Acesta a fost cel mai fericit an din viața mea. Inima mea era atât de plină de bucuria așteptării, însă îmi era milă și eram neliniștită pentru aceia care erau descurajați și nu aveau speranță în Isus. Ne-am unit, ca popor, în rugăciune serioasă, în vederea unei experiențe autentice și pentru o dovadă de netăgăduit a acceptării noastre de către Dumnezeu.
Aveam nevoie de multă răbdare, căci batjocoritorii erau mulți. Eram adesea întâmpinați cu referiri ironice la dezamăgirea noastră dinainte. “Încă nu v-ați suit; când așteptați să vă înălțați?” Și alte asemenea ocări ne erau adresate de cei necredincioși și chiar de către unii creștini care acceptau Biblia și totuși dădeau greș în a învăța marile și importantele ei adevăruri. Ochii lor orbiți păreau că văd doar o vagă și îndepărtată însemnătate în avertizarea solemnă că “Dumnezeu a rânduit o zi în care va judeca lumea” și în asigurarea că sfinții vor fi răpiți în văzduh pentru a-L întâmpina acolo pe Domnul.
Bisericile convenționale foloseau orice mijloace pentru a împiedica răspândirea credinței în revenirea în curând a lui Hristos. Nu se acorda libertate în cadrul întrunirilor celor care îndrăzneau să menționeze speranța revenirii în curând a Domnului Hristos. Cei care pretindeau că-L iubesc pe Isus respingeau cu ironie vestea că El, pe care Îl numeau cel mai bun prieten al lor, avea să-i viziteze în curând. Erau porniți și mânioși împotriva acelora care proclamaseră vestea revenirii Sale și care se bucuraseră că Îl vor vedea în curând în slava Lui.
Fiecare clipă mi se părea de cea mai mare importanță. Simțeam că facem o lucrare pentru veșnicie și că cei nepăsători și cei neinteresați se aflau în cel mai mare pericol. Credința mea era neumbrită și eu aplicam pentru mine însămi prețioasele făgăduințe ale lui Isus. El le spusese ucenicilor Săi: “Cereți și veți primi.” Eu credeam cu tărie că tot ceea ce ceream în conformitate cu voia lui Dumnezeu avea să-mi fie dat. M-am plecat în umilință la picioarele lui Isus, cu inima în armonie cu voința Sa.
-55-
Adesea vizitam familii și mă rugam serios pentru cei care erau copleșiți de temeri și deznădejde. Credința mea era atât de puternică, încât nu mă îndoiam nici o clipă că Dumnezeu avea să-mi răspundă la rugăciuni și, fără nici o excepție, binecuvântarea, și pacea lui Isus au rămas asupră-ne ca răspuns la cererile noastre umile, iar inimile celor deznădăjduiți erau înseninate de lumină și speranță.
Cu stăruitoare cercetare a inimii și cu mărturisiri în umilință ne apropiam de timpul așteptării noastre. În fiecare dimineață simțeam că prima noastră lucrare era aceea de a ne asigura că viețile noastre erau neprihănite înaintea lui Dumnezeu. Interesul nostru unul pentru altul a crescut, ne rugam mult împreună cu și unii pentru alții. Ne adunam în livezi și crânguri pentru a fi în legătură cu Dumnezeu și a ne înălța cererile către El. Ne simțeam mai mult în prezența Sa atunci când eram înconjurați de lucrările Sale din natură. Bucuria mântuirii era mai necesară pentru noi decât hrana și apa. Dacă norii ne împresurau mintea, nu îndrăzneam să ne odihnim sau să mergem la culcare până ce aceștia nu erau îndepărtați și aveam asigurarea că suntem acceptați de Dumnezeu.
Sănătatea mea era șubredă, plămânii îmi erau grav afectați și vocea mea era slabă. Duhul lui Dumnezeu Se odihnea adesea asupra mea cu o mare putere și trupul meu firav de-abia putea suporta slava care îmi inunda sufletul. Se părea că respir chiar atmosfera cerului și mă bucuram în așteptarea revenirii în curând a Mântuitorului meu, pentru a trăi întotdeauna în lumina feței Sale.
Poporul așteptător al lui Dumnezeu se apropia de ceasul când nădăjduiau din inimă că bucuria lor avea să fie împlinită prin venirea Mântuitorului. Însă din nou timpul a trecut fără ca Isus să fi venit. A fost greu să reluăm grijile vieții despre care gândisem că le-am lăsat pentru totdeauna. Aceasta a fost o cruntă dezamăgire pentru turma cea mică a cărei credință fusese atât de puternică și a căror nădejde fusese atât de mare. Însă am fost surprinși că ne simțeam atât de liberi în Domnul și că eram atât de puternic susținuți de puterea și harul Său.
-56-
Experiența anului precedent s-a repetat totuși într-o măsură mai mare. Mulți au renunțat la credința lor. Unii, care fuseseră foarte încrezători, au fost atât de adânc răniți în mândria lor, încât se părea că fug de lume. Ca și Iona, ei se plângeau de Dumnezeu și preferau mai degrabă moartea decât viața. Cei care își clădiseră credința pe dovezile altora, și nu pe Cuvântul lui Dumnezeu, erau acum tot atât de dispuși să-și schimbe vederile. Fățarnicii, care sperau să-L înșele pe Domnul așa cum se înșelau pe ei înșiși cu falsa lor pocăință și evlavie, se simțeau acum ușurați de primejdia ce-i amenința și s-au împotrivit în mod deschis cauzei pe care înainte susținuseră că o iubesc.
Cei slabi și cei nelegiuiți s-au unit în a declara că acum nu mai poate fi vorba de temeri sau așteptări. Timpul a trecut, Domnul nu a venit, iar lumea a rămas aceeași de mii de ani. Această a doua încercare a scos la iveală o masă de oameni de nimic, care fuseseră atrași în curentul puternic al credinței advente și care se formase în timp, o dată cu adevărații credincioși și cu lucrătorii serioși.
Am fost dezamăgiți, dar nu ne-am pierdut elanul. Ne-am hotărât să ne supunem cu răbdare procesului de curățire pe care Dumnezeu îl socotea necesar pentru noi și să așteptăm răbdători împlinirea speranței ca Mântuitorul să-i răscumpere pe ai Săi, încercați și credincioși.
Eram neclintiți în încredințarea că predicarea unui anumit timp aparținea lui Dumnezeu. Acest lucru i-a condus pe oameni să cerceteze Biblia cu stăruință, pentru a descoperi adevărurile pe care nu le înțeleseseră mai înainte. Iona fusese trimis de Dumnezeu spre a proclama pe străzile cetății Ninive că, în decurs de patruzeci de zile, orașul avea să fie nimicit; însă Dumnezeu a primit umilința celor din Ninive și a prelungit timpul lor de har. Totuși, solia pe care o dusese Iona fusese trimisă de Dumnezeu, iar Ninive a fost pus la probă potrivit cu voința Sa. Lumea privea nădejdea noastră ca o amăgire, iar dezamăgirea noastră ca un eșec ce era firesc să urmeze.
-57-
Cuvintele Mântuitorului din pilda robului necredincios se aplică riguros acelora care batjocoresc apropiata venire a Fiului omului: “Dar dacă este un rob rău, care zice în inima lui: ‘Stăpânul meu zăbovește să vină!’ Dacă va începe să bată pe tovarășii lui de slujbă și să mănânce și să bea cu bețivii, stăpânul robului aceluia va veni în ziua în care el nu se așteaptă și în ceasul în care nu-l știe, îl va tăia în două și soarta lui va fi soarta fățarnicilor; acolo va fi plânsul și scrâșnirea dinților.”
Vedeam pretutindeni batjocoritorii de care spunea Petru că vor apărea în timpul din urmă, umblând după propriile lor patimi și spunând: “Unde este făgăduința venirii Lui? Căci de când au adormit părinții noștri, toate lucrurile continuă să fie așa cum au fost de la creațiune!” Însă cei care Îl așteptaseră pe Domnul nu au rămas fără mângâiere. Cercetând Cuvântul, ei au obținut cunoștințe valoroase. Planul de mântuire era acum mai clar pentru înțelegerea lor. În fiecare zi ei descopereau noi frumuseți ale paginilor sfinte și o armonie minunată trecând prin toate, o scriptură explicând pe alta și nici un cuvânt folosit în zadar.
Dezamăgirea noastră nu a fost atât de mare ca cea a ucenicilor. Când Fiul omului a intrat triumfal în Ierusalim, ei se așteptaseră ca El să fie încoronat ca rege. Oamenii veneau din toate colțurile și strigau: “Osana, Fiul lui David!” Și când preoții și bătrânii I-au cerut lui Isus să spună mulțimii să tacă, El a declarat că, dacă ei vor tăcea, pietrele vor striga, fiindcă profeția trebuie să se împlinească. În doar câteva zile, tot acești ucenici L-au văzut pe iubitul lor Domn, despre care crezuseră că avea să stăpânească pe tronul lui David, întins pe cruce în fața fariseilor batjocoritori și ironici. Speranțele lor cele mari fuseseră dezamăgite, iar întunericul morții îi împresurase.
-58-
Cu toate acestea, Domnul Hristos a fost credincios făgăduințelor făcute. Cât de dulce era consolarea pe care o dăduse poporului Său și cât de bogată răsplata pentru cel credincios!
W. Miller și cei care erau alături de el au presupus că evenimentul curățirii Sanctuarului de care se vorbea în Daniel 8, 14 însemna curățirea pământului prin foc, înainte ca acesta să devină locuința sfinților. Acest lucru avea să aibă loc la venirea lui Hristos; de aceea noi am așteptat ca acest eveniment să aibă loc la sfârșitul celor 2.300 zile-ani. Însă, după dezamăgirea noastră, Scripturile au fost cercetate cu rugăciune și cu multă atenție, iar după o perioadă de nesiguranță, lumina a fost revărsată peste întunericul în care ne aflam; îndoiala și nesiguranța au dispărut.
Profeția din Daniel 8, 14 nu se referea la curățirea pământului, iar acum era clar că aceasta arăta către încheierea lucrării Marelui nostru Preot din ceruri, încheierea ispășirii și pregătirea poporului pentru a sta în picioare în ziua venirii Sale.