea idolatră înfăptuită aici, Ilie a ales muntele acesta ca fiind locul cel mai deschis privirilor pentru etalarea puterii lui Dumnezeu și apărarea onoarei Sale.
Profeții Izabelei, opt sute cincizeci la număr, asemenea unui regiment pregătit pentru luptă, mărșăluiesc în formație, însoțiți de muzică instrumentală și cu mare pompă. Însă inimile lor tremură când se gândesc că, la cuvântul acestui profet al lui Iehova, ținutul Israelului a fost lipsit timp de trei ani de ploaie și rouă. Ei simt că au înainte o criză înfricoșătoare. Se încrezuseră în zeii lor, dar nu puteau să șteargă cuvintele lui Ilie și să le dovedească neadevărate. Dumnezeii lor erau nepăsători față de strigătele lor înnebunite, față de rugăciunile și jertfele lor.
-280-
Dis-de-dimineață, Ilie stă pe muntele Carmel, înconjurat de Israelul apostaziat și de profeții lui Baal. Singur în acea mare mulțime, el este neînfricat. Omul asupra căruia întreaga împărăție și-a pus povara nenorocirii ei este înaintea lor neînspăimântat și neînsoțit de oștiri vizibile și etalare ostentativă. Stă neclintit, îmbrăcat în veșmintele sale aspre, cu acea înfățișare solemnă înfricoșătoare, deplin conștient de însărcinarea lui sfântă, ca serv al lui Dumnezeu, pentru a împlini poruncile Sale. Ilie își oprește privirile asupra crestei celei mai înalte, unde se înălțase altarul lui Iehova pe când muntele era acoperit cu flori și copaci plini de sevă. Blestemul lui Dumnezeu stă acum asupra lui; toată nenorocirea lui Israel se regăsește în priveliștea altarului neglijat, dărâmat al lui Iehova; în zare se mai văd și altarele lui Baal. Ahab stă în fruntea preoților lui Baal și cu toții așteaptă înfricoșați cuvintele lui Ilie.
În plin soare arzător, înconjurat de mii de oameni — bărbați de război, profeți ai lui Baal și monarhul Israelului — stă Ilie, bărbatul lipsit de apărare, aparent singur, și totuși nefiind singur. Cea mai puternică oștire cerească îl înconjoară. Îngeri care excelează în putere au venit din cer pentru a-l ocroti pe proorocul cel credincios și neprihănit. Cu o voce puternică și impunătoare, Ilie strigă: “Până când vreți să șchiopătați de amândouă picioarele. Dacă Domnul este Dumnezeu, mergeți după El; iar dacă este Baal, mergeți după Baal! Poporul nu i-a răspuns nimic.” Nici unul din acea adunare enormă nu a îndrăznit să scoată o vorbă pentru Dumnezeu și să-și arate loialitatea față de Iehova.
Ce amăgire uimitoare și ce orbire înfricoșătoare acoperiseră Israelul, asemenea unui nor întunecat! Orbirea aceasta și apostazia nu au căzut asupra lor dintr-o dată; s-au așezat peste ei treptat, pe măsură ce refuzaseră să ia aminte la cuvântul de mustrare și avertizare pe care li-l trimisese Domnul, din pricina mândriei și păcatelor lor. Iar acum, în această criză înfricoșătoare, în prezența preoților idolatri și a împăratului apostat, ei au rămas neutri. Dacă Domnul este scârbit de un păcat mai mult decât de altele de care se fac vinovați cei din poporul Său, atunci acela este păcatul de a nu face nimic într-un caz de urgență. Indiferența și neutralitatea într-o criză religioasă este privită de Dumnezeu ca fiind o crimă îngrozitoare și echivalentă cu gradul cel mai înalt de ostilitate față de Dumnezeu.
-281-
Tot Israelul este cufundat în tăcere. Din nou se face auzită vocea lui Ilie, care li se adresează: “Eu, numai eu am rămas prooroc al Domnului, pe când proorocii lui Baal sunt patru sute cincizeci. Să ni se dea doi boi. Ei să își aleagă un bou pe care să-l taie în bucăți și să-l pună pe lemne, fără să pună foc. Și eu voi pregăti celălalt bou și-l voi pune pe lemne, fără să pun foc. Apoi voi să chemați numele dumnezeului vostru, și eu voi chema Numele Domnului. Dumnezeul care va răspunde prin foc, acela să fie adevăratul Dumnezeu. Și tot poporul a răspuns și a zis: ‘Cuvântul acesta este bun’. Și Ilie a zis proorocilor lui Baal: ‘Alegeți-vă un bou dintre cei doi, pregătiți-l voi întâi, căci sunteți mai mulți, și chemați numele dumnezeului nostru; dar să nu puneți foc’. Ei au luat boul pe care li l-au dat și l-au pregătit. Și au chemat numele lui Baal, de dimineață până la amiază, zicând: ‘Baale, răspunde-ne!’ dar nu s-a auzit nici glas, nici răspuns. Și săreau împrejurul altarului pe care-l făcuseră”.
Propunerea lui Ilie este rezonabilă. Poporul nu îndrăznește să o evite și își găsește curaj să răspundă: “Cuvântul acesta este bun”. Profeții lui Baal nu îndrăznesc să nu fie de acord sau să ocolească această chestiune. Dumnezeu a aranjat această încercare, aducând panică printre autorii idolatri și un triumf răsunător pentru Numele Său. Preoții lui Baal nu cutează să facă altceva decât să accepte condițiile. Cu groază și vinovăție în inimile lor, iar pe dinafară cutezători și sfidători, ei își ridică altarul, pun lemnele și victima și își încep incantațiile, descântecele și zbieretele, caracteristice închinării păgâne. Țipetele lor stridente își regăsesc ecoul în munți și păduri: “Baale, răspunde-ne”. Preoții se adună într-o oștire împrejurul altarului lor și, sărind și chircindu-se, țipând și tropăind, gesticulând nefiresc și smulgându-și părul din cap, își manifestă aparenta lor sinceritate.
-282-
Dimineața trece, este miezul zilei și totuși nu se face simțită nici o mișcare din partea dumnezeilor lor în semn de îndurare față de preoții lui Baal, amăgiții închinători la idoli. Nici o voce nu se aude ca răspuns la strigătele lor înnebunite. Preoții se tot gândesc cum ar putea ca, prin înșelăciune, să aprindă un foc pe altarul lor și să dea slava lui Baal. Însă ochiul neobosit al lui Ilie este atent la fiecare mișcare. Cele opt sute de voci ajung răgușite. Veșmintele lor sunt acoperite cu sânge și cu toate acestea agitația lor frenetică nu contenește. Rugămințile lor sunt amestecate cu blesteme adresate zeului-soare al lor, pentru că acesta nu trimite foc pentru altarul lor. Ilie stă deoparte, așteptând, veghind cu ochi de vultur, pentru ca nici o înșelăciune să nu își găsească împlinirea, căci el știe că, dacă, prin vreun mijloc oarecare, ei ar putea să aprindă focul de pe altarul lor, ar fi sfâșiat pe loc în bucăți. El dorește să arate poporului nebunia lor de a se îndoi și de a ezita între două păreri, când au în sprijinul lor lucrările minunate ale puterii înălțătoare a lui Dumnezeu și dovezile nenumărate ale infinitei Sale îndurări și bunătăți pline de iubire față de ei.
“La amiază, Ilie și-a bătut joc de ei și a zis: ‘Strigați tare, fiindcă este dumnezeu; se gândește la ceva sau are treabă; sau este în călătorie; sau poate că doarme și se va trezi’. Ei au strigat tare și, după obiceiul lor, și-au făcut tăieturi cu săbiile și cu sulițele până ce a curs sânge pe ei. Când a trecut amiaza, au aiurat până în clipa când se aducea jertfa de seară. Dar nu s-a auzit nici glas, nici răspuns, nici semn de luare aminte.”
Cât de bucuros ar veni Satana, care a căzut ca un fulger din cer, în ajutorul celor pe care i-a amăgit, ale căror minți le-a stăpânit și care sunt pe deplin devotați în slujba lui. Bucuros ar trimite el fulgerul și le-ar aprinde jertfele; însă Iehova i-a hotărât limitele lui Satana. El i-a restrâns puterea și toate tertipurile lui nu pot aduce o scânteie pe altarele lui Baal. Seara se apropie. Proorocii lui Baal sunt obosiți, leșinați și amețiți. Unul sugerează ceva, altul altceva, până când își încetează eforturile. țipetele și blestemele lor nu mai răsună pe muntele Carmel. Cuprinși de slăbiciune și disperare, se retrag din dispută.
-283-
Poporul a fost martor la demonstrațiile teribile ale preoților iraționali și deliranți. Toți priviseră cum săreau pe altar ca și cum voiau să prindă razele arzătoare din soare pentru a sluji altarului lor. Ei obosiseră de reprezentațiile de demonism, de idolatrie păgână; iar în acest moment, vor sinceri și nerăbdători să audă ce va spune Ilie.
A venit acum rândul lui Ilie. “Ilie a zis atunci întregului popor: ‘Apropiați-vă de mine!’ Tot poporul s-a apropiat de el. Și el a reparat altarul Domnului, care fusese sfărâmat. Și Ilie a luat douăsprezece pietre, după numărul semințiilor fiilor lui Iacov, căruia Domnul îi zisese: ‘Israel îți va fi numele’, și a zidit cu pietrele acestea un altar în Numele Domnului. A făcut împrejurul altarului un șanț în care încăpeau două măsuri de sămânță. A așezat apoi lemnele, a tăiat boul în bucăți și l-a pus pe lemne. Apoi a zis: ‘Umpleți patru vedre cu apă și vărsați-le pe arderea de tot și pe lemne’. Apoi a zis: ‘Mai faceți lucrul acesta a doua oară’. Și l-au făcut încă o dată. Apoi a zis: ‘Mai faceți-l și a treia oară’. Și l-au făcut și a treia oară. Apa curgea în jurul altarului și au umplut cu apă și șanțul. În clipa când se aducea jertfa de seară, proorocul Ilie s-a apropiat și a zis: ‘Doamne, Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov! Fă să se știe astăzi că Tu ești Dumnezeu în Israel, că eu sunt slujitorul Tău, și că toate aceste lucruri le-am făcut la cuvântul Tău. Răspunde-mi, Doamne, răspunde-mi, ca să cunoască poporul acesta că Tu, Doamne, ești Dumnezeu și să le întorci astfel inima spre bine!’ Atunci a căzut foc de la Domnul și a mistuit arderea de tot, lemnele, pietrele și pământul și a supt și apa care era în șanț. Când a văzut tot poporul lucrul acesta, au căzut cu fața la pământ și au zis: ‘Domnul este adevăratul Dumnezeu! Domnul, este adevăratul Dumnezeu!’”
-284-
În ceasul jertfei de seară, Ilie repară altarul lui Dumnezeu, pe care preoții lui Baal l-au năruit prin îngăduința venită din apostazia lui Israel. El nu cheamă pe nimeni din popor ca să-l ajute în lucrarea sa obositoare. Altarele lui Baal sunt toate pregătite; însă el se întoarce către altarul sfărâmat al lui Dumnezeu, care, pentru el, este mai sfânt și mai prețios decât altarele magnifice ale lui Baal, chiar și în starea de ruină deplorabilă în care se găsește acum.
Ilie respectă legământul făcut de Domnul cu poporul Său, deși aceștia au apostaziat. Cu calm și solemnitate, el repară altarul distrus, folosind douăsprezece pietre, după numărul celor douăsprezece seminții ale lui Israel. Preoții dezamăgiți ai lui Baal, obosiți de eforturile lor frenetice și deșarte, stau în picioare sau întinși, nemișcați pe pământ, așteptând să vadă ce va face Ilie. Ei sunt plini de frică și ură față de profet pentru că a propus un test care a dezvăluit slăbiciunea lor și ineficiența dumnezeilor lor.
Cei din poporul lui Israel stau ca vrăjiți, palizi, tulburați și aproape lipsiți de suflare din cauza unei frici pline de respect, când Ilie face apel la Iehova, Creatorul cerurilor și al pământului. Poporul a fost martor la frenezia fanatică și irațională a profeților lui Baal. În contrast cu aceasta, ei au acum privilegiul să observe comportamentul calm, care inspiră o teamă sfântă, al lui Ilie. El le reamintește israeliților decăderea lor, care a trezit mânia lui Dumnezeu împotriva lor, și apoi le cere să-și smerească inimile și să se întoarcă la Dumnezeul părinților lor, pentru ca blestemul Său să poată fi îndepărtat de la ei. Ahab și preoții lui idolatri se uită cu uimire, amestecată cu spaimă. Ei așteaptă rezultatul într-o liniște solemnă.
După ce victima este așezată pe altar, el poruncește poporului să toarne din belșug apă asupra jertfei și altarului și să umple și șanțul care înconjoară altarul. Apoi se pleacă într-o atitudine de profund respect înaintea Dumnezeului celui nevăzut, își ridică mâinile către cer și înalță cu calm o rugăciune simplă, care nu este însoțită de gesturi violente sau de contorsiuni ale corpului. Nici un strigăt nu răsună de pe înălțimile Carmelului. O tăcere solemnă, care este îngrozitoare pentru preoții lui Baal, se așterne asupra tuturor. În rugăciunile lui, Ilie nu se folosește de expresii extravagante. El se roagă lui Iehova ca și cum El este aproape, martor la întreaga scenă, auzind rugăciunea lui sinceră, fierbinte și cu toate acestea simplă. Preoții lui Baal au țipat, au spumegat, au sărit și s-au rugat foarte mult timp, de dimineața până aproape seara. Rugăciunea lui Ilie este foarte scurtă, serioasă, respectuoasă și sinceră. De îndată ce este rostită acea rugăciune, limbi de foc coboară din cer într-un mod aparte, asemenea unui fulger strălucitor, aprinzând lemnul pentru jertfă și mistuind victima, făcând să dispară apa din șanț și arzând chiar și pietrele altarului. Strălucirea acestei străfulgerări luminează muntele și este dureroasă pentru ochii mulțimii. Oamenii din împărăția lui Israel care nu se află în adunarea de pe munte îi privesc cu interes pe cei strânși acolo. Când focul coboară, ei sunt martori la acest lucru și sunt uimiți de această priveliște. Pare a fi stâlpul de foc de la Marea Roșie, stâlp care i-a despărțit noaptea pe copiii lui Israel de oștirea egipteană.
-285-
Poporul de pe munte se prosternează cu groază și respect profund înaintea Dumnezeului celui nevăzut. Ei nu pot privi focul mistuitor și strălucitor trimis din cer. Se tem că, în apostazia și păcatele lor, vor fi mistuiți și strigă toți într-un glas, care răsună peste munți și ajunge, în ecou, peste câmpiile de mai jos cu o teribilă claritate: “Domnul este adevăratul Dumnezeu! Domnul este adevăratul Dumnezeu!” Israelul este în sfârșit trezit și neamăgit. Ei își văd păcatul și cât de mult L-au dezonorat pe Dumnezeu. Mânia lor se aprinde împotriva profeților lui Baal. Îngroziți, Ahab și preoții lui Baal sunt martorii minunatei desfășurări a puterii lui Iehova. Se aude din nou vocea lui Ilie, poruncind poporului un lucru înspăimântător: “Puneți mâna pe proorocii lui Baal; nici unul să nu scape”. Poporul este gata să se supună cuvântului său. Ei îi prind pe profeții falși care i-au amăgit și îi aduc la pârâul Chișonului, iar acolo, cu propria lui mână, Ilie îi înjunghie pe acești preoți idolatri.
-286-
O dată împlinite judecățile lui Dumnezeu asupra preoților falși, o dată ce poporul și-a mărturisit păcatele și L-a recunoscut pe Dumnezeul părinților lui, urmează acum ca blestemul pustiitor al lui Dumnezeu să fie retras, iar El să-și reînnoiască binecuvântările pentru poporul Său și să reîmprospăteze pământul cu rouă și ploaie.
Ilie i se adresează lui Ahab: “Suie-te de mănâncă și bea; căci se aude vuiet de ploaie.” În timp ce Ahab s-a dus să se ospăteze, Ilie a urcat de la locul jertfei celei înfricoșătoare pe vârful muntelui Carmel, pentru a se ruga. Lucrarea sa de a-i înjunghia pe preoții păgâni nu-l descalificase pentru înălțarea solemnă a rugăciunii. El împlinise voia lui Dumnezeu. După ce făcuse, ca unealtă a lui Dumnezeu, tot ceea ce fusese în stare pentru a îndepărta cauza apostaziei lui Israel, înjunghiindu-i pe preoții idolatri, nu mai putea face nimic. Atunci el mijlocește pentru Israelul păcătos, apostaziat. În poziția cea mai dureroasă, cu fața plecată între genunchi, Îl imploră cu cea mai mare stăruință pe Dumnezeu ca să trimită ploaie. De șase ori la rând își trimite slujitorul pentru a vedea dacă există vreun semn că Dumnezeu a auzit rugăciunea sa. El nu devine nerăbdător și credința nu îl părăsește pentru că Domnul nu-i dă imediat dovada că rugăciunea i-a fost ascultată. Continuă în rugăciune serioasă, trimițându-și slujitorul de șapte ori ca să vadă dacă Dumnezeu a binevoit să-i dea un semn. Slujitorul se întoarce a șasea oară, după ce a scrutat marea, aducând înștiințarea descurajantă că nu există nici urmă de nor care să se formeze pe cerul arămiu. A șaptea oară, el îi spune lui Ilie că se poate vedea un norișor, cam cât o palmă de om. Acest lucru este de ajuns pentru a nutri credința lui Ilie. El nu așteaptă ca cerul să se întunece ca să fie sigur. În acest norișor care se înfiripă, credința sa aude sunetul ploii abundente. Faptele lui sunt după credința sa. El îi trimite o solie lui Ahab, prin slujitorul său: “Înhamă și coboară-te, ca să nu te oprească ploaia.”
-287-
Umilința lui Ilie
În acest punct, Ilie a acționat după credința sa. Nu a așteptat să vadă. “Peste câteva clipe, cerul s-a înnegrit de nori, a început vântul și a venit o ploaie mare. Ahab s-a suit în car și a plecat la Izreel. și mâna Domnului era peste Ilie, care și-a încins mijlocul și a alergat înaintea lui Ahab, până la intrarea în Izreel.”
Ilie trecuse în ziua aceea printr-o surescitare și o muncă grea; însă Duhul Domnului a venit asupra lui pentru că fusese ascultător și împlinise voia Sa, executându-i pe preoții idolatri. Unii se vor grăbi să spună: Ce om dur și crud trebuie să fi fost Ilie! Oricine apără onoarea lui Dumnezeu cu orice risc își va aduce critica și condamnarea asupra lui din partea multora.
Ploaia începu să cadă. Era noapte și ploaia orbitoare îl împiedica pe Ahab să vadă pe unde merge. Ilie, întărit de Duhul și puterea lui Dumnezeu, și-a strâns veșmântul aspru în jurul corpului și a alergat înaintea carului lui Ahab, călăuzindu-l până la intrarea în cetate. Profetul lui Dumnezeu îl umilise pe Ahab, înaintea poporului său. Îi înjunghiase preoții idolatri, iar acum dorea să-i arate lui Israel că îl recunoaște pe Ahab ca împărat al său. Ca act de cinste deosebită, el i-a călăuzit carul, alergând înaintea acestuia până la poarta cetății.
Aici este o lecție pentru tinerii care mărturisesc că sunt servi ai lui Dumnezeu, că duc solia Sa, dar care, după părerea lor, se cred înălțați. Ei nu pot găsi în experiența lor nimic vrednic de remarcat, așa cum putea găsi Ilie, și se simt, cu toate acestea, deasupra împlinirii îndatoririlor care par pentru ei înjositoare. Ei nu se pot coborî de la demnitatea lor pastorală pentru o slujire folositoare, temându-se că vor face lucrarea unui rob. Toți aceștia ar trebui să învețe din exemplul lui Ilie. Cuvântul său a zăvorât comorile cerului, roua și ploaia, pământul fiind lipsit de ele timp de trei ani. Numai cuvântul lui era cheia care putea descuia cerul și aduce căderile de ploaie. El a fost onorat de Dumnezeu când și-a înălțat rugăciunea simplă în prezența împăratului și a miilor lui Israel, răspunzând la aceasta prin flăcările care au străfulgerat din cer și au aprins focul de pe altarul de jertfă. Mâna sa a împlinit judecata lui Dumnezeu, înjunghiind opt sute cincizeci de preoți ai lui Baal; și totuși, după munca istovitoare și triumful răsunător al zilei, el, care putea aduce norii și coborî ploaia și focul din cer, era dispus să împlinească slujba unui simplu serv și să alerge înaintea carului lui Ahab, în întuneric, pe ploaie și vânt, pentru a-i sluji suveranului pe care nu se temuse să-l mustre în față pentru păcatele și crimele lui. Împăratul trecu de porți. Ilie se înfășură în mantia sa și se așeză pe pământul gol.
-288-
Ilie cuprins de disperare
După ce Ilie arătase un curaj neștirbit într-o controversă pe viață și pe moarte, după ce triumfase împotriva împăratului, preoților și poporului, am fi înclinați în mod firesc să presupunem că nu s-ar fi lăsat nicicând pradă deznădejdii sau intimidării.
După prima lui înfățișare înaintea lui Ahab, când i-a proorocit despre judecățile lui Dumnezeu din pricina apostaziei sale și a lui Israel, Dumnezeu i-a purtat pașii departe de puterea Izabelei, într-un loc sigur, în munți, lângă pârâul Cherit. Acolo, El l-a onorat pe Ilie, trimițându-i hrană dimineața și seara printr-un înger din cer. Apoi, când pârâul a secat, l-a trimis la văduva din Sarepta și a făcut câte o minune în fiecare zi, pentru ca familia văduvei și Ilie să aibă ce mânca. După ce fusese binecuvântat cu dovezile unei asemenea iubiri și griji din partea lui Dumnezeu, am fi înclinați să presupunem că Ilie nu avea să mai arate vreodată lipsă de încredere în El. Însă apostolul ne spune că el era un om cu pasiuni ca ale noastre și supus ispitei ca și noi.
Ahab i-a relatat soției sale evenimentele minunate ale zilei și descoperirile extraordinare ale puterii lui Dumnezeu, arătând că Iehova, Creatorul cerului și al pământului, era Dumnezeu; și de asemenea că Ilie îi înjunghiase pe profeții lui Baal. La aceasta, Izabela, care era împietrită în păcat, s-a înfuriat. Cutezătoare, sfidătoare și hotărâtă în idolatria ei, i-a declarat lui Ahab că Ilie nu trebuie să trăiască.
Va continua.